----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (V)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
3

 

Mişcarea intelectuală în Biserică la sfârşitul secolului al IV-lea – Sfântul Grigorie de Nyssa – Scrierile sale – Canonul său – Duhovnici, ai celor ce se pocăiau, la Constantinopol – Sfântul Epifanie, episcop de Salamina – Scrierile sale – Începuturile origenismului – Teofil al Alexandriei şi monahii din Egipt – Epifanie, Ioan de Ierusalim şi Ieronim – Rufin îl traduce pe Origen – Scrierile sale sunt condamnate în Roma – Epistolă a lui Anastasie, episcopul Romei, către Ioan al Ierusalimului – Condamnarea origenismului în Alexandria, Palestina şi Cipru, discuţiile lui Ieronim şi Rufin – Marile scrieri ale lui Ieronim – Învăţătura sa – Alţi scriitori bisericeşti – Sinesie de Ptolemaida şi alţi scriitori răsăriteni – Scriitori apuseni – Paulin – Rufin – Sulpiciu Sever şi alţii – Nichita de Remesiana, apostolul barbarilor de pe cele două maluri ale Dunării şi din Rusia – Augustin – Convertirea sa – Primele sale scrieri – El este ridicat la preoţie, apoi la episcopat (396); lucrările sale până în această epocă

 

Anii 386-396

 

Partea I

Mişcarea intelectuală se dezvolta în Biserică, pe măsură ce ea slăbea în sânul păgânismului.

Este suficient să aruncăm o privire asupra operelor marilor bărbaţi ai creştinismului şi asupra celor ale sofiştilor care reprezentau păgânismul şi filozofia, pentru a înţelege că în secolul al IV-lea, toată inteligenţa socială era concentrată în Biserică. Marilor bărbaţi ale căror opere le-am studiat deja, trebuie să le adăugăm numele lui Ioan Gură de Aur în Răsărit şi Augustin în Apus, demni de a fi aşezaţi alături de Vasilie, Grigorie Teologul, Ilarie de Poitiers şi Ambrozie de Milan.

În timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al IV-lea şi a primei jumătăţi a secolului al V-lea, Biserica a fost reprezentată de bărbaţi al căror geniu şi ştiinţă egalau tot ceea ce antichitatea avusese în cel mai mare grad, şi nu au fost întrecuţi niciodată.

Aceasta este cea mai strălucită epocă a inteligenţei creştine.

Alături de aceşti bărbaţi de geniu se pot cita mulţi alţii care, fără a fi fost la fel de mari, au adus însă multă cinste Bisericii şi merită o menţiune specială a istoriei.

Printre ei îl cităm mai întâi pe Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasilie al Cezareei şi prieten cu Grigorie Teologul.

Grigorie de Nyssa era mai tânăr decât fratele său Vasilie; el s-a născut probabil în anul 331 al erei creştine. Ca fratele său, el a făcut studii foarte vaste şi, dacă el nu a avut geniul profund al lui Vasilie, a fost însă un scriitor elegant, un filozof abil şi un teolog doct[1]. După ce a trăit în viaţa laică, el s-a simţit atras către Biserică. El s-a consacrat studiilor teologice şi exegetice, şi manifesta cea mai mare admiraţie pentru Origen.

El a fost ales episcop de Nyssa, în Capadocia, în anul 372; şi, chiar dacă scaunul său nu a fost prea important, el a fost ales în rândul episcopilor care trebuiau să fie în Răsărit tot atâtea centre ale ortodoxiei. Noi am menţionat acest fapt şi locul pe care l-a ocupat Grigorie la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic ca şi la Sinodul de Constantinopol care a fost ca o completare a acestei cinstite adunări.

