----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (IX)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episodul anterior

 

3. Vitalismul [continuare]

Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea frebilităţii populare şi utilizarea ei pentru propriile scopuri. Dar este un fapt „straniu” – „straniu” pentru oricine nu înţelege caracterul epocii – că această frebilitate nu a fost domolită de înfrângerea principalilor săi exploatatori, ci mai degrabă a crescut în intensitate de atunci încoace şi – ceea ce este ,,cel mai straniu” – mai ales în ţările cele mai avansate în ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, iar în ţările ,,înapoiate” direct proporţional cu propriul progres către aceste ţeluri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu o pot calma; nici idealismul marxist, deoarece prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen; aceste remedii nu sunt eficiente, fiindcă boala zace mai profund decât pot ajunge ele.

Probabil, cea mai izbitoare manifestare a neliniştii maselor a constituit-o crima, şi îndeosebi crima juvenilă. În epocile anterioare, crima a fost un fenomen localizat şi a avut cauze evidente şi inteligibile în patimile omeneşti ale lăcomiei, poftei trupeşti, invidiei, geloziei şi altele asemenea; niciodată nu a existat nimic mai mult decât o prefigurare vagă a crimei care a devenit caracteristică propriului nostru secol, crimă pentru care singurul nume este cel pe care avangarda de astăzi îi place să-l folosească în alt context nihilist: ,,absurd”.

Un părinte este ucis de un copil, sau un copil de un părinte; un om complet necunoscut este bătut sau ucis – dar nu jefuit – de un individ sau de o „bandă”; astfel de bande terorizează cartiere întregi cu jafurile lor sau răfuielile fără sens dintre ele: şi în ce scop ? Este un timp al „păcii” şi „prosperităţii”, criminalii sunt după câte se pare dintre elementele ,,cele mai bune” ca şi dintre „cele mai rele” ale societăţii, nu există nici un motiv ,,practic” pentru comportamentul lor şi adeseori manifestă un dispreţ total faţă de precauţii sau consecinţe. Când sunt întrebaţi, cei arestaţi pentru astfel de crime îşi explică comportamentul în acelaşi fel: a fost un „impuls” sau o „forţă” care i-a condus, sau a existat o plăcere sadică în comiterea crimei, sau vreun pretext absolut irelevant, precum plictiseala, confuzia sau resentimentul. Într-un cuvânt, ei nu-şi pot explica deloc comportamentul, nu există nici un motiv lesne de înţeles pentru acesta, şi în consecinţă – şi aceasta este probabil cea mai consecventă şi izbitoare trăsătură a acestor crime – nu există mustrare de conştiinţă.

Există, fireşte, alte forme mai puţin violente ale acestei nelinişti a maselor. Există pasiunea pentru mişcare şi viteză, exprimată în special în cultul veritabil al automobilului (noi am remarcat deja această pasiune la Hitler); atracţia universală a televiziunii şi cinematografului, al căror rol deosebit de uzual este de a furniza câteva ore de evadare din realitate, atât prin temele lor eclectice şi „excitante”, cât şi prin efectul hipnotic al mass-mediei însăşi; caracterul tot mai primitiv şi sălbatic al muzicii populare şi al expresiei probabil mai autentice al muzicii soul[1] contemporane, jazz-ul; cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a „tinereţii”, care este parte din acesta; răspândirea şi toleranţa generală faţă de promiscuitatea sexuală, trecute cu vederea de mulţi vârstnici chipurile responsabili ca indicatoare ale „sincerităţii” tineretului contemporan şi ca fiind doar altă formă de atitudine „deschisă”, „experimentală”, atât de mult încurajată de arte şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritate cultivată de o atitudine populară care nu vede valori decât în ,,imediat” şi ,,dinamic” şi îi conduce pe cei mai ,,idealişti” dintre cei tineri la demonstraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.

