----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

I. DESPRE FERICIREA CRESTINULUI

Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile lui
Psalmi 127, 1
 
Păcatul, tâlharul care răpeşte fericirea omului
Căile de întoarcere la fericire
Fericirea este ascunsă în împlinirea voii lui Dumnezeu
Trebuie să ne ostenim pentru Dumnezeu, pentru a dobândi fericirea
Poruncile lui Hristos despre fericire
 
Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor
Matei 5, 3
 
Cine sunt cei săraci cu duhul ?
Smerenia – temelie a vieţuirii creştine în virtute
Smerenia îmbogăţeşte
Ce este smerenia ?
Treptele smereniei
Păcate împotriva fericirii celei dintâi
Slava deşartă sau goana după lauri
Trufia
Mândria împotriva lui Dumnezeu duce la prăbuşire
 
Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia
Matei 5, 4
 
Care lacrimi duc la fericire ?
Deosebirea dintre întristarea după Dumnezeu şi întristarea lumii
Răsplata celor care plâng după Dumnezeu
 
 
 
I. DESPRE FERICIREA CRESTINULUI
Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul,
care umblă în căile lui (Psalmi 127, 1)
 

Omul nu este zidit pentru chinuri, ci pentru fericire. Despre aceasta mărturiseşte vrednicia sufletului omenesc. Dumnezeu a binevoit să-l zidească asemenea Sieşi. L-a zidit după chipul Său (potrivit Facerea 1, 27) şi a dorit să Se odihnească în el ca în casa Sa. El este lăcaş al harului, biserică a Sfântului Duh, mireasă a lui Hristos. Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,Aşa precum cerul şi pământul au fost zidite de Dumnezeu pentru ca omul să locuiască în ele, tot astfel El a zidit trupul şi sufletul omului ca lăcaş al Său, ca să Se sălăşluiască şi să Se odihnească în trupul lui [al omului] ca în casa Sa şi să aibă mireasă minunată sufletul iubit, zidit după al Său chip ... De aceea apostolul grăieşte: A cărui casă suntem noi (Evrei 3, 6).

 

Păcatul, tâlharul care răpeşte fericirea omului

Sufletele noastre zidite după asemănarea lui Dumnezeu s-au făcut de nerecunoscut în căderea lor păcătoasă. Păcatul le-a îndepărtat de chipul lor luminos dintâi. Vina pentru aceasta o purtăm numai noi, care de bunăvoie ne dăm păcatului. Cum sufletul este nevăzut, noi, obişnuiţi cu păcatul, liniştiţi îl întinăm cu fărădelegi, fără să ne gândim că în felul acesta el îşi pierde curăţia cu care a ieşit din mâinile Ziditorului. Însă dacă am putea să vedem cu duhul şi să privim sufletul în ruşinea sa vrednică de plâns, în mijlocul tinei patimilor, ne-ar cuprinde groaza. Din lăcaş al Sfântului Duh, el s-a prefăcut în sălaş al diavolilor. Din casa harului, a ajuns groapă a rătăcirilor. Din mireasă a lui Hristos, a decăzut în cuib de patimi întunecate.

Prin căderea în păcat, omul şi-a trădat menirea. El nu trebuie să fie ceea ce păcatul a făcut din el. Se cade ca el să se unească iarăşi cu Dumnezeu. Altminteri, pierzând calea vieţii sale, niciodată nu va ajunge la acea stare fericită pentru care a fost zidit. Dacă ne întrebăm oare de ce este omul atât de nefericit, chiar atunci când are tot ce-i trebuie pentru viaţa de aici: sănătate, averi, desfătări lumeşti, vom vedea că-i lipseşte unirea cu Dumnezeu. Iar el a rupt legătura cu Ziditorul său pentru că s-a alipit de păcat. Despărţit de Dumnezeu, el este neliniştit, căci numai Dumnezeu poate dărui sufletului fericirea după care el tânjeşte, pentru care l-a şi zidit.

Dumnezeu a făcut şi face totul pentru a-l uni pe om cu El. El ne-a răscumpărat din păcat, dând pentru noi pre Fiul său cel unul născut ..., ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

,,Închipuie-ţi, grăieşte Sfântul Macarie, că regele a aflat un om sărac, acoperit tot cu lepră, şi nu se ruşinează de el, ci pune leacuri pe rănile lui ca să-i tămăduiască cojile rănilor lui, şi în cele din urmă l-a şi aşezat la masa împărătească, l-a înveşmântat în porfiră şi l-a făcut împărat. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu neamul omenesc, a spălat rănile oamenilor, le-a tămăduit, i-a primit în cămara cerească de nuntă. Atât de mare este vrednicia creştinilor; nu se asemuieşte cu nimic !”

Dacă cineva însă, după ce a fost tămăduit de lepră, iarăşi se dă pe sine păcatelor, se va face asemenea oraşului care nu are ziduri şi în care fără oprelişte intră tâlharii pe unde voiesc şi îl jefuiesc, iau pradă şi pun foc. Aceasta este starea creştinului care nu poartă de grijă sufletului său. La el vin duhurile viclene şi îi pustiesc mintea, împrăştiindu-i gândurile după amăgirile păcătoase ale lumii acesteia. Un astfel de om poate părea bun din afară, poate să fie foarte învăţat în ştiinţă şi artă, dar înlăuntrul său este nefericit din clipa în care s-a predat păcatelor, de cum a rupt legătura sa cu Dumnezeu, pentru că nu urmează îndemnurile cugetului său. În inimă i se ascunde o rădăcină amară, rădăcina patimii, care îi amărăşte viaţa. El hrăneşte de bunăvoie în sufletul său un tâlhar cumplit, care îi răpeşte fericirea. Dacă nu vrea să se lupte cu păcatele sale, să smulgă rădăcina amară, să izgonească pe tâlharul cel cumplit, patimile lui îi vor otrăvi tot mai mult inima, se vor revărsa de acolo şi vor întuneca şi puţinele bucurii rămase în viaţa lui, până ce, în cele din umră, îl duc încă din viaţa aceasta la chinurile înfricoşătoare ale iadului. Şi atunci el, încă în viaţă fiind, va încerca aceste chinuri ale iadului, ca să vadă că ele nu sunt născocire a cugetelor evlavioase, ci realitate neîndoielnică.

,,De aceea, osteneşte-te, povăţuieşte Sfântul Macarie, să-ţi înfrânezi pâraiele patimilor, căci altminteri vei cădea în mii de răutăţi şi te vei înspăimânta, surprins asemenea boierului bogat, fără de grijă, dar pe care dintr-odată îl prind slujitorii stăpânului şi, ducându-l la el, îi spun: ‘Eşti învinuit de fărădelegi şi te aşteaptă osânda morţii’. Înfricoşat de această veste, el îşi pierde şi mintea, şi graiul şi împietreşte de înfricoşare”.

 

Căile de întoarcere la fericire

Ce trebuie să facă omul pentru a reface legătura sa cu Dumnezeu şi să afle fericirea pierdută ? Trebuie să înţeleagă menirea sa înaltă, să înţeleagă că păcatul este prietenul său amăgitor şi cel mai cumplit vrăjmaş, să rupă legătura cu păcatul şi să se întovărăşească din nou cu Dumnezeu. Trebuie să arate dorinţă să se mântuiască. Unirea cu Dumnezeu este lucrarea voii celei bune.

Unirea noastră din nou cu Dumnezeu se înfăptuieşte prin pocăinţă. Menţinerea legăturii noastre cu Dumnezeu se face prin împlinirea poruncilor Lui. Cel ce merge pe căile lui Dumnezeu va veni la El şi la El va afla toată fericirea sa pierdută. Numai pocăinţa este pregustare de acum a bucuriei, căci ea linişteşte cugetul, care este bici, izgoneşte păcatul, care este bold în trup şi alungă patima, care este chinuitoare şi pricinuieşte numai suferinţă.

De îndată ce se pocăieşte şi nu mai iubeşte păcatul, omul iubeşte pe Dumnezeu. Iar în iubirea pentru Dumnezeu este ascunsă toată fericirea noastră. Pentru aceasta Domnul Iisus Hristos ne-a dat, ca cea dintâi îndatorire, iubirea de Dumnezeu.

Dar cum să-L iubim pe Dumnezeu ? Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Dragostea de Dumnezeu nu este ceva care se dobândeşte prin ştiinţă. Nu am învăţat de la cineva să ne minunăm de lumină, să fim iubitori de viaţă. Nimeni nu ne-a învăţat să ne iubim părinţii şi învăţătorii. Tot aşa, nu este cu putinţă să învăţăm iubirea de Dumnezeu din afară, ci odată cu alcătuirea omului este pusă în noi, ca o sămânţă, toată legea care singură cuprinde imboldurile ce ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu”. Dacă dragostea de Dumnezeu nu ne-ar fi proprie, Dumnezeu nu ne-ar fi poruncit-o. Cel ce se înfrânează de la rău nu se întreabă cum să-L iubească pe Dumnezeu. Ura lui faţă de păcat este deja în el vădire a iubirii de Dumnezeu. Încordarea voinţei lui în a săvârşi poruncile lui Dumnezeu este semn al iubirii de Dumnezeu. Lepădarea lui de desfătările păcătoase, sau săvârşirea unei nevoinţe plină de osteneală, de asemenea, grăieşte despre dragostea de Dumnezeu. De aceea Mântuitorul spune: De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15). Cel ce vrea să-L iubească pe Dumnezeu să înceapă cu păzirea cugetului curat de păcate, pocăindu-se pentru fărădelegile săvârşite mai înainte şi păzindu-se de acum înainte să nu mai săvârşească altele ca acelea.

 

Fericirea este ascunsă în împlinirea voii lui Dumnezeu

Din împlinirea poruncilor dumnezeieşti izvorăşte bucurie în suflet, linişte a cugetului, pacea harului în inimă. Ea este pregustarea raiului încă de aici de pe pământ. Cel ce plineşte poruncile dumnezeieşti se uneşte în chip tainic cu Dumnezeu, iar în unirea cu Dumnezeu omul încearcă adevărata fericire.

Episcopul Elenopolei, Paladie, autorul minunatei cărţi duhovniceşti Lavsaicon, mărturiseşte că în mânăstirea lui Avva Apollo erau 500 monahi şi cu toţii erau mereu bucuroşi, fără să ia aminte la marile neajunsuri şi lipsuri ale vieţuirii în pustie. Ei aveau o aşa bucurie cum nici un om pământesc nu poate încerca din desfătările trupeşti. Printre ei, niciunul nu era trist sau mâhnit. Avva Apollo obişnuia să spună: ,,Nu se cuvine să se întristeze pe calea mântuirii aceia care vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Să ofteze păgânii, să plângă iudeii, să fie mâhniţi păcătoşii, dar cei ce merg pe calea cea dreaptă trebuie să se bucure”.

Această fericire au încercat-o toţi creştinii credincioşi lui Dumnezeu, chiar în mijlocul necazurilor vieţii. Au încercat-o şi sfinţii mucenici care au îndurat chinuiri nemaiauzite. Putem să o încercăm şi noi, numai să ne făgăduim să fim întru totul credincioşi lui Dumnezeu până la moarte, căci această bucurie duhovnicească izvorăşte din unirea cu Dumnezeu, care este izvorul veşnic al bucuriei adevărate. Dar de se rupe această unire prin călcarea vreunei porunci dumnezeieşti, întunericul pătrunde în inimă, neliniştea în cuget, îngrijorarea, tulburarea, iadul.