Grigorie a fost ridicat la episcopat împotriva voinţei lui[2]. Cei mai mari bărbaţi ai Bisericii şi cele mai sfinte persoane nu au socotit niciodată decât cu teamă îndatoririle pe care sarcina episcopală le impunea. Grigorie a dovedit că era demn de acest titlu. El s-a arătat mai ales duşmanul ereziei şi a fost persecutat de arieni, care au îndrăznit să pună un sectant pe scaunul său în 376. După moartea împăratului Valens, intrusul arian a fost alungat şi Grigorie şi-a reluat scaunul de episcop în biserica sa.

Prima lucrare pe care a publicat-o Sfântul Grigorie de Nyssa a fost un supliment la faimoasa scriere a lui Vasilie, intitulată Hexameron.

Vasilie a lăsat deoparte mai multe chestiuni în privinţa cărora Petru, episcop de Sevasta, fratele lui Vasilie şi Grigorie, cerea lămuriri acestuia din urmă. Grigorie s-a ocupat de aceste chestiuni. Se remarcă cu uşurinţă, în maniera sa de a le trata, un ucenic al lui Origen.

De asemenea, la rugămintea lui Petru de Sevasta, Grigorie a scris lucrarea sa contra lui Eunomie. Vasilie l-a respins pe acest ereziarh cu atâta putere încât i-a impus tăcerea. Dar, îndată după moartea lui Vasilie, Eunomie, care nu mai avea de ce să se teamă de teribilul său adversar, l-a atacat cu patimă şi i s-a împotrivit mai mult cu injurii decât cu argumente. Grigorie şi-a apărat fratele cu ardoare şi a respins sofismele lui Eunomie. Atunci când a mers la Constantinopol pentru Sinodul din 381, el a citit cartea sa prietenilor săi, Grigorie Teologul şi Ieronim[3], care se aflau atunci la Constantinopol. Grigorie alcătuise iniţial o scriere destul de scurtă; dar el dezvoltat-o ulterior şi a făcut din ea marea lucrare pe care noi o avem încă astăzi[4].

Ea este împărţită în 12 cărţi[5]. Noi le vom analiza curând.

Înainte de Sinodul Ecumenic din 381, Grigorie se bucura deja în tot Răsăritul de o asemenea stimă, încât a fost rugat de episcopii reuniţi în sinod la Antiohia să meargă în Palestina şi Arabia pentru a pune capăt tulburărilor care agitau aceste Biserici.

Antiohia resimţea încă loviturile pe care arianismul, apolinarismul şi schisma le provocaseră în sânul său. Noua erezie împotriva dumnezeirii Sfântului Duh agita, de asemenea, această Biserică şi pe cele din Arabia şi Palestina, ca şi pe toate celelalte Biserici Răsăritene. În Arabia şi Palestina se întâlneau, în plus, numeroşi adepţi a două erezii contradictorii: cea a antidicomarianiţilor care pretindea că Sfânta Fecioară nu a rămas pururea fecioară; şi cea a coliridienilor care o preaslăveau pe Sfânta Fecioară până la a face din ea o zeiţă vrednică de adoraţie[6].

Grigorie nu a reuşit deloc să liniştească tulburările Bisericii din Ierusalim, dezbinată nu numai de erezii, ci şi de schismă. Ştiinţa şi virtuţile lui Chiril nu au putut să-i împace pe toţi ortodocşii; mulţi dintre ei ridicau un altar contra altui altar, şi-L uitau pe Hristos pentru a se aduna sub numele de Pavel sau Chifa[7].

Grigorie a avut mângâierea de a vizita Ierusalimul, Drumul Crucii, Muntele Măslinilor, Sfântul Mormânt şi Bethleemul. Dar această mângâiere a fost mult micşorată de priveliştea moravurilor creştinilor din Palestina. Ei, care ar fi trebuit să fie cei mai evlavioşi în prezenţa locurilor sfinţite de paşii lui Iisus Hristos, erau mai puţin evlavioşi decât capadocienii care erau mai îndepărtaţi de aceste locuri. De asemenea, Grigorie a cules din călătoria sa convingerea că pelerinajul la locurile sfinte era mai dăunător decât folositor pentru cea mai mare parte a celor care-l făceau.