În astfel de fenomene, ,,activitatea” este în mod clar o evadare – o evadare din plictiseală, din lipsa de sens şi cel mai profund din vidul care ia în stăpânire inima care L-a părăsit pe Dumnezeu, Adevărul revelat, şi moralitatea şi conştiinţa dependente de acest Adevăr. În manifestările mai complexe ale impulsului vitalist, de care ne ocupăm acum, funcţionează aceeaşi psihologie. Nu vom face altceva decât să sugerăm abundenţa acestor manifestări, deoarece le vom examina pe cele mai multe dintre ele într-amănunt mai târziu în rolul lor de forme ale „noii spiritualităţi”.

În politică, formele de vitalism care au avut cel mai mare succes au fost cultul activismului şi violenţei al lui Mussolini şi cultul mai întunecat al „sângelui şi pământului” al lui Hitler; natura acestor fenomene este prea familiară generaţiei actuale pentru a fi necesar un comentariu suplimentar în acest context. Cu toate acestea, nu este probabil atât de evident astăzi – când barometrul politic înclină atât de clar spre „stânga” – cât de profundă a fost chemarea acestor mişcări atunci când au apărut cu aproape 40 de ani în urmă.

 

Richard Walther Darre a fost un ideolog-cheie al teoriei rasiste naziste, pe care a explicat-o în mare parte în cartea sa din 1939, O nouă nobilime bazată pe sânge şi pământ. În imagine, în spatele său se poate vedea o emblemă rar întâlnită pe care scrie Blut und Boden [Sânge şi Pământ]

 

Cu totul separat de masele dezrădăcinate, care erau obiectul din principiu al exploatării lor, un segment deloc neînsemnat al avangărzii intelectuale şi culturale a devenit de asemenea simpatizant entuziast al demagogilor nihilişti, cel puţin pentru o vreme. Dacă câţiva dintre intelectualii sofisticaţi au luat nazismul sau fascismul ca pe o „nouă religie”, alţii cel puţin au salutat pe unul sau pe celălalt ca pe un antidot util pentru „democraţie”, „ştiinţă” şi „progres” (adică, liberalism şi realism), ceea ce părea să făgăduiască un viitor pe care nici un om sensibil nu şi-l putea închipui fără teamă; „dinamismul”, „vitalitatea” şi pseudo-tradiţionalismul lor păreau în mod înşelător „reconfortante” pentru mulţi dintre cei care respirau atmosfera intelectuală înăbuşitoare a epocii.

Arta modernă a exercitat o atracţie similară, şi reacţia ei asemănătoare împotriva „realismului” academic lipsit de viaţă au condus de asemenea spre zone stranii. Surse şi influenţe noi şi exotice au fost găsite în arta Africii, Orientului, Mărilor Sudului, a omului preistoric, copiilor şi nebunilor, în spiritism şi ocultism. „Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă de „noi” forme şi tehnici; inspiraţia a fost găsită mai presus de toate în „sălbaticul”, „primitivul” şi „spontanul”. Asemenea futuriştilor[2] în manifestul lor (deşi futurismul în sine cu greu poate fi luat în serios ca artă), cei mai reprezentativi artişti moderni au preamărit în operele lor „orice soi de originalitate, cutezanţă, violenţă extremă” şi au crezut de asemenea că „mâinile noastre sunt libere şi curate, pentru a începe totul din nou”.

Potrivit mitului vitalist, artistul este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. În arta sa, realismul este transformat prin „viziune”; este un semn şi o profeţie a unei ,,deşteptări spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” pe propriul tărâm exact în acelaşi fel în care Hitler era în politică; şi în amândouă, nu adevărul, ci sentimentul subiectiv este cel care domneşte.

În religie – sau, pentru a vorbi mai exact, în pseudo-religie –, caracteristica experimentării continue a vitalismului s-a manifestat în forme chiar mai variate decât a făcut-o în şcolile artei moderne. Există, de exemplu, sectele a căror divinitate este o „putere” imanentă, vagă; acestea sunt varietăţi ale ,,gândirii noi” şi ,,gândirii pozitive”, al căror interes este de a înhăma şi a utiliza această ,,putere”, ca şi cum ar fi un soi de electricitate. Strâns legate de acestea sunt ocultismul şi spiritismul, ca şi anumite forme contrafăcute de „înţelepciune orientală”, care abandonează orice pretenţie de legătură cu ,,Dumnezeu” în mod explicit pentru a invoca „puteri” şi „prezenţe” mai directe.