Pentru a ne izbăvi din acest iad, Dumnezeu ne-a oprit să iubim lumea, adică ceea ce este păcătos în lume, ceea ce ne otrăveşte viaţa şi ne pierde sufletele. Oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face (Iacov 4, 4). Adevăratul creştin nu trebuie să iubească lumea, nici chiar pe tatăl şi pe mama sa, mai mult decât pe Dumnezeu. Cu atât mai mult, el nu trebuie să iubească păcatul în locul lui Dumnezeu şi pentru iubirea sa de păcat să lupte împotriva lui Dumnezeu. Lupta împotriva lui Dumnezeu este cel mai mare necaz pentru om şi duce la nenorocire veşnică.

Câtă vreme plinim poruncile dumnezeieşti suntem bucuroşi întru Domnul (potrivit Filippeni 4, 4). De cum călcăm voia lui Dumnezeu, mâhnirea ne năpădeşte sufletele. Psalmistul, care a încercat toată bucuria unirii cu Dumnezeu prin plinirea voii lui Dumnezeu, spune: Bucura-mă-voiu eu de cuvintele tale, ca cel ce află dobânzi multe (Psalmi 118, 162). El a încercat în faptă câtă bucurie aduc poruncile dumnezeieşti sufletului întristat când sunt plinite, şi de aceea a spus: Că de nu ar fi fost legea ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea. În veac nu voiu uita îndreptările tale, că într-însele m-ai viat. Al tău sunt eu mântuieşte-mă, că îndreptările tale am căutat. ... Cât am iubit legea ta Doamne, toată ziua gândirea mea este. ... Mai mult decât cei bătrâni am priceput, că poruncile tale am căutat. Despre toată calea rea am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele tale. ... Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele tale, mai mult decât mierea gurii mele. ... Făclie picioarelor mele este legea ta, şi lumină cărărilor mele. ... Moştenit-am mărturiile tale în veac; că bucurie inimii mele sunt (Psalmi 118, 92-94, 97, 100-101, 103, 105, 111).

Iată câtă bucurie pentru sufletul credincios izvorăşte din plinirea poruncii lui Dumnezeu ! Atâta bucurie, încât cel credincios, care a gustat din această fericire a raiului, este gata să se dea pe sine pătimirilor, chinurilor, morţii chiar, numai şi numai să nu calce poruncile dumnezeieşti, care sunt pentru el viaţă, mângâiere, fericire, Rai. De aceea psalmistul spune: Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile lui (Psalmi 127, 1). Sfântul Macarie spune: ,,Întreaga obşte a sfinţilor prooroci, apostoli, mucenici au păzit cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor. Ei nu au avut altă grijă, ci au dispreţuit cele pământeşti şi au petrecut în porunca Sfântului Duh, alegând mai mult decât orice ceea ce este bine şi bineplăcut Duhului ..., alegând în locul bogăţiei sărăcia, în locul slavei umilinţa, în locul plăcerilor pătimirile şi în locul mâniei iubirea, dispreţuind necazurile păcătoase care le răpeau lor acestea, căci vedeau în ele ajutoare pentru atingerea ţintei. Şi de cei buni nu s-au lepădat, şi pe cei vicleni nu au învinuit, desluşind în toţi slujitori responsabili ai purtării de grijă a lui Dumnezeu. De aceea, faţă de toţi aveau bunăvoinţă căci, când auzeau de la Domnul: Iertaţi, şi vi se va ierta (Luca 6, 37), atunci începeau să socotească pe cei care-i ocărau ca pe binefăcători, ca prilejuitori de iertare a ocărilor. Este cu neputinţă să se mântuiască omul altfel decât prin aproapele său. De aceea, pliniţi legea duhovnicească. Iată de ce cei ce plinesc legea duhovnicească iubesc nu numai pe cei binefăcători ai lor, ci şi pe prigonitorii şi hulitorii lor”.

Un oarecare monah era cu atât mai vesel în duh cu cât îl umileau şi îl batjocoreau mai mult. El spunea: ,,Aceia care ne umilesc şi ne batjocoresc ne oferă prilej de propăşire, iar aceia care ne laudă vatămă sufletele noastre”. Cel ce plineşte poruncile lui Dumnezeu este fericit. Nu despre asta spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: De ştiţi acestea, fericiţi sunteţi de le veţi face (Ioan 13, 17) ?

 

Trebuie să ne ostenim pentru Dumnezeu, pentru a dobândi fericirea

În zadar caută lumea fericirea aici, unde ea nu se află în mâncare, băutură, petreceri, întâlniri, discuţii, plăceri zgomotoase, dansuri, distracţii, teatru, circuri şi altele. Câtă vreme eşti în mijlocul distracţiilor, uiţi de tine şi te simţi puţin fericit. Dar de cum s-a sfârşit petrecerea şi te întorci acasă, pustiul iarăşi pune stăpânire pe tine. Nemulţumirea, plictisul, chinul te întovărăşesc şi te ţin în puterea lor cea rea. Cât este de neobişnuit că pustnicii care vieţuiesc în unire cu Dumnezeu, care nu au nici o desfătare şi nici o plăcere, care nici măcar oameni nu văd, cântă, se bucură şi nu cunosc ce este plictiseala ! Cum este cu putinţă ? Ei au aflat izvorul fericirii – Dumnezeu – şi se adapă din el cu bucurie duhovnicească până se satură. O astfel de bucurie duhovnicească putem să avem şi noi, cei ce vieţuim printre deşertăciunile lumii acesteia, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu.

Fireşte, această bucurie nu se dă dintr-odată. Ea se câştigă cu osteneală. Pustnicii trebuiau să se lupte cu multe ispite şi păcate, să biruie multe pofte şi aplecări, până ce au ajuns la fericita unire cu Dumnezeu. Nici pentru noi nu este altă cale de mântuire în afară de calea luptei cu păcatul, care uneori este foarte grea, dar întotdeauna bogat răsplătită. Sfinţii apostoli ne învaţă că prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).

Dacă ne punem întrebarea de ce noi nu suntem fericiţi, fiind în chip părelnic creştini credincioşi, va trebui să ne răspundem: pentru că, stăruind să împlinim poruncile lui Dumnezeu, nu încetăm a săvârşi păcate. La bine adăugăm răul, la miere otravă. În felul acesta întunecăm bucuria binelui cu amărăciunea răului. Cele adunate prin nevoinţă le risipim prin patimi (potrivit Iacov 4, 3). De pildă, dăm milostenie şi ne mândrim cu asta; postim cu trupul, dar ne lăsăm târâţi de dorinţe şi fapte păcătoase; ne desfătăm în har cu rugăciune şi citire de cărţi duhovniceşti, iar după aceea săvârşim lucruri care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, pentru care cugetul începe să ne mustre. Ce bucurie duhovnicească poate să fie în inima care păcătuieşte astfel ?

 

Sfântul Arsenie cel Mare

 

Odată, şezând în chilia sa, Sfântul Arsenie cel Mare a auzit un glas care i-a spus: ,,Vino, şi îţi voi arăta lucrurile oamenilor. Şi sculându-se, a ieşit şi l-a dus pe el într-un loc şi i-a arătat un om tăind lemne şi făcând o sarcină mare, şi acela se ispitea să o ridice, dar nu putea. Şi în loc de a mai lua dintr-însa, el mergând mai tăia lemne şi adăuga peste sarcină. Şi aceasta o făcea vreme îndelungată. Şi mergând puţin mai înainte, iarăşi i-a arătat lui un om stând lângă un lac şi scoţând apă dintr-însul şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care curgea iarăşi în lac. Şi i-a zis lui iarăşi: Vino să-ţi arăt alta. Şi a văzut o biserică, şi doi oameni călare pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Şi voiau să intre prin uşă şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul, şi nu s-a smerit nici unul pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina de-a dreptul, şi pentru aceasta au rămas afară de uşă (biserică).

Când Sfântul Arsenie s-a arătat nedumerit, neştiind ce înseamnă toate acestea, Îngerul i-a dat următoarea lămurire: ‘Aceştia sunt oamenii care poartă cu mândrie cumpăna, ca şi cum ar fi a dreptăţii, şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe sine şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos. Iar cel ce tăia lemne este omul cel întru multe păcate care, în loc de a se pocăi, adaugă alte fărădelegi întru păcatele sale. Şi cel ce scotea apa este omul cel ce face lucruri bune, dar pentru că are întru dânsele amestecare rea, cu aceasta a prăpădit şi lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în deşert. Omul care lua apă înseamnă pe aceia care săvârşesc fapte bune, dar în zadar se ostenesc, căci sufletul lor este găurit de păcate de care ei nu vor să se lepede pentru a ţine harul în suflet şi să se bucure în Duhul Sfânt. Şi cei doi bărbaţi rămaşi în afara bisericii sunt aceia care săvârşesc faptele bune cu mândrie şi nu vor să meargă pe calea duhovnicească a smereniei. Pentru aceasta şi rămân afară de Împărăţia Cerurilor’”.

Omul care săvârşind binele înclină şi spre păcat intră în unire cu diavolul. Despre astfel de creştini Sfântul Macarie spune: ,,Mulţi, deşi le este dat harul, nu ştiu că sunt jefuiţi de păcat. Închipuiţi-vă că în casa cuiva trăiesc o fată tânără şi un bărbat tânăr. Tânăra, minţită de bărbat, în cele din urmă încuviinţează, preacurveşte şi se face de dispreţ. Astfel şi şarpele înfricoşător al păcatului petrece în suflet, îl ispiteşte şi îi şopteşte să păcătuiască. Dacă sufletul omului încuviinţează, intră în unire cu răutatea netrupească a diavolului. Aşa preacurveşte în inimă acela care primeşte în inima sa gândul celui viclean şi încuviinţează la el. De aceea măsura nevoinţei tale este aceasta: să nu preacurveşti în gândurile tale, ci cu mintea să te împotriveşti ispitelor, să duci război lăuntric, să te lupţi cu patima, să nu o asculţi, să nu cauţi desfătare cu ea în gândurile tale. Şi dacă Domnul află în tine această pregătire, în ziua cea din urmă te va primi în Împărăţia Sa”. Înfricoşătoare este starea omului ce se află de bunăvoie în puterea diavolului. El este străin de bucuria harului şi în lumea aceasta şi în cea de dincolo.

 

Sfântul Macarie Egipteanul, icoană de Andrei Rubliov (1408)

 

Poruncile lui Hristos despre fericire

Iisus Hristos vrea să ne facă părtaşi la fericirea celor credincioşi, şi de aceea ne-a lăsat minunatele Sale fericiri, 9 la număr, care, ca nişte pietre de hotar, sunt aşezate de-a lungul căii vieţii duhovniceşti, spre a însemna treptele propăşirii noastre. Începând cu smerenia, această temelie unică a vieţii în har, fericirile ne duc pe calea faptelor bune până la vârful lor cel mai înalt, jertfirea de sine care, însufleţită de dragostea curată faţă de Dumnezeu, este gata să primească cu bucurie şi nevoinţa mucenicească pentru Hristos.

Mântuitorul nostru nu a dat înaltei Sale învăţături despre fericiri chipul unor porunci aspre. El nu a voit să-i facă pe oameni buni cu sila. El a arătat doar cât de minunate sunt bunele făptuiri, cât de fericit se simte omul când este în unire cu Dumnezeu şi se scaldă în har şi lumină. El vrea să-i îndemne pe credincioşi să simtă singuri bucuria izvorâtă din unirea cu Dumnezeu, să preguste fericirea raiului făgăduit, spre a porni de bunăvoie pe calea desăvârşirii duhovniceşti de sine. Pentru îmbărbătarea voii, care de obicei greu se urneşte pe calea cea grea a nevoinţei, Iisus Hristos a legat de fiecare fericire o făgăduinţă a unei răsplătiri în veacul viitor, unde fiecăruia i se va da după faptele lui (potrivit Matei 16, 27).