La întoarcerea sa de la Ierusalim, el scria unui prieten[8]: ,,Domnul nu a indicat deloc pelerinajul la Ierusalim ca pe unul din mijloacele care conduc spre împărăţia cerurilor”. El face tabloul pericolelor care strică bunele moravuri în timpul călătoriei, apoi se întreabă dacă Sfântul Duh sălăşluieşte mai degrabă în Palestina decât în altă parte. Dacă s-ar sălăşlui acolo, s-ar comite mai puţine crime; or, cei de acolo sunt mai puţin evlavioşi şi mult mai criminali decât în celelalte ţări: ,,Nu există, spune el, nici un fel de imoralitate care să nu fie comisă acolo; răutăţile, adulterele, hoţiile, practicile idolatre, otrăvirile, duşmăniile, omorurile sunt obişnuite; în nici o altă parte nu se omoară aproapele cu atât de puţină reţinere şi pentru simplul motiv al profitului. Cum putem spune, în prezenţa unor astfel de crime, că harul lui Dumnezeu domneşte în aceste locuri într-un mod special ?”

Dacă ar fi aşa, de ce Grigorie însuşi a făcut pelerinajul ? El răspunde acestei obiecţii. Mai întâi, călătoria nu i-a oferit lui aceleaşi primejdii ca altora, deoarece el a avut la dispoziţie un mijloc de transport oferit de stat, care a fost transformat în biserică şi mânăstire pe tot timpul călătoriei. În plus, el nu l-a întreprins decât pentru a se supune sfinţilor episcopi reuniţi în Antiohia şi care au cerut intervenţia sa. El nu s-a dus la Ierusalim decât pentru a discuta cu persoane sfinte care puteau lucra împreună cu el la liniştirea Bisericii.

Dar, adaugă el, înainte de a merge la Ierusalim, eu ştiam că Iisus Hristos era Dumnezeu, şi pelerinajul nici nu a micşorat, nici nu a sporit credinţa mea. Înainte de a vizita Bethleemul, ştiam că Iisus Hristos Se născuse acolo dintr-o fecioară în firea Sa omenească; credeam în învierea Sa înainte de a-I fi văzut mormântul; mărturiseam înălţarea Sa la cer înainte de a fi urcat pe Muntele Măslinilor; tot ceea ce am reţinut din pelerinajul nostru este convingerea că ţara noastră este mai sfântă decât Palestina. Aşadar, el se pronunţă deschis împotriva pelerinajelor. ,,Dragă prietene, scrie el, sfătuieşte-i pe fraţii tăi să facă un pelerinaj duhovnicesc către Domnul, şi nu să se ducă din Capadocia în Palestina”.

Fără a dispreţui vizita evlavioasă făcută la locurile sfinţite de faptele lui Hristos, el prefera mai mult un pelerinaj duhovnicesc în care se murea ca Hristos pe Golgota, se îngropa împreună cu El, şi se înălţa cu El la cer[9].

Grigorie se bucura de o mare autoritate în Biserică în pofida importanţei reduse a scaunului său. Misiunea pe care a îndeplinit-o în Arabia o dovedeşte, ca şi respectul de care era înconjurat în sinoade. La Sinodul Ecumenic din 381, el nu a fost desemnat ca centru de ortodoxie decât datorită sfinţeniei sale şi vredniciei personale; el este numit înaintea multor mitropoliţi printre membrii unui sinod în Constantinopol, ţinut în 394, pentru sfinţirea Bisericii Apostolilor, construită de ministrul Rufin într-un cartier din Calcedon numit Stejarul. Nectarie, episcop de Constantinopol şi Teofil al Alexandriei aveau pentru el cea mai mare stimă. El era încă mai bine pus în valoare de dispreţul pe care episcopul Cezareei, Eladie, succesorul marelui Vasilie, îl avea faţă de el. Acest episcop era merituos, dar era foarte orgolios, gelos pe influenţa şi respectul de care Grigorie se bucura în Biserică, datorită vredniciei sale, şi îşi închipuia că-l umileşte cu impertinenţa sa[10].