Vitalismul religios apare de asemenea şi în cultul larg răspândit al „conştientizării” şi „realizării”. Într-o formă destul de restrânsă, aceasta este prezentă la adepţii artei moderne şi în „actul creator” şi „viziunea” care inspiră această artă. Căutarea fără discernământ a „iluminării”, ca la cei aflaţi sub influenţa budismului zen, este o formă mai extremă a acestui cult; şi pretinsa „experienţă religioasă” stimulată de diferite droguri este, probabil, reductio ad absurdum a acesteia.

Încă o dată, există încercarea de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi în special al celor mai ,,primare” şi ,,fundamentale” elemente ale ei: pământul, trupul, sexul. Zarathustra lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult şi este tema centrală a lui D.H. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi ai acestui secol.

Şi există încercarea – în cele mai multe tipuri de „existenţialism” şi „personalism” – de a transforma religia în nimic mai mult decât o „întâlnire” personală cu alţi oameni şi uneori cu un „Dumnezeu” vag conceput; sau, în „existenţialismul” ateu, patologic de a crea o religie a „răzvrătirii” şi închinării la sine frenetice.

Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” au în comun o ostilitate faţă de orice doctrină sau instituţie stabilă sau imuabilă şi o relaţie supremă cu şi o urmărire a valorilor ,,imediate” ale ,,vieţii”, ,,vitalităţii”, ,,experienţei”, ,,conştientizării” sau ,,extazului”.

Noi am schiţat cele mai izbitoare trăsături ale vitalismului şi am dat o idee despre întinderea lui; dar acum trebuie să definim termenul în sine şi să expunem caracterul său nihilist. Liberalismul, aşa cum am văzut, a subminat adevărul prin indiferenţă faţă de el, păstrând totuşi prestigiul numelui său; iar realismul l-a atacat în numele unui adevăr parţial, inferior. Vitalismul, spre deosebire de acestea două, nu are nici un fel de legătură cu adevărul; el dedică pur şi simplu întreaga sa preocupare unui ceva de o natură cu totul diferită.

„Falsitatea unei opinii – spunea Nietzsche – nu este pentru noi orice obiecţie la ea ... Întrebarea este în ce măsură o opinie este continuatoare a vieţii, păstrătoare a vieţii …”[3]. Când începe să manifeste un astfel de pragmatism, nihilismul trece în etapa vitalistă, care poate fi definită ca fiind eliminarea adevărului drept criteriu al acţiunii umane şi substituirea lui cu un nou standard: „dătătorul de viaţă”, „vitalul”; este divorţul final al vieţii de adevăr.

Vitalismul este un soi mai avansat de realism; împărtăşind perspectiva îngustă a celui din urmă asupra realităţii şi preocuparea lui de a reduce tot ceea ce este superior la cei mai umili termeni cu putinţă, vitalismul duce intenţia realistă un pas mai departe. Acolo unde realismul încearcă să restabilească un adevăr absolut [pornind] de jos, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţa conştientizării mai „realiste” că nu există absolut aici jos [pe pământ], că singurul principiu imuabil în această lume este schimbarea însăşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate; vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţa subiectivă şi la senzaţie. Lumea care părea atât de solidă, adevărul care părea atât de sigur pentru realist, se dizolvă în viziunea vitalistă a lucrurilor; mintea nu mai are loc de odihnă, totul este înghiţit în mişcare şi acţiune.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] N.tr.: Stil de muzică populară afro-americană, cu o trăsătură puternic emoţională.

[2] N.tr.: Futurismul este un curent literar-artistic de la începutul secolului XX, care proclamă un spirit de frondă, o negaţie totală a valorilor tradiţionale şi o orientare spre iraţional, spre cultul maşinismului, al ritmului trepidant al vieţii moderne.

[3] Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, p. 4.