Începând din capitolul următor vom urmări fiecare fericire în parte. Să ne rugăm Domnului nostru să ne dea putere şi învăţătură nu numai să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, dar şi să-l plinim în viaţă, căci nu ca ascultători ai legii ne vom face drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci ca plinitori ai legii vom fi îndreptaţi (potrivit Romani 2, 13), după cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre el (Luca 11, 28).

 

Stih de aur: Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile lui va voi foarte (Psalmi 111, 1).

 

 

 

II. FERICIREA INTAIA

Fericiţi cei săraci cu duhul,
că acelora este împărăţia cerurilor
Matei 5, 3
 

Mântuitorul nostru, care cunoaşte cel mai bine tainele cerului şi ale pământului, ne descoperă care oameni sunt fericiţi şi cum se dobândeşte această fericire. El ne învaţă în cuvântarea Sa de pe munte, prin cuvintele cele mai simple şi mai limpezi, cum putem să ne izbăvim de puterea chinuitoare a păcatului care ne face nefericiţi, şi cum putem câştiga fericirea după care însetăm.

Întreaga învăţătură a lui Hristos despre fericirea creştinului se cuprinde în 9 puncte:

Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi după dreptate, fericiţi cei milostivi, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, spunând tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, pentru Mine. Fie ca prin ajutorul lui Dumnezeu să cercetăm pe fiecare dintre aceste fericiri mai aparte, spre a vedea cum trebuie să păşim în viaţa de zi cu zi spre înalta ţintă pusă nouă înainte – mântuirea sufletului şi dobândirea veşnicei fericiri. Astăzi ne vom opri la prima fericire: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor.

 

Cine sunt cei săraci cu duhul ?

După tâlcuirea într-un cuget a sfinţilor, cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi.

De ce Iisus Hristos nu a spus de-a dreptul fericiţi cei smeriţi, ci a spus fericiţi cei săraci cu duhul ? Pentru că cei săraci cu duhul spune mai mult decât expresia cei smeriţi.

,,Cel sărac – tâlcuieşte Mitropolitul Filaret al Moscovei – nu are nimic, ci aşteaptă totul de la ceilalţi şi cere cele de trebuinţă pentru viaţă: hrană, haine, adăpost, ca milostenie”. Aşa se întâmplă şi cu cei săraci cu duhul. Ei îşi amintesc că nu mai au lăcaşul raiului din care au fost izgoniţi pentru păcatele lor, că nu mai au veşmântul raiului, veşmântul sfinţeniei, de care s-au lipsit din pricina căderii în păcat, că nu mai au hrana raiului din pomul vieţii, de care s-au făcut nevrednici. Şi, amintindu-şi acestea, ei se văd în stare vrednică de plâns, fără fapte bune, fără bogăţii duhovniceşti, primejduiţi să moară de moarte veşnică în păcătoşenie. Şi, înţelegând acestea, ei, ca cei din urmă dintre săraci, aleargă smeriţi la Dumnezeu cel bogat şi cer de la El adăpost duhovnicesc – Biserica lui Hristos – haină duhovnicească, harul lui Hristos, căci cei ce în Hristos s-au botezat în Hristos s-au şi îmbrăcat (potrivit Galateni 3, 27) ca hrană duhovnicească, tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, care este bogat în milă, primeşte astfel de oameni smeriţi şi le dă şi hrană, şi haină, şi adăpost, aşezându-i în Împărăţia Cerurilor. Numai acela care înţelege că este sărac cu duhul poate să ceară smerit şi să primească bunuri duhovniceşti de la Dumnezeu. ,,Rugăciunea smerită şi smerenia rugătoare alcătuiesc sărăcia duhului”, spune Sfântul Filaret al Moscovei.

 

Smerenia – temelie a vieţuirii creştine în virtute

Iisus Hristos a pus sărăcia cu duhul, adică smerenia, la începutul fericirilor Sale, căci prin smerenie începe viaţa duhovnicească, îmbogăţirea cu har şi adevărata bună făptuire. Omul a pierdut raiul şi trebuie să se înalţe iarăşi la acesta. Dacă porneşte pe calea mândriei este pierdut, căci iarăşi va cădea doborât de mândrie, precum întâia oară din mândrie a căzut din fericirea raiului. De vrea să se ridice în chip negreşit până la Rai, trebuie să pornească pe calea părut coborâtoare a smereniei. Această cale a umilirii de sine de bunăvoie şi a necurmatei smeriri îl va duce în Împărăţia Cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte smerenia temelia pe care se pot înălţa fără primejdie toate celelalte, bune şi mântuitoare. ,,Dacă această temelie lipseşte, chiar dacă cineva în viaţa sa se va înălţa până la ceruri, totul lesne se va nărui şi va avea sfârşit rău”.

De ce copacul cu cât creşte mai înalt cu atât îşi înfige rădăcinile sale mai adânc în pământ ? Ca să nu cadă. Ridicându-se, el se smereşte şi smerindu-se fără de primejdie se înalţă. Aşa trebuie să facă şi creştinul: dacă creşte în faptele cele bune, dacă are avantaje înaintea celorlalţi, fie prin har, fie prin dar, fie prin minte, fie trupeşti, trebuie neapărat să se smerească, altfel le va pierde. Fără rădăcinile adânci ale smereniei, nimeni nu a fost ferit de cădere. Cu cât omul vrea să ridice o clădire mai înaltă, cu atât va trebui să-i pună temelii mai adânci. Tot aşa cu cât cineva vrea să se înalţe mai mult la Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să se smerească. ,,Smerenia este sarea virtuţilor”, spune Sfântul Filaret al Moscovei. ,,Precum sarea dă gust plăcut mâncării, tot aşa smerenia dă desăvârşire faptelor bune. Fără sare, hrana se strică repede; fără smerenie, fapta bună lesne se strică prin mândrie, prin slavă deşartă, nerăbdare şi piere”.

Numai cu smerenie neprefăcută, fără alte fapte bune, omul se poate mântui. Dar fără smerenie, cu oricare alte fapte bune se va împodobi, omul nu poate să dobândească mântuirea sufletului şi fericirea veşnică. Vameşul din Evanghelie nu avea alte fapte bune. Era numai smerit. Această smerenie i-a deschis ochii să se vadă pe sine, să-şi cunoască nimicnicia sa duhovnicească, să-şi vadă toată slăbiciunea, păcătoşenia, starea vrednică de plâns şi să strige din adâncurile sufletului său: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13). Această smerenie l-a mântuit pe vameş.

Fariseul însă avea virtuţi: era evlavios, mergea la templu, nu era răpitor, nu era nedrept, nu era desfrânat, postea, dădea milostenie, dar ... spre marea sa nenorocire, nu avea smerenie. El se mândrea cu calităţile sale, şi fiindcă faptele lui bune nu erau sărate cu sarea smereniei, degrabă s-au stricat şi, ca nebune, au fost lepădate de Dumnezeu. Vedeţi cum smerenia singură este îndeajuns pentru a-i aduce omului mântuirea, iar virtuţile fără smerenie nu îngăduie intrarea în Împărăţia Cerurilor ?!

Fireşte, nu sunt lipsite de însemnătate nici celelalte fapte bune, dar ele adaugă valoare numai dacă înaintea lor se aşază smerenia. Altminteri, ele singure sunt 0, în timp ce smerenia singură este 1. Înşiră câte zerouri vrei în viaţa ta. Dacă înaintea lor nu este măcar un 1, ele sunt fără de valoare. Dar dacă vei pune înaintea lui 0 cifra 1, dintr-odată ai numărul 10. Dacă înaintea a două zerouri pui 1, ai numărul 100. Dacă înaintea a trei zerouri aşezi 1, vei avea numărul 1000, şi aşa mai departe.

Înţelegeţi care este scopul acestei asemănări ? Dacă cineva posteşte şi se mândreşte cu asta, acela a mai pus un 0 în viaţa sa. Postul în sine nu-l va mântui, dacă se mândreşte. Dar dacă omul acoperă postul său cu smerenia, postul lui cu smerenie dă numărul 10 – o avere care se păstrează în Împărăţia Cerurilor. Dacă un astfel de om adaugă la postul său rugăciune, milostenie, şi înaintea tuturor acestora aşază smerenia, atunci avutul lui se preface din 100 în 1000, şi se adună în comoara sa cerească. Şi Tatăl său, care vede în ascuns, îi va da vădit, după făgăduinţa Mântuitorului (potrivit Matei 6, 4).

Dumnezeu dă răsplata nu pentru osteneala cu care omul poate să se laude, nici pentru faptele bune care pot să înalţe inima, ci pentru smerenie, după cum este spus în Scriptură: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5).

 

Smerenia îmbogăţeşte

Fireşte este ca cel smerit să primească, iar cel mândru să plece cu mâna goală. Cine este smerit ? Cel sărac cu duhul, adică acela care simte micimea sa, care înţelege că nu are nimic bun şi care, din pricina aceasta, cere de la Dumnezeu ca ultimul dintre săraci. El va primi după făgăduinţa Mântuitorului: Tot cel ce cere, ia, şi cel ce caută, află, şi celui ce bate, i se va deschide (Matei 7, 8). Dar cel ce se mândreşte că are, care îşi închipuie că este bogat şi că de nimic nu are trebuinţă, fără să ştie că este ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsis 3, 17) cum va primi el ? Şi aceştia sunt cei mândri. Nu pentru că sunt bogaţi ! Şi ei sunt săraci ca toţi ceilalţi oameni care au fost alungaţi din Rai. Dar ei au mândria care-i orbeşte şi îi împinge să creadă că sunt bogaţi şi de aceea nu au de ce să se umilească şi să ceară. Ei sunt bogaţi în neştiinţă şi orbire şi de aceea nu simt micimea lor duhovnicească.

Despre astfel de oameni Sfântul Filaret al Moscovei spune: ,,Un om a săvârşit oarecare fapte bune şi crede că de acum s-a îmbogăţit în fapte bune. Un altul l-a lăudat şi el îşi închipuie că a dobândit de acum desăvârşirea. Un altul însă a învăţat numai să-şi ascundă patimile şi, iată, nu mai are trebuinţă de fapte bune. Altul, obişnuit să-şi îndestuleze numai trebuinţele trupului, aproape că nu mai cunoaşte trebuinţele duhului şi cu belşugul bunurilor sale pământeşti îşi acoperă neajunsul de bunuri cereşti ..., şi dacă casa lui este plină, veşmintele frumoase şi trupul îndestulat, el este mulţumit. Şi aşa cum priveşte cel bogat la cel sărac, aşa priveşte el la acei oameni care-i vorbesc despre foamea duhovnicească, despre goliciunea duhovnicească, despre surghiunul nostru nenorocit pe pământ ... să auzim ce soartă a rânduit Dumnezeu pentru astfel de oameni, care îşi închipuie că sunt bogaţi: Pre cei flămânzi i-au umplut de bunătăţi, şi pre cei bogaţi i-au scos afară deşerţi (Luca 1, 53). Şi cum ar putea să fie altfel ? Cine socoteşte că este bogat nu simte nevoia; cel ce nu simte nevoia nu cere, cel ce nu cere nu primeşte, după cuvintele apostolului: Nu aveţi, pentru că nu cereţi (Iacov 4, 2). Acela care nu cere de la Dumnezeu har nu este cu putinţă să-l primească, căci inima lui este încuiată”.

Iată de ce Iisus Hristos a spus: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Ei, cei mai de jos în ochii oamenilor, primesc bunul cel mai înalt pentru că cer.

 

Ce este smerenia ?