Eladie nu ştia că dispreţul unui orgolios nu poate decât să-l înalţe pe un om erudit şi modest.

La sinodul din 394, Grigorie se afla împreună cu Teodor de Mopsuestia. Acest episcop trecea drept unul dintre cei mai savanţi din Răsărit; el a fost cel care l-a iniţiat pe Nestorie în sistemul teologic care a fost încă de atunci declarat eretic de Biserică, şi poartă numele de nestorianism. Teodor, în 394, nu propovăduise încă oficial sistemul său; prin urmare, nu este de mirare că Grigorie de Nyssa nu a crezut în existenţa unei erezii care a făcut apoi atâta zgomot în Biserică.

Până atunci, ereticii care-L atacau pe Fiul lui Dumnezeu sau pe Sfântul Duh erau împărţiţi în trei categorii principale: arienii, care negau dumnezeirea lui Hristos şi-L socoteau doar un om înzestrat cu privilegii excepţionale; apolinariştii, care negau umanitatea lui Hristos şi învăţau că această umanitate fusese mai mult aparentă decât reală; în fine, macedonienii sau pneumatomahii, care negau dumnezeirea Sfântului Duh.

Eunomie era marele teolog al acestei ultime grupări şi el continua să dogmatisească, după Sinodul Ecumenic din 381, ca înainte de acest sinod care a condamnat erorile sale.

Teodor de Mopsuestia a vrut să-i împace pe arieni cu apolinariştii. El admitea ca cei dintâi că Hristos era un ipostas sau o persoană umană; el adăuga, cu apolinariştii, că El era un ipostas sau o persoană dumnezeiască. Aşadar existau în Iisus Hristos două persoane: ceea ce constituie erezia nestoriană.

Încă de la sinodul din 394, Teodor de Mopsuestia, fără a învăţa deschis această eroare, a iniţiat fără îndoială acolo câteva persoane, deoarece s-a răspândit, mai ales în Egipt, vestea că teologii răsăriteni învaţă că existau două persoane în Iisus Hristos.

Grigorie a cunoscut această veste şi i-a scris lui Teofil, episcopul Alexandriei, pentru a o dezminţi[11]. Ea era răspândită mai cu seamă de apolinarişti care, crezându-se mai savanţi şi mai abili decât ceilalţi, vedeau pretutindeni arianismul pe care ei îl urmăreau cu atâta exagerare încât erau căzuţi în eroarea contrară. Este probabil ca opiniile lui Teodor de Mopsuestia să le fi fost cunoscute, deşi într-o manieră vagă, şi făceau mult zgomot faţă de o eroare pe care o atribuiau ortodocşilor.

Grigorie i-a scris lui Teofil că nici un ortodox nu învăţa eroarea de care vorbeau apolinariştii. El şi-a început epistola cu un elogiu al Bisericii Alexandriei, pentru care, ca un ucenic fidel al lui Origen, el mărturisea cea mai profundă admiraţie. ,,Marele oraş al Alexandriei, spune el, nu deţine numai înţelepciunea lumii, ci din el curg, ca din izvorul lor, fântânile înţelepciunii adevărate şi care sunt vrednice cu adevărat de acest nume”.

Dar, potrivit Evangheliei, se va cere mai mult celui căruia i s-a dat mai mult, iată de ce Teofil şi Biserica sa trebuie să se străduiască să răspândească adevărata înţelepciune care va face să dispară din Biserică aceste opinii diverse care o dezbină.

Noi vom vorbi mai târziu de faimosul Teofil al Alexandriei; pentru moment noi nu trebuie decât să remarcăm că Grigorie a putut să i se adreseze acestuia ca episcopului uneia dintre cele mai ilustre Biserici, fără a se face chezaşul a tot ceea ce a făcut sau va face acest episcop. El se mulţumeşte să trateze problema ridicată de apolinarişti; el declară mai întâi că nu cunoaşte în Răsărit pe nimeni căruia i s-ar putea imputa eroarea celor două persoane [existente] în Iisus Hristos; apoi, el respinge această presupusă erezie, şi-l roagă pe Teofil s-o condamne, în numele Bisericii sale, pentru ca nimeni să nu fie tentat s-o susţină.

Grigorie de Nyssa a trăit probabil până la sfârşitul secolului al IV-lea. Este cert că el nu mai trăia în primii ani ai celui de-al V-lea secol, în care Răsăritul a fost atât de agitat cu ocazia persecuţiilor al căror subiect a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.

Scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa pot fi împărţite în trei clase: exegetice, dogmatice şi ascetice.

În prima clasă se remarcă în special comentarii la câteva cărţi sau câteva texte ale Vechiului Testament. Pentru Noul Testament, el nu a tâlcuit decât rugăciunea domnească şi fericirile.

În comentariile sale la Vechiul Testament, este uşor de recunoscut un cititor asiduu al lui Origen; totuşi, Grigorie nu acceptă toate opiniile învăţătorului şi se desparte de acesta de câteva ori, chiar asupra unor chestiuni simple de erudiţie.

În certurile pe tema origenismului, s-a vrut a se abuza de câteva texte ale Sfântului Grigorie, şi adversarii lui Origen le-au reproşat celor pe care-i numeau origenişti că ar fi falsificat scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa. Este posibil ca anumite texte să fi fost falsificate; dar se poate crede de asemenea că, înainte de discuţiile despre origenism, nu se asociau anumitor opinii importanţa unor chestiuni de credinţă şi că scriitori foarte ortodocşi le puteau susţine, fără a accepta toate deducţiile pe care discuţiile ulterioare le-au făcut să se nască.

Studiind într-o manieră generală şi fără părtinire scrierile exegetice şi dogmatice ale Sfântului Grigorie de Nyssa, regăsim acolo o ortodoxie şi o ştiinţă care l-au făcut pe sfântul episcop vrednic de a fi aşezat printre cei mai iluştri Părinţi ai Bisericii.

În lucrările sale dogmatice, Sfântul Grigorie de Nyssa a atacat ereziile timpului său: arianismul, sabelianismul, maniheismul şi mai ales macedonianismul. El a îndreptat împotriva acestei erori cele 12 cărţi ale sale contra lui Eunomie. Această lucrare este foarte importantă. În prima carte, Grigorie îl apără pe fratele său Vasilie de atacurile lui Eunomie şi combate sistemele lui despre Treime, acţiunea creatoare, fiinţa creată şi necreată. Cea de a doua carte este consacrată naşterii din veşnicie a Cuvântului şi întrupării Sale în sânul Fecioarei Maria. La sfârşitul celei de a doua cărţi şi în cea de a treia, Grigorie tâlcuieşte textele din Scriptură de care Eunomie a abuzat în favoarea sistemului său; în cea de a patra, el respinge teoriile filozofice ale adversarului său; în cea de a cincea, el continuă combaterea obiecţiilor şi expune dogma creştină a unei singure persoane şi a două firi în Hristos.

Cartea a şasea este consacrată expunerii dogmei creştine despre mântuirea omenirii prin moartea Omului Dumnezeu. Deoarece Eunomie a abuzat mult de nume pentru a-şi extrage deducţiile ilogice, Grigorie, în cartea a şaptea, vorbeşte despre nume, valoarea şi semnificaţia lor. În ultimele cinci cărţi, Grigorie revine asupra naşterii veşnice a Cuvântului şi vieţii sale în veşnicie împreună cu Tatăl, răspunde teoriilor lui Eunomie asupra acestor două puncte şi tuturor obiecţiilor pe care el le avea faţă de dogma ortodoxă.