Sfântul Antonie cel Mare răspunde la această întrebare astfel: ,,Smerenia stă în aceasta: omul să se vadă pe sine ca păcătos, că nu a săvârşit nici un bine înaintea lui Dumnezeu; să păstreze cu purtare de grijă tăcerea; să se socotească a fi nimic; să nu-şi impună cuvântul său celorlalţi; să-şi lepede voia; să-şi înfrâneze privirile; să aibă moartea înaintea ochilor; să se înfrâneze de la minciună; să nu rostească cuvinte deşarte; să nu se împotrivească celor mai bătrâni, cu răbdare să îndure necazurile şi să se silească pe sine să rabde ostenelile şi neajunsurile”. Cât de înaltă este această descriere a smereniei ! Unii oameni, neştiutori în cele duhovniceşti, înjosesc această înaltă lucrare a moralei evanghelice celei pline de har, şi o numesc resemnare, depersonalizare, lipsă de caracter.

Dar, de fapt, cuvintele Sfântului Antonie cel Mare arată că ea nu este sub nici un chip resemnare, nici vreo pasivitate sau neputinţă, ci cea mai virtuoasă şi mai înaltă lucrare pe ogorul duhului şi o nevoinţă înaltă şi ascunsă în acelaşi timp. Lesne este oare să înduri ocări ? Iar această lucrare chinuitoare este cu putinţă numai pentru cel smerit. Oare lesne este să nu-i osândeşti pe semenii tăi, să te pui mai prejos decât ei şi astfel în chip neprefăcut să-i preţuieşti şi să-i iubeşti ? Acestea le săvârşeşte cu adevărat cel smerit. Lesne este oare să-ţi lepezi voia, să-ţi înfrânezi privirile, să păzeşti tăcerea ? Nu. Şi acestea sunt făptuite de cel smerit.

Nevoinţa smereniei este foarte anevoioasă şi de aceea este atât de rară şi mare. Firesc ar fi să ne aşteptăm ca oamenii păcătoşi, care au toate temeiurile să nu se mândrească cu nimic, să fie adânc smeriţi, iar drepţii, care pot arăta multe realizări, agoniseli duhovniceşti să fie înclinaţi spre înălţare de sine. Dar este tocmai invers: drepţii se socotesc păcătoşi, iar păcătoşii se socotesc drepţi. Oricât de greu este de crezut acest fapt este lesne de lămurit. Dacă drepţii ar începe să se mândrească cu dreptatea lor, tocmai prin mândrie şi-ar pierde toată buna făptuire şi dreptate. Ei de aceea sunt drepţi, pentru că sunt smeriţi. Smerenia le deschide ochii să vadă ce nu au, pentru a cere aceea de la Dumnezeu. Ei înţeleg că ale lor sunt numai păcatele, căci numai acestea se săvârşesc fără ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, înţelegerea păcătoşeniei lor i-a făcut smeriţi, iar smerenia atrage asupra lor harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îi înalţă la dreptate.

Nu aşa stau lucrurile cu cei păcătoşi. Tocmai de aceea ei sunt păcătoşi şi nu pot să se facă lesne drepţi, fiindcă nu-şi văd păcatele. Mândria i-a orbit. Îşi văd meritele, fără să-şi dea seama că ceea ce au primit este de la Dumnezeu. Nu-şi văd păcatele pentru că mândria îi învaţă să critice numai neajunsurile altora şi să fie îngăduitori cu ale lor. Dacă ar putea să-şi vadă păcătoşenia, s-ar smeri. Smerenia i-ar duce la pocăinţă. Pocăinţa i-ar curăţi de păcate şi i-ar face din păcătoşi drepţi. Dar tocmai din acest motiv ei sunt păcătoşi de neîndreptat, întrucât se socotesc a fi drepţi.

Toţi sfinţii au fost oameni cu adâncă smerenie. Ei s-au socotit pe sine ca ultimii dintre păcătoşi şi din această cunoaştere au dobândit însuflare pentru noi şi noi nevoinţe, spre a se înălţa pe treptele desăvârşirii. Cel ce este mulţumit de sine nu poate să propăşească în viaţa duhovnicească. Înţelegerea păcătoşeniei a fost acel imbold nevăzut pentru cei bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care i-a mişcat înainte.

În chip nedrept socotesc unii că smerenia ucide dorinţa de propăşire duhovnicească. Dimpotrivă, ea întraripează cu adevărat puterile duhului şi face cu putinţă şi nevoinţele cele mai grele. Acolo unde este sfinţenie, ea este dobândită numai prin smerenie şi este primenită prin smerenie. Marele Patriarh Avraam, părintele celor credincioşi, a spus smerit: Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18, 27). Purtătorul de porfiră împărat David a mărturisit: Eu sunt vierme, şi nu om (Psalmi 21, 6). Sfântul Apostol Pavel, care mai mult decât toţi s-a ostenit pentru răspândirea credinţei în Hristos pe pământ, a scris despre sine: Eu sunt mai micul apostolilor, care nu sunt vrednic a mă chema apostol (I Corinteni 15, 9), el s-a numit pe sine fiară. În chipul acesta smerit au vieţuit şi toţi sfinţii după ei. Unii, chiar vrednici de cinul de episcop, au fugit de el, socotindu-se pe sine nevrednici, alţii însă de episcopia lor s-au lepădat, pentru a putea, nebăgaţi în seamă, să slujească celorlalţi şi să fie umiliţi, ocărâţi, dispreţuiţi ca cei din urmă, simţind setea nepotolită după smerire de sine.

 

Sfântul Sava cel sfinţit

 

În Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit era un monah sfânt şi cu frică de Dumnezeu pe nume Ioan, care slujea fraţilor de la început la trapeză, apoi la han, iar în cele din urmă s-a îngrijit de gospodăria mânăstirii. Când a murit preotul mânăstirii, Sfântul Sava a vrut să-l facă pe Ioan ieromonah, căci îl socotea vrednic. Fără a-l înştiinţa de intenţia sa, el l-a dus la Ierusalim şi i-a povestit patriarhului Ilie despre marile sale virtuţi, rugându-l, la sfârşit, să-l hirotonească preot. Când Ioan a aflat despre asta a căzut în îngrozire şi a strigat către patriarh: ,,Prea sfinţite, eu trebuie să-ţi descopăr ceva tainic. Dacă după aceea vei socoti că pot să fiu hirotonit, nu mă voi împotrivi”. Patriarhul l-a luat deoparte şi după o discuţie scurtă i-a spus Sfântului Sava că el, cu adevărat, nu poate fi hirotonit preot. Sfântul Sava, amărât, nu ştia ce să creadă despre Ioan.

La întoarcerea în mânăstire s-a retras într-o peşteră pentru rugăciune şi cu durere adâncă în suflet a început a se ruga lui Dumnezeu: ,,De ce, Doamne, m-ai dispreţuit pe mine, robul Tău, şi nu mi-ai descoperit viaţa lui Ioan ? Eu îl socoteam vrednic de preot, dar cumplit m-am înşelat. Am socotit că Ioan este om sfânt, vas ales al harului Sfântului Duh, iar el s-a vădit înaintea măreţiei Tale nevrednic”. Dintr-o dată, pe când Sfântul Sava se ruga şi plângea, un înger al Domnului i s-a arătat şi i-a spus: ,,Nu osândi faptele lui Ioan şi nu te scârbi de el. Deoarece un episcop nu poate să fie hirotonit preot”. Acum Sfântului Sava i s-a făcut limpede ce taină a mărturisit Ioan patriarhului şi cu bucurie şi cutremur l-a căutat la chilia lui. Căzând la picioarele sale a strigat: ,,Sfinte al lui Hristos, iartă-mi mie robului păcătos, care ca un om neputincios te-a osândit ! Dar slavă lui Dumnezeu, El mi-a descoperit taina ta”. Smeritul Ioan s-a tulburat şi i-a zis: ,,Eu am vrut ca nimeni să nu ştie despre asta. ... Acum trebuie să recunosc că eu păcătosul sunt cu adevărat episcop, dar am lăsat scaunul meu pentru păcatele mele, şi pentru că sunt păcătos trupeşte, m-am osândit să slujesc fraţilor, încât rugăciunile lor să ajute sufletului meu slab. Căci fără de număr s-au înmulţit păcatele mele”. Astfel vorbea despre sine marele bineplăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Sihastrul (Sinaitul), episcopul Coloniei, a cărui pomenire Sfânta Biserică o prăznuieşte la 3 decembrie.

Smerenie ca aceasta au avut toţi drepţii lui Dumnezeu, şi de aceea El smerit i-a înălţat la sfinţenie.

 

Treptele smereniei

Smerenia are trei trepte. Iată cum le înfăţişează marele stareţ Ambrozie de la Optina: cea dintâi treaptă este aceea în care te supui celor mai mari decât tine şi nu te înalţi peste cei deopotrivă ţie. Aceasta este pravila de aur pentru rânduiala de obşte. Pe ea se zideşte toată bunăstarea socială şi în familie, precum şi toată rânduiala de stat. Ea este exprimată în următoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte (Romani 13, 1). După această pravilă copiii trebuie să se supună părinţilor, cei mai tineri celor mai în vârstă, elevii învăţătorilor lor şi aşa mai departe.

Cea de-a doua treaptă a smereniei este să te supui celor deopotrivă ţie şi să nu te înalţi peste cei mai mici decât tine. Dacă punem în lucrare în viaţa noastră această smerenie, ce pace ar domni în casele noastre ! Certurile din familii izvorăsc de obicei din aceea că fiecare se socoteşte mai deştept decât ceilalţi şi vrea să le impună ideile sale. Dacă nurorile s-ar respecta între ele, dacă fraţii şi surorile s-ar îngădui unii pe ceilalţi, pacea, fericirea şi raiul s-ar înstăpâni.

A treia şi cea mai desăvârşită treaptă a smereniei este să te supui şi celor mai mici decât tine şi să te socoteşti ultimul dintre oameni. Această smerenie a fost împlinită de sfinţi, care au luat aminte totdeauna la cuvintele lui Hristos: Care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Vestitul Sfânt Teodosie al Pecerskăi era încă din timpul vieţii iubit şi cinstit de toţi ca mare bineplăcut al lui Dumnezeu. El mergea adeseori la Kiev, la cneazul Iziaslav. Odată, plecat cu o treabă mânăstirească, a înserat la palatul cneazului. Cneazul a dorit să-l oprească să înnopteze la el, dar Sfântul Teodosie a stăruit să se întoarcă la mânăstire. În cele din urmă, cneazul a poruncit să pregătească o caleaşcă mică şi a poruncit unuia dintre slujitori să ducă pe părintele Teodosie la Mânăstirea Pecerska. Trăsura era cu un loc. Pentru vizitiu nu era loc, astfel încât acesta trebuia să meargă pe jos să conducă trăsura.

 

Sfântul Teodosie al Pecerskăi

 

Când aceasta a fost pregătită şi Sfântul Teodosie s-a aşezat în ea, slujitorul, nemulţumit că în loc să se odihnească va trebui să-l conducă toată noaptea pe acest monah necunoscut, conducea caii cu cârtire în suflet. Au ieşit din oraş. Slujitorul privea la Teodosie şi, înşelat de veşmintele simple ale acestuia, a crezut că este vreun oarecare călugăr, şi i-a zis: ,,Părinte, coboară să conduci tu trăsura şi lasă-mă pe mine în ea”. Sfântul Teodosie a spus, întru totul lipsit de cârtire: ,,Aşa să fie, fiule ! Bine”. Şi a coborât, iar tânărul, ca un stăpân, s-a aşezat în trăsură şi degrabă a luat hăţurile.

Sfântul Teodosie a condus toată noaptea trăsura şi mult s-a trudit. Dimineaţa, toţi care-l întâlneau pe Sfântul Teodosie, şi boieri, şi ţărani, i se închinau cu evlavie, ca slujitorului lui Dumnezeu, căci îl cunoşteau. Tânărul, văzând aceasta, s-a minunat. Nu înţelegea de ce toţi se închină acestui călugăr simplu. S-au apropiat de Mânăstirea Pecerska. Acolo a ajuns vestea că egumenul vine de la Kiev. Întreaga obşte a ieşit în întâmpinarea lui. Toţi fraţii au bătut metanie, după obicei, până la pământ, înaintea părintelui şi învăţătorului lor duhovnicesc. Tânărul s-a înspăimântat. Cine să fie acesta încât să fie atât de cinstit de toţi călugării ? Aflând că acesta este egumenul, vestitul Teodosie, s-a cutremurat de frică, căci aştepta pedepsire şi răzbunare. Dar Sfântul Teodosie a mers cu blândeţe la el, i-a cuprins mâna cu dragoste şi l-a dus la trapeză, poruncind să fie hrănit bine ... Iată câtă nerăutate şi smerenie avea Sfântul Teodosie al Pecerskăi.

De vrem să fim fericiţi, trebuie ca înainte de toate să dobândim smerenia. Ea ne va conduce la pocăinţă, va acoperi păcatele noastre, ne va apropia de Dumnezeu şi ne va călăuzi la bucuriile veşnice ale Împărăţiei Cerurilor, după făgăduinţele Mântuitorului: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Amin.

 

Stih de aur: Drept aceea, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pre voi în vreme (I Petru 5, 6).

 

Păcate împotriva fericirii celei dintâi

Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6).

,,Toate păcatele sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, dar mai mare urâciune decât toate este mândria inimii”, după cuvintele Sfântului Antonie cel Mare. Despre Dumnezeu este spus că El iubeşte pe cei drepţi, iar pe păcătoşi îi miluieşte. El împreună pătimeşte cu cei robiţi de deprinderile lor păcătoase; El Se milostiveşte de cei covârşiţi de stăpânirea păcatului; El cheamă pe păcătoşi la El, îi cheamă la pocăinţă, caută să-i mântuiască; El este Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Singurii păcătoşi cărora El li se împotriveşte sunt cei mândri. Despre nici un alt fel de păcătoşi nu este spus precum despre cei mândri: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (I Petru 5, 5).

Dar de ce Dumnezeu stă atât de hotărât împotriva mândriei ? Întrucât ea este începutul a tot păcatul (potrivit Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 10, 13), rădăcina tuturor relelor. Din mândrie au căzut îngerii cei dintâi, prăvălinduse în cele mai de jos ale pământului. El visase să devină deopotrivă cu Dumnezeu, dar mândria l-a dus la pierzanie. Cum a căzut din cer Luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, se minunează Sfântul Prooroc Isaia. Şi tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voiu sui, deasupra stelelor cerului voiu pune scaunul meu, şedea-voiu pre muntele cel înalt ... sui-mă-voiu deasupra norilor, fi-voiu asemenea celui Preaînalt. Iar acum în Iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului (Isaia 14, 12-15).

Prin mândrie vrăjmaşul i-a amăgit şi pe primii oameni, spunându-le: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facerea 3, 5). Şi cu adevărat omul a început să viseze că-şi ia zborul pe aripile mândriei ce s-a ivit în inima sa până la înălţimile ameţitoare ale lui Dumnezeu, dar şi-a pierdut capul, şi de acolo a căzut mai prejos chiar decât dobitoacele. Răsplata pentru mândrie, care visează să zboare în înalt, este prăvălirea ei în adâncurile cele mai de jos ale umilinţei.

Lumea cea veche a pierit din pricina mândriei şi a mulţimii de păcate ce s-a născut ca urmare a mândriei. Lumea cea nouă, întemeiată de Iisus Hristos, a primit ca nouă temelie smerenia. Aşa precum smerenia îl face pe om fericit, apropiindu-l de Dumnezeu, tot aşa mândria îl lipseşte de toată bucuria duhovnicească, înrobindu-l satanei.

Să vedem care sunt treptele mândriei şi urmările acesteia.

 

Slava deşartă sau goana după lauri

Prima, şi aparent cea mai nevinovată treaptă a mândriei, este slava deşartă. Înţelesul ei este de slavă pustie, adică năzuinţa şi goana după cuvinte goale. Cel stăpânit de slavă deşartă este însetat să audă laude despre el. El vrea ca oamenii să-l privească şi să se minuneze de el. El se bucură când oamenii îl admiră fie pentru frumuseţea lui, fie pentru darurile şi cunoştinţele lui, fie pentru hainele şi podoabele lui, fie pentru glasul şi grăirea lui. Cel stăpânit de slava deşartă este fur. El se laudă cu bogăţie străină, pe care în chip nebun o pune pe seama sa. El răpeşte slava care este numai a lui Dumnezeu. Ce ai care nu ai luat ?, întreabă Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă şi ai luat, ce te lauzi, ca şi cum nu ai fi luat ? (I Corinteni 4, 7).

De ai minte, nu te lăuda cu ea, căci Dumnezeu ţi-a dat-o; de ai daruri, proslăveşte pe Dumnezeu cu ele; de ai bogăţie, slavă, cu atât mai puţin să nu te mândreşti cu ele, căci acestea cel mai iute părăsesc pe om. Dacă nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ţi-a dat, El poate să-ţi ia. Şi atunci unde va rămâne prosteasca ta slăvire deşartă ?

Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,Dacă împăratul încredinţează comoara sa unui sărac, acesta nu o va socoti ca fiind a sa, ci în tot locul recunoaşte sărăcia sa şi nu îndrăzneşte să risipească bogăţie străină. Căci el cugetă totdeauna aşa: ‘Această bogăţie de la mine este nu doar străină, ci mi-a şi fost încredinţată de însuşi împăratul şi el, când voieşte o va lua’. Astfel trebuie să cugete despre ei şi aceia care au vreun dar de la Dumnezeu şi să fie cu smerită cugetare, mărturisind sărăcia lor. Dacă cel sărac, care a primit de la împărat comoara încredinţată lui şi a nădăjduit în această comoară străină începe să se mărească cu ea ca şi cum ar fi bogăţia sa, şi inima sa se umple de trufie, împăratul va lua de la el comoara sa şi acela care a avut-o spre păstrare va rămâne iarăşi sărac precum a fost mai înainte de aceasta. Aşa şi aceia care au vreun dar de la Dumnezeu, dacă se trufesc, Domnul îl va lua de la ei şi ei vor rămâne aşa cum au fost până la primirea darului”.

Oamenii stăpâniţi de slava deşartă se află vădit sub înrâurirea diavolilor şi de aceea îndrăznesc să se mândrească cu toate: unii se mândresc cu dreptatea lor, alţii cu păcătoşenia lor, alţii cu credinţa lor, alţii cu necredinţa lor, alţii cu postul, alţii cu bunul lor plac, alţii cu vorbirea, iar alţii cu tăcerea lor, dar mai cu seamă se mândresc oamenii cu cunoştinţele, bogăţia, slava şi puterea lor. Omul care a dobândit ceva din aceste bunuri, în orbirea sa, începe să se socotească mare, puternic, de neclintit.

Aşa s-a înălţat regele asirian de care Dumnezeu s-a slujit spre a pedepsi unele popoare nesupuse Lui. El şi-a spus: Cu tăria voiu face, şi cu înţelepciunea minţii voiu lua hotarele neamurilor, şi puterea lor voiu prăda şi voiu clăti cetăţile în care locuiesc. Şi toată lumea cu mâna o voiu lua ca un cuib, şi ca nişte ouă părăsite voiu ridica, şi nu va fi cine să scape de mine sau să-mi grăiască împotrivă şi să-şi deschiză gura şi să grăiască (Isaia 10, 13-14). Mai departe, iată cum continuă Sfântul Prooroc Isaia cuvântul său: Au mări-se-va securea fără de cel ce taie cu ea ? Au înălţa-se-va ferăstrăul fără de cel ce îl trage pre el ? Aşijderea de ar lua cineva toiag sau lemn, înălţa-se-va lemnul ? Ci va trimite Domnul Savaot spre cinstea ta ocară, şi spre mărirea ta, foc arzător se va aprinde (Isaia 10, 15-16).

 

Sfântul Prooroc Isaia

 

Slava deşartă sfârşeşte întotdeauna în ruşinare. Nu este nimic mai prostesc decât slava deşartă, să te măreşti cu lucruri străine. Iubitorul de slavă deşartă este asemenea unui copil caraghios, care se mândreşte înaintea tovarăşilor lui cu ceasul tatălui său; dar vine tatăl lui, îi ia ceasul, şi micuţul mândruleţ rămâne ruşinat.

Despre un păun mândru se povesteşte că de cum privea la minunatele sale pene începea să se umfle, dar de cum îşi vedea îngrozitoarele gheare îşi strângea coada sa răsfirată şi uita de măreţia sa. Aşa şi omul, când îşi aminteşte de unele daruri ale sale care îl deosebesc de ceilalţi, se şi socoteşte a fi vreo minune; iar când îşi întoarce faţa către pământul din care este plămădit trupul său şi în care iarăşi are să se prefacă odată, neîndoielnic trebuie degrabă să părăsească trufaşa sa cugetare şi să se socotească praf şi cenuşă (Sfântul Dimitrie al Rostovului).

Dar slava deşartă este nu numai prostească. Ea este şi peste măsură aducătoare de pierzanie, căci ne desparte de Dumnezeu şi ne lipseşte de răsplata faptelor bune pe care le săvârşim. Slava deşartă este mai cu seamă primejdioasă pentru oamenii duhovniceşti. Ei se pot osteni mult, se roagă, postesc, fac milostenie şi se nevoiesc. Dar de îndată ce încep a se lăuda cu nevoinţele lor, le pierd, căci primesc de la oameni răsplata. Nu mai au ce aştepta de la Dumnezeu. Mântuitorul spune: Luaţi aminte, milostenia voastră să nu o faceţi înaintea oamenilor, spre a fi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru, care este în ceruri (Matei 6, 1).

Sfântul Ioan Scărarul asemuieşte slava deşartă furnicilor care jefuiesc osteneala omului, furând şi luând seminţele din hambare: ,,Furnica aşteaptă adunarea grâului, iar slava deşartă adunarea bogăţiei”. Acelaşi sfânt grăieşte: ,,Nevoitorul cuprins de slavă deşartă îşi pricinuieşte sieşi două vătămări: cea dintâi că îşi istoveşte trupul, iar pe lângă aceasta că nu va primi nici o răsplată pentru osteneala sa”. Omul slavei deşarte este asemenea găinii fără de minte. Ea se laudă cu ouă, cotcodăcind astfel încât toţi să o audă. Dar cum o aud, îi şi iau oul ...

Cum dar să ne luptăm cu această slavă deşartă, prostească şi pierzătoare ? Să ne amintim că tot binele pe care îl avem este de la Dumnezeu şi să spunem adeseori stihul psalmistului: Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă (Psalmi 113, 9). Să luăm aminte şi la minunata povaţă a Sfântului Dimitrie al Rostovului: ,,Şi dacă singur te lauzi pe tine, toţi vor începe să te dispreţuiască. Dar dacă nu te lauzi singur, Dumnezeu şi toţi oamenii te vor lăuda. Dacă taci despre tine, Dumnezeu va vorbi despre tine. Dar dacă tu singur te măreşti, Dumnezeu va tăcea şi te va lepăda”.