Lucrarea Sfântului Grigorie de Nyssa contra lui Eunomie este în mod incontestabil unul dintre cele mai docte monumente ale teologiei creştine. Noi credem că iniţial preacinstitul episcop nu a avut decât intenţia de a-l apăra pe fratele său Vasilie de injuriile lui Eunomie, dar că el a adăugat ulterior mai multe suplimente la prima sa lucrare, potrivit exigenţelor polemicii şi rugăminţilor prietenilor săi. Iată de ce nu se vede un plan bine conturat până în cea de a şaptea carte, şi că în celelalte el revine asupra subiectelor deja tratate pentru a le dezvolta complet şi a răspunde la noi obiecţii.

Cea mai mare parte a lucrărilor dogmatice ale Sfântului Grigorie de Nyssa sunt îndreptate împotriva erorilor filozofiei păgâne pe care adepţii ei încercau încă să o apere în ciuda luminii creştine care inunda lumea întreagă. Ultimii filozofi erau puţin demni de criticile pe care Părinţii Bisericii le adresau; dar nu se vroia a le lăsa lor ultimul cuvânt.

Dintre scrierile sale dogmatice semnalăm Marea cateheză, în care Grigorie expune principalele puncte ale dogmei creştine: firea dumnezeiască, originea răului, consecinţele răului, relaţiile lui Dumnezeu cu omenirea, întruparea lui Dumnezeu, motivele întrupării şi consecinţele sale pentru omenire, respingerea obiecţiilor faţă de dogma întrupării, modul de a muri faţă de firea căzută şi de a se naşte în firea renăscută sau botezul, mirungerea care înnoieşte sufletul, în timp ce apa botezului înnoieşte trupul şi-i transmite un principiu al nemuririi; împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Iisus Hristos care înnoieşte sufletul şi trupul, acestea sunt subiectele tratate de Sfântul Grigorie de Nyssa în marea cateheză filozofică pe care a adresat-o fără îndoială neofiţilor care se pregătesc pentru botez.

Asemenea lui Chiril al Ierusalimului şi Ambrozie al Milanului în catehezele lor, Grigorie de Nyssa grupează cele trei taine ale botezului, mirungerii şi euharistiei care se dădeau deodată noilor botezaţi.

Printre lucrările ascetice ale Sfântului Grigorie se găsesc mici tratate pe diferite subiecte de evlavie, cuvântări, epistole. Noi nu remarcăm în acestea nimic de semnalat pentru istorie, dar ele nu se pot citi fără a trage multe foloase pentru dezvoltarea vieţii creştine în suflete, cunoaşterea învăţăturii morale şi dogmatice a creştinismului şi vechilor cutume de pocăinţă ale Bisericii.

Noi plasăm printre scrierile ascetice faimoasa Epistolă canonică pentru care Biserica a avut întotdeauna o stimă deosebită. Ea este adresată lui Letoie, episcop de Melitina, în Armenia. Grigorie îl numeşte fiul său duhovnicesc şi îi indică timpurile de pocăinţă care trebuie petrecute în cele trei clase de excluşi, ascultători şi prosternaţi, cei care s-au făcut vinovaţi de mari fărădelegi de notorietate publică. În ce-i priveşte pe cei ale căror crime nu erau cunoscute, dar pe care veneau să le mărturisească, el vroia să se utilizeze clemenţa.

În cursul celui de-al IV-lea secol, s-au stabilit în multe Biserici preoţi special însărcinaţi să primească aceste mărturisiri, care au fost numiţi duhovnici[12]. Novaţienii se opuneau acestei rânduieli şi insistau că nu vor decât vechea mărturisire care nu avea inconvenientele declaraţiei făcute duhovnicilor. Mulţi dintre aceştia din urmă nu acţionau întotdeauna cu prudenţă şi indiscreţiile lor vătămau câteodată cinstea Bisericii. Astfel, pe baza declaraţiei unei femei, un diacon a fost acuzat că ar fi avut relaţii adultere cu această femeie