Cel ce vrea să fie în duh cu Dumnezeu trebuie să stea departe de iubirea de slavă şi numai pe Dumnezeu să-L slăvească (potrivit Psalmi 103, 32). Cel ce vrea să fie fericit trebuie să se smerească şi să smulgă din rădăcină şi cei mai mici muguri ai slavei deşarte din inima sa. Altminteri, slava deşartă va creşte în el şi nu se va opri, ci va duce la a doua treaptă a mândriei şi ea este ...

 

Trufia

Trufia se naşte din slava deşartă, tocmai precum fluturele iese din omidă. Dacă slava deşartă se mulţumeşte să se târască, trufia zboară înalt ca un fluture. Cel cuprins de slava deşartă este bucuros văzând vredniciile sale; el aşteaptă laude pentru ele şi prin ele se desfată. Dar cel trufaş nu numai că-şi iubeşte calităţile, mai mult, el nu vede nimic bun la ceilalţi. El se socoteşte a fi cel mai vrednic, cel mai priceput, desăvârşit. În această conştienţă a sa nu este mulţumit de puţinii admiratori pe care îi are. El caută o faimă mai mare. Şi atunci când vede că trufia celorlalţi stinghereşte zborul trufiei sale, începe să umilească pe ceilalţi, să-i osândească, dispreţuind şi defăimând pe toţi.

Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Cel ce dispreţuieşte şi socoteşte pe ceilalţi ca nimic, şi pe unii îi umileşte ca pe săraci, pe alţii ca pe oameni de obârşie joasă, iar pe alţii ca pe neînvăţaţi, acesta, ca urmare a dispreţului, ajunge acolo că se socoteşte numai pe sine a fi înţelept, chibzuit, de neam ales, bogat, puternic, iar dispreţul său slujeşte ca început al mândriei. Căci să te mândreşti înseamnă să te sforţezi din răsputeri a fi mai presus decât alţii. Şi pentru a dobândi aceasta, omul umileşte pe aproapele său şi se înalţă pe sine”.

Dacă cel cuprins de slava deşartă este deja incapabil să încerce fericirea celor smeriţi, cel trufaş se înstrăinează cu totul de această fericire. El este deschis către amăgirile celui viclean şi aşteaptă bucurie de acolo de unde ea niciodată nu poate să vină: de la laude, care sunt degrabă trecătoare şi deseori făţarnice, şi de la biruinţa asupra potrivnicului, care este nesigură. De aceea, cel trufaş încearcă, pe lângă bucuriile pătimaşe ale linguşirilor şi laudelor şi durerea ascuţită a nesiguranţei şi nemulţumirii. Pizma îl umple la vederea potrivnicilor lui. Iar pizma poartă în sine propria pedeapsă, căci ea, asemenea oţetului, roade vasul în care se află.

Cel trufaş este şi mânios. Iar cel mânios singur înteţeşte focul patimii sale. El nu se osândeşte pe sine. De aceea sufletul lui este năpădit de felurite patimi. Dar nevăzându-şi păcatele, el osândeşte neîncetat pe ceilalţi. Pentru el nu există om bun, toţi au slăbiciuni. Numai el, în ochii lui, este fără neajunsuri. De aceea, când ceilalţi i le arată pe ale lui, se supără. Iubirea lui de slavă suferă. Este obişnuit să adune laude, nu mustrări. De aceea îl doare când îi sunt adresate cuvinte de necinste.

Trufia este legată de multe nelinişti, dureri şi tulburări. În sufletul trufaşului iubitor de slavă clocotesc neîncetat patimi. Dacă cineva îl priveşte pieziş, el s-a supărat deja; altul îi spune un adevăr amar în faţă, iar asta îl tulbură pentru multă vreme; un al treilea şi-a permis ca în faţa lui să laude pe altcineva şi el se simte afectat. El crede că numai despre el trebuie să se vorbească de bine, ca toţi numai pe el să-l cinstească. Vor fi unii care să-l critice şi să-l mustre, iar el nu poate să rabde asta şi începe să sufere. În felul acesta, cel trufaş singur îşi face traiul pe pământ un iad. Dar şi mai cumplite chinuri îl aşteaptă în viaţa de dincolo, dacă nu se pocăieşte.

Mândria şi iubirea de slavă sunt cu neputinţă de îndestulat. Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Dacă cel mândru ar vedea pe însuşi împăratul umilit închinându-se înaintea lui, nici atunci nu s-ar mulţumi cu aceasta, ci mai mult s-ar aprinde. Precum iubitorii de arginţi, cu cât dobândesc mai mult, cu atât însetează după mai mult, aşa şi cei mândri, cu cât se folosesc mai mult de cinstiri, cu atât mai mult le doresc. Patima lor creşte neîncetat, pentru că este patimă. Şi patima nu ştie de hotar, ci încetează numai atunci când ucide pe acela pe care-l stăpâneşte”. Cel ce nu se lecuieşte de trufie prin pocăinţă negreşit va ajunge la cea de-a treia şi cea mai înaltă treaptă a mândriei şi aceasta este ...

 

Mândria împotriva lui Dumnezeu duce la prăbuşire

Sfântul Dorotei ne istoriseşte despre un frate de mânăstire din vremea sa, care pornise pe calea mândriei şi a sfârşit rău. Mai întâi s-a mândrit împotriva celor egali lui, şi când ceilalţi fraţi lăudau înaintea lui pe cineva el îl umilea şi  spunea: ,,Cine eşti tu ? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. După o vreme însă a început să-l osândească şi pe Macarie: ,,Nu ştiu cine este Macarie ! Ştiu numai pe Vasilie şi pe Grigorie”. Dar nici aici nu s-a oprit trufaşul monah. Nu a trecut mult şi a început să batjocorească în inima sa pe aceşti mari sfinţi şi să recunoască drept autorităţi duhovniceşti numai pe verhovnicii Sfinţi Apostoli Petru şi Pavel.

Avva Dorotei, văzând cum creşte în el mândria, i-a spus: ,,Frate, în curând o să te văd că îi defăimezi şi pe aceştia”. Şi cu adevărat aşa s-a întâmplat. Fratele cel mândru a început să grăiască: ,,Şi cine este Petru şi Pavel ? Nu sunt nici aceştia nimic afară de Sfânta Treime”. Mai pe urmă el s-a mândrit şi împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi s-a îndrăcit.

Astfel, cel ce zboară prea înalt cade foarte jos. Mântuitorul i-a avertizat pe oameni să nu îndrăznească pe calea mândriei, spre a nu pieri pentru veşnicie. El a spus: Tot cel ce se înalţă, se va smeri (Luca 14, 11).

Pentru mândrie, judecata cerească a ales cea mai cumplită pedeapsă: ruşinea veşnică.

Cât de fericiţi sunt cei smeriţi faţă de cei mândri ! Ei încă din viaţa aceasta au pace în inimă, dragoste faţă de semeni şi bucurie în necazuri. Pe ei îi aşteaptă fericirea veşnică în Împărăţia Cerurilor, care le-a fost făgăduită. Pe ei Dumnezeu îi răsplăteşte încă din viaţa aceasta cu mile bogate, pentru a arăta că binevoieşte spre sufletele smerite.

Când ţarul rus Mihail Fedorovici şi-a pierdut prima soţie, a dorit să-şi aleagă soţie dintre boieroaice şi kneaghine. Atenţia sa însă s-a oprit asupra unei fete sărace, foarte frumoasă şi virtuoasă, care slujea unei boieroaice vestite. Cine era aceasta ? Numele ei era Evdochia şi era fiica unui curtean scăpătat pe nume Luchian Stefanovici Strejnev.

Curând au fost trimişi la părinţii ei soli cu daruri bogate şi gramată împărătească. Când au ajuns în satul unde trăia Strejnev, trimişii au întrebat unde este casa lui. I-au arătat o căsuţă măruntă, acoperită cu snopuri de paie. Un lucrător le-a spus: ,,Gospodarul este la muncă pe câmp”.

Trimişii au mers cu lucrătorii pe câmp, unde ara cinstitul bătrân. Acesta era îmbrăcat cu haine din pânză groasă, ţesută în casă. Părul şi barba lui albe impuneau respect. Trimişii s-au apropiat de plugar şi l-au înştiinţat că fiica sa a fost aleasă ca soţie a ţarului.

,,Cu adevărat voi sunteţi trimişi la altcineva, nu la mine”, a spus bătrânul minunându-se.

El i-a invitat în casa sa pe oaspeţii împărăteşti şi ei i-au înmânat gramata ţarului, spre a-l încredinţa că la el au fost trimişi, şi nu la altul. Atunci Luchian Stefanovici a pus gramata lângă icoane, a făcut trei metanii mari şi când s-a ridicat din genunchi cu lacrimi în ochi a spus următoarea rugăciune: ,,Atotputernicule Dumnezeu, Tu mă ridici de la sărăcie la belşug ! Ci întăreşte-mă cu dreapta Ta, spre a nu mă strica în mijlocul cinstirilor şi bogăţiilor pe care Tu mi le trimiţi cu scopul de a mă încerca poate”.

După ce s-a rugat în chipul acesta lui Dumnezeu şi după ce a ospătat pe trimişii ţarului cu ce a dat Domnul, Strejnev a pornit cu trimişii la ţar. Aici a fost întâmpinat cu mare cinste de însuşi ţarul şi apropiaţii săi. După o lună s-a săvârşit nunta. Lui Luchian Stefanovici i-a fost dăruit titlul de boier şi casă în Moscova. Înţeleptul bătrân a dus ca dar de nuntă fiicei sale, devenită în chip neaşteptat ţarină, un cufăr în care era pusă haina sa ţărănească din pânză groasă de casă, cu care ara ţarina, şi cârpa cu care îşi ştergea sudoarea. ,,Nu uita, i-a spus el, a cui fiică eşti. Cu cât vei privi mai des aceste daruri ale mele, cu atât mai bună maică a poporului vei fi”.

Luchian Stefanovici a devenit apărător al tuturor săracilor şi neputincioşilor înaintea ţarului, iar vestita sa fiică a împodobit cununa de ţar a soţului său cu virtuţile sale pe care le-a încredinţat şi fiului său, moştenitorul tronului Alexie Mihailovici.

Cât de frumos este să fii smerit şi să fii înălţat ! Şi cât de înfricoşător este să fii mândru şi să te prăbuşeşti ! Dar aceasta este calea vieţii duhovniceşti. Dacă te smereşti, chiar de nu te înalţă nici un împărat pământesc, va veni vremea când Însuşi Împăratul Cerurilor te va ridica în locul cel mai înalt, la Împărăţia Cerurilor, şi-ţi va da să şezi cu El pe tronul Lui (potrivit Apocalipsis 3, 21). Dar de visezi să te înalţi pe calea mândriei, negreşit vei fi pedepsit, căci acesta este cuvântul lui Dumnezeu: Tot cel ce se înalţă, se va smeri, şi cel ce se smereşte, se va înălţa (Luca 14, 11).

Să ne păzească Dumnezeu de mândria pierzătoare şi să ne înţelepţească să iubim smerenia cea mântuitoare. Amin.

 

 

 

III. FERICIREA A DOUA

Fericiţi cei ce plâng
că aceia se vor mângâia
Matei 5, 4
 

Cine sunt cei ce plâng pe care îi fericeşte Mântuitorul ? Lumea este plină de lacrimi. Aproape cu toţii plângem. Unii plâng atunci când o nenorocire s-a abătut asupra lor, alţii la moartea unui om apropiat lor, alţii când le este vătămată iubirea lor de slavă, alţii din pizmă etc. Multe sunt pricinile pentru lacrimile oamenilor. Oare toţi cei care plâng sunt fericiţi ? Să căutăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să răspundem la această întrebare.

 

Care lacrimi duc la fericire ?

În vechime trăiau soţii evlavioşi Andronic şi Atanasia. Ei aveau doi copii. Dar într-o epidemie amândoi s-au îmbolnăvit şi într-o zi au murit. Cumplita durere şi-a lăsat aripa asupra acestei case până atunci fericită. Bărbatul a îndurat lovitura cu mai multă tărie. El a rostit cuvintele lui Iov: Domnul au dat, Domnul au luat, [...] fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21). Dar Atanasia era nemângâiată. Ea plângea deznădăjduită, se arunca deasupra mormântului copiilor abia îngropaţi şi vroia să moară acolo. Şi iată, în durerea ei fără hotar, i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Iulian şi i-a spus: ,,De ce nu-i laşi spre odihnă pe cei ce se odihnesc aici ?” Şi după ce a încredinţat-o că copiii ei sunt în Împărăţia Cerurilor, într-un loc mult mai frumos, unde se bucură de bunurile cereşti, el a continuat: ,,De ce plângi pentru ei ? Cu mult mai bine ar fi dacă ai plânge aşa pentru păcatele tale”.

 

Sfinţii Cuvioşi Andronic şi Atanasia, soţia lui

 

De la aceste cuvinte Atanasia s-a înduioşat şi şi-a închinat de atunci viaţa plânsului pentru păcate. Din această pildă vedem că nu toate lacrimile sunt la fel înaintea lui Dumnezeu. Sunt lacrimi care sunt semn al deznădejdii omeneşti, al durerii, al slăbiciunii, al chinului, al apăsării şi cârtirii împotriva lui Dumnezeu. Dar sunt şi lacrimi pe care Dumnezeu le iubeşte şi le preţuieşte. Acestea sunt lacrimile de pocăinţă, lacrimile pentru păcate. Ele spală sufletul şi-l întorc la Dumnezeu, care Îi dăruieşte ca răsplată pentru plânsul pentru păcate fericirea cea veşnică. Sfântul Filaret al Moscovei îşi pune întrebarea: ,,Care dintre cei ce plâng se află pe calea spre fericire ?” Şi răspunde cu noimă adâncă în felul următor: ,,Mântuitorul nu fericeşte pe cei pur şi simplu săraci, ci pe cei săraci cu duhul, atunci când, după istorisirea Sfântului Evanghelist Luca, grăieşte: Fericiţi sunteţi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura (Luca 6, 21). El fericeşte nu pe cei flămânzi de pâine, căci săturarea cu pâine încă nu este fericire, ci după cum mai limpede şi deplin spune Sfântul Evanghelist Matei, fericeşte pe cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate (Matei 5, 6).

Astfel trebuie să cugetăm şi despre cei ce plâng. Fericiţi aceia care plâng cu duhul, căci plâng pentru dreptate şi fapte bune, căci nu le au, cei ce deplâng nedreptăţile şi păcatele cu care s-au împovărat, cei ce plâng din durere duhovnicească, că au mâniat pe Dumnezeu, şi din dragoste duhovnicească, căci cu toată dorirea lor se văd nevrednici de milosârdia şi iubirea lui Dumnezeu.

De aici se poate înţelege de ce cel ce doreşte să câştige fericirea nu poate ocoli calea lacrimilor. Primul om în Rai a vieţuit în fericire, fără patimi, fără lacrimi, şi pe calea bucuriei a mers către o fericire cerească mai înaltă. Dar când, amăgit de duhul răutăţii, omul s-a împiedicat şi a căzut în păcat, calea bucuriei raiului s-a ascuns de el. Şi Însuşi Dumnezeu, ca drept Judecător şi Doctor iubitor de oameni, l-a aşezat pe calea plânsului, când a spus lui Adam, arătându-i pământul blestemat pentru păcatele sale: Întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale (Facerea 3, 17) şi Evei: Înmulţind voiu înmulţi necazurile tale şi suspinul tău (Facerea 3, 16). Că Dumnezeu a lucrat ca Drept Judecător este de la sine înţeles. Dar că El a lucrat şi ca Doctor iubitor de oameni acest lucru trebuie lămurit.

Hristos Mântuitorul a spus: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21). Este în noi, bineînţeles, nu în deplinătatea în care a fost în ceruri, dar măcar în început, când în noi vieţuieşte harul lui Dumnezeu, când prin credinţă Se sălăşluieşte Hristos în inimile noastre (potrivit Efeseni 3, 17). Potrivnic acesteia se poate spune că împărăţia diavolului, sau altminteri spus iadul şi însuşi focul gheenei, chiar dacă nu în deplinătate, ci în început, este în om, când în el trăieşte păcatul. Acest foc ascuns se arată în fapte. El se înteţeşte permanent în sufletul păcătosului cu noi păcate şi înfierează cugetul (potrivit I Timotei 4, 2). Cunoaşterea întunecată şi întotdeauna chinuitoare a răului în împrejurări deosebite izbucneşte ca o flacără a deznădejdii. De aceea, precum pentru stingerea focului este nevoie de apă, aşa pentru stingerea focului păcătos nefiresc din suflet este nevoie de lacrimi de pocăinţă.

Precum pentru tămăduirea sănătăţii zdruncinate ca urmare a luxului şi lipsei de măsură în mâncare şi băutură se folosesc leacuri amare, ,,aşa pentru tămăduirea sufletului covârşit de desfătările păcătoase sunt de trebuinţă necazuri de pocăinţă şi lacrimi amare”.

Dacă nu am avea păcat, nu am avea nevoie de plâns pentru păcate. Dar fiindcă suntem cuprinşi de acest rău, trebuie să folosim medicamentul mântuitor împotriva lui, plânsul.

 

Deosebirea dintre întristarea după Dumnezeu şi întristarea lumii

În zadar se tem unii de necazul şi plânsul după Dumnezeu. Aşa de încâlcită este viaţa omului după căderea în păcat, încât el, fie că vrea, fie că nu vrea, trebuie să treacă prin chinurile necazurilor. Dar nu toate necazurile îi sunt spre folos. Acela care pentru Dumnezeu pătimeşte necazuri, prin această muncă luminoasă se izbăveşte de muncile veşnice ale iadului.

Acela care plânge pentru Hristos, prin acest plâns primeşte veselie veşnică. Acela care varsă lacrimi pentru păcate se va mângâia cu mângâiere nespusă. Când va veni vremea, Dumnezeu Însuşi va şterge toată lacrima de la ochii celor credincioşi Lui, care se pocăiesc (potrivit Apocalipsa 7, 17).

Plânsul după Dumnezeu izbăveşte de plânsul veşnic. Dacă nu iubim acest plâns, oare vom putea câştiga o viaţă pământească fără întristare şi plină de bucurie ?! Dacă nu vom plânge după Dumnezeu, vom plânge pentru lucrurile pământeşti trecătoare, pentru averi, pentru cinstiri, pentru înlesniri, pentru desfătări păcătoase. Dar un astfel de plâns, care nu este după Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, nu ne va izbăvi de plânsul veşnic în iad, ci dimpotrivă, tocmai acolo ne va duce.

Sfântul Apostol Pavel spune: Că întristarea care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire fără de căinţă lucrează; iar întristarea lumii moarte lucrează (II Corinteni 7, 10). Din aceste cuvinte ale marelui apostol al neamurilor se vede limpede că plânsul celor cu inima zdrobită pentru păcatele lor duce la fericire, după făgăduinţa lui Hristos: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia, iar plânsul acelora care iubesc lumea păcătoasă duce la întunericul de nepătruns al deznădejdii, spre plânsul veşnic.

O, voi cei care nu voiţi să vărsaţi nici o lacrimă pentru Dumnezeu, pentru sufletul vostru, cufundat în păcate, pentru mântuirea voastră, spuneţi: Vă este viaţa fericită ? Voi vă veseliţi, râdeţi, căutaţi plăcerile uşoare ale vieţii, vă simţiţi fericiţi, dar numai câtă vreme sunteţi sănătoşi, tineri, puternici, avuţi ... cât de trecătoare este toată desfătarea lumească ! Cât de nesigur este tot bunul pământesc ! Apune puterea, vă pierdeţi sănătatea, tinereţea, averea, ce rămâne din râsul vostru de odinioară ? Începeţi să vă întristaţi după fericirea pământească pierdută. Vă întristaţi pentru averile voastre, pentru plăcerile uşoare. Întristarea voastră este întristare după cele ale lumii, adică întristarea după bucuriile lumeşti. Ea nu vă va aduce mângâiere, ci vă va aduce moarte duhovnicească. Întristarea aceasta a voastră vă va ucide, căci întristarea lumii răneşte pe cei ce se mâhnesc. Ea nu vă va întoarce bunurile pământeşti pierdute, dar lipindu-vă de ele vă va rupe încă mai mult de Dumnezeu şi vă va duce la pierzanie veşnică în iad.

De ce nu vă întoarceţi de la această întristare nefolositoare şi foarte vătămătoare la întristarea după Dumnezeu ? De ce nu înţelegeţi că până acum aţi fost robi ai amăgirilor, alergând după mirajul bucuriilor lumeşti ? De ce nu vă pocăiţi şi nu începeţi să plângeţi pentru păcatele voastre ? Numai mâhnirea pentru păcate este folositoare. Când sunteţi mâhniţi pentru tinereţea pierdută, o întoarceţi oare ? Iar când vă mâhniţi după Dumnezeu şi vă pocăiţi că aţi pierdut curăţia sufletului, cu lacrimile voastre vă spălaţi păcatele şi vă întoarceţi curăţia de mai înainte !

Când vă întristaţi pentru vreun semen al vostru răposat, oare îl înviaţi ? Dar dacă vărsaţi lacrimi peste sufletul vostru mort prin păcate îl veţi învia la viaţă nouă. Când vă topiţi de durere după bogăţiile voastre pământeşti pierdute, oare le întoarceţi prin aceasta ? Dar dacă plângeţi din toată inima pentru bogăţiile risipite ale sufletului vostru buna făptuire iarăşi o veţi dobândi.

Pentru cei ce plâng după bunurile deşarte ale acestei lumi nu este mângâiere. Căci după ce le-au pierdut, chiar de ar putea să le recapete, moartea le va lua de la ei pentru veşnicie. Cei ce plâng după Dumnezeu sunt fericiţi, căci Domnul îi va mângâia. El îi va îmbrăca în sfinţenie, îi va împodobi cu fapte bune pe care nici chiar moartea nu va putea să le ia de la ei. Dimpotrivă, prin moarte, ei în veci se vor uni cu Hristos, ca să primească de la El mângâierea făgăduită după cuvintele Sale: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia.

Să ne închipuim un om ce se bucură de bucurii păcătoase fără de Dumnezeu şi unul ce plânge după Dumnezeu. Oare este pentru noi ceva mai dorit decât bucuria şi ceva mai respingător decât întristarea ? Orice privitor superficial ar invidia pe cel ce se bucură fără Dumnezeu. Dar dacă omul priveşte mai adânc, va vedea cât de multă putreziciune, deşertăciune şi scârbă este în bucuria păcătoasă, încât se va dezgusta de ea.

Căci ea nu este numai vremelnică şi plină de ruşine din partea oamenilor, ci şi mustrare cugetului şi pedeapsă de la Dumnezeu. O astfel de bucurie păcătoasă poartă în sine sămânţa mâhnirii veşnice. Ea este otrăvită încă de aici de nelinişti, tulburări, nesiguranţă şi mustrări.

Cu cât este mai fericit, în comparaţie cu unul ca acesta, un om păcătos ce plânge după Dumnezeu ! El cu adevărat varsă lacrimi, se zdrobeşte, se bate în piept, pătimeşte văzut, dar în toate acestea este ascunsă atât de multă bucurie ! Pacea se naşte din lacrimi. Inima pregustă în zdrobirea ei dulceaţa iertării lui Dumnezeu. Sufletul arde în pocăinţă, dar, o minune, vede că în acest foc ard numai păcatele lui, patimile şi că el se topeşte precum minereul în cuptor, pentru a ieşi curăţit din focul pocăinţei.

 

Răsplata celor care plâng după Dumnezeu

Cel ce plânge pentru păcatele sale este mai fericit decât acela care râde în păcatele sale ! Căci cel ce plânge după Dumnezeu va primi mare răsplată: iertarea păcatelor şi mântuire veşnică a sufletului. Cel ce se mâhneşte după Dumnezeu este mai fericit decât ‘fericitul’ fără Dumnezeu, căci orice bucurie fără Dumnezeu este vremelnică, degrabă piere şi îndată se preface în durere veşnică, iar plânsul după Dumnezeu aduce alinare în inimă, care rămâne veşnic.

Mulţi oameni înşelaţi de bucuriile pământeşti s-au pocăit că s-au veselit păcătos şi că atunci când au pierdut aceste bucurii păcătoase ale lor s-au mâhnit după ele. Dar nici unul dintre cei care s-au întristat după Dumnezeu, care au plâns pentru păcatele lor, nu a avut părere de rău pentru aceasta, căci el s-a simţit în vremea lacrimilor sale mângâiat de Hristos, şi pe lângă aceasta a primit nădejdea despre bucuria cea mare care îl aşteaptă în ceruri: mântuirea veşnică a sufletului.

Însufleţiţi de această nădejde şi îmbărbătaţi de cercarea lor personală, că dulceaţă este a plânge după Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au plâns neîncetat chiar pentru cele mai mici păcate ale lor, iar nouă ne-au lăsat legământul să plângem până ce ne mângâie Hristos.

De pildă, Sfântul Efrem Sirul despre nimic altceva nu a vorbit şi nu a scris cât despre trebuinţa de a vărsa neîncetat lacrimi de pocăinţă. El însuşi a fost întru totul pătruns de un adânc simţământ al pocăinţei şi al zdrobirii inimii. Când propovăduia despre Dumnezeu, despre înfricoşătoarea judecată, despre pocăinţă, nu îşi putea opri lacrimile. El însuşi se socotea a fi mare păcătos şi în plâns necurmat îşi spăla sufletul înaintea Domnului. Sfântul Grigorie de Nyssa scria despre el: ,,Pentru Efrem să plângă neîncetat era precum pentru ceilalţi să respire”.

Sfântul Efrem mărturiseşte într-o cântare a sa de umilinţă înaintea lui Dumnezeu: ,,Când mă aşez în aşternutul meu, îmi vine în minte, Doamne, dragostea Ta faţă de oameni şi eu m-am ridicat în miezul nopţii să-Ţi aduc mulţumire. Dar mi-am adus aminte de păcatele mele, m-am spăimântat şi cu totul m-am cuprins de lacrimi şi eram aproape a cădea cu duhul, dacă nu ar fi alergat tâlharul, vameşul, păcătoasa, hanaaneanca, cea cu scurgere de sânge şi samarineanca să mă întărească pe mine cel pe jumătate mort”.

Pocăindu-se şi vărsând lacrimi, Sfântul Efrem a simţit întotdeauna că lacrimile după Dumnezeu îl duc nu spre deznădejde, ci spre nădejdea dulce şi mângâierea cerească. După mărturia Sfântului Grigorie, chipul său strălucea de bucurie, iar în acelaşi timp lacrimi din belşug se revărsau din ochii lui. Aceasta este minunea plânsului după Dumnezeu. Acesta chiar şi în cea mai mare întristare ridică sufletul la locurile luminoase ale mângâierii şi nădejdii lui Dumnezeu.

 

Sfântul Ioan Scărarul

 

Şi Sfântul Ioan Scărarul este una din pildele de plâns fericit după Dumnezeu. El nu se putea ruga fără lacrimi. Adeseori se însingura spre rugăciune într-o peşteră foarte îngustă, numită peştera lacrimilor, căci ea era toată înrourată de lacrimile sale. Aceste lacrimi luminoase într-atât au luminat sufletul lui, încât sub strălucirea acestei lumini a harului a scris minunata sa carte Scara, în care înfăţişează treptele ridicării duhovniceşti spre Dumnezeu. Între altele, el scrie în această carte despre lacrimi: ,,Precum focul arde şi mistuie ramurile uscate, aşa lacrima curată spală toate necurăţiile din afară şi dinlăuntru”. ,,Aceştia care au primit darul lacrimilor petrec fiecare zi din viaţa lor în ospăţ duhovnicesc şi tristeţea lor are în sine mângâiere şi uşurare, precum ceara din fagure ţine în sine mierea”.

Un monah oarecare vieţuia în Mânăstirea Monaida şi se ruga neîncetat: ,,Doamne, nu am frică de Dumnezeu. Dar trimite-mi o neputinţă fie un necaz, fie o boală, încât măcar aşa să se încline în frică sufletul meu sărman”. Această rugăciune o îndrepta spre ceruri în fiecare zi şi spunea: ,,Ştiu că nu este cu putinţă să-mi ierţi păcatele, căci mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne. Dar dacă voieşti, pentru îndurările Tale măcar, şterge mie păcatul. Dacă nici aceasta nu este cu putinţă, chinuie-mă aici, încât acolo măcar în parte să-mi micşorez pedeapsa. Pedepseşte-mă, dar nu cu mânia Ta, Stăpâne, ci cu iubirea Ta de oameni !”

Un an întreg s-a rugat monahul lui Dumnezeu cu inimă zdrobită, postind şi smerindu-se. Uneori el se gândea ce înseamnă cuvântul spus de Domnul: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia.

Odată, pe când şedea la pământ şi plângea, după obicei, din pricina marii întristări a aţipit. Şi iată i S-a arătat Hristos şi i-a spus cu glas domol: ,,Ce ai, omule, de ce plângi aşa ?” El i-a răspuns: ,,Am căzut Doamne !” ,,Dar ridică-te !”, i-a spus Cel ce i s-a arătat. ,,Nu pot, gemu cel ce zăcea, dacă nu îmi întinzi mâna”. Hristos a întins mâna şi l-a ridicat, şi iarăşi l-a întrebat cu blândeţe: ,,Spune de ce plângi şi te mâhneşti ?” Monahul i-a răspuns: ,,Cum să nu plâng Doamne, şi cum să nu mă mâhnesc, când atât de mult Te-am întristat !” Atunci Hristos şi-a întins mâna Sa spre monah, a pus-o peste inima sa şi astfel l-a mângâiat o vreme, după care i-a spus: ,,Nu te întrista ! Dumnezeu îţi va ajuta ! Pentru că tu singur te-ai pedepsit, Eu nu te voi pedepsi. Pentru tine Eu mi-am dat sângele, cu atât mai mult voi da iubirea Mea de oameni pentru fiecare suflet care se pocăieşte !”

Venindu-şi în fire din vedenie, monahul şi-a simţit inima plină de o bucurie nespusă. El s-a încredinţat că Dumnezeu l-a miluit. Anii ce i-au rămas din viaţă i-a petrecut în adâncă smerenie, lăudând neîncetat pe Dumnezeu. Într-o astfel de stare s-a dus el la ceruri.

Ştiind ce dulceaţă aduc sufletului lacrimile de pocăinţă, să fugim de mângâierile lumeşti păcătoase care ucid starea de pocăinţă. Să ne ostenim să ne închipuim toată păcătoşenia noastră şi nenorocirea noastră duhovnicească, să fim cu inima zdrobită pentru fărădelegile noastre, să plângem pentru păcatele noastre, iar dacă nu putem să vărsăm lacrimi, să suspinăm cu pocăinţă din inimă pentru relele săvârşite de noi, încât măcar suspinele noastre Dumnezeu să le socotească lacrimi. Şi să ne amintim: multe lacrimi se varsă în lumea aceasta, dar numai unele dintre ele sunt bineplăcute lui Dumnezeu şi mântuitoare de suflet – lacrimile de pocăinţă !

Să încheiem cu următoarea istorisire: după răscoala satanei împotriva lui Dumnezeu, unul dintre îngerii târâţi în robia răului pe nume Peeri şi-a venit în fire şi a dorit să se întoarcă la Dumnezeu. El a zburat în Rai şi a stat în faţa porţilor încuiate. Dar nu a fost lăsat să intre. Îngerul care păzea raiul i-a spus: ,,Dumnezeu te va lăsa să intri dacă îi afli şi îi aduci de pe pământ un dar vrednic de El”. Prin aceasta Dumnezeu a vrut să-l încerce pe Peeri dacă s-a pocăit cu adevărat şi dacă ştie valoarea pocăinţei.

Peeri a zburat spre pământ. A văzut război ... şi iată acolo îşi dădea suflarea un ostaş viteaz care în ultimele clipe dinaintea morţii se ruga lui Dumnezeu pentru patria sa. Peeri a fost mişcat de aceste lacrimi ale bunului cetăţean care şi-a jertfit viaţa pentru patria sa, a luat o lacrimă şi a zburat cu ea spre Rai. A bătut la porţi, dar porţile nu s-au deschis. Îngerul i-a spus: ,,Frumos este darul tău, dar nu este cel mai bun. Şi numai cel mai bun va deschide porţile raiului !”

Peeri iarăşi a zburat spre pământ. El a văzut într-un oraş o epidemie cumplită. Într-o casă modestă murea un tânăr soţ. Soţia lui cu jertfă de sine îi slujea şi ea însăşi s-a molipsit; cu lacrimi în ochi, a închis pleoapele lui fără viaţă. Dar istovită a căzut moartă peste trupul lui. Peeri s-a minunat de această dragoste conjugală jertfitoare de sine şi a luat o lacrimă şi şi-a luat zborul cu ea spre Rai. Dar şi de data aceasta porţile raiului au rămas închise.

Îngerul i-a spus: ,,Şi acest dar este minunat, dar nu este de ajuns să-ţi descuie porţile cerului. Caută ceva mai vrednic de Dumnezeu !”

Peeri a coborât iarăşi pe pământ. Şi iată vede în semi-întunericul unei cămăruţe de rugăciune liniştite, înaintea sfintelor icoane, arzând candele. Scormonind cu privirea în întuneric, zăreşte înaintea icoanelor un om care era îngenuncheat şi se ruga, dar care era rugăciunea lui ! El se căia pentru păcatele sale, îşi lovea pieptul cu mâinile şi striga cu lacrimi: ,,Doamne, milostiveşte-te spre mine, păcătosul !” Cuprins de înduioşare, Peeri a contemplat îndelung această rugăciune de pocăinţă şi, minunat de adânca pocăinţă a păcătosului, fără zgomot a zburat la el, a luat o lacrimă şi cu cutremur a dus-o spre ceruri, purtând parcă o nestemată de mare preţ. Înainte de a se apropia de Rai, Peeri a văzut că porţile lui sunt larg deschise şi a zburat înăuntru cu bucurie ! Ai aflat darul cel mai vrednic şi mai plin de bucurie pentru Dumnezeu – lacrima de pocăinţă !

Iată ce lacrimi trebuie să aducem şi noi lui Dumnezeu, dacă vrem să ne mântuim. Porţile Împărăţiei Cerurilor se deschid înaintea păcătoşilor ce se pocăiesc. De voim şi noi să primim mângâierea cea dulce a mântuirii, să plângem mai des pentru păcatele noastre. Atunci, din cercare ne vom încredinţa de puterea şi adevărul celei de-a doua fericiri care grăieşte: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia. Amin.

 

Stih de aur: Că întristarea care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire fără de căinţă lucrează; iar întristarea lumii moarte lucrează (II Corinteni 7, 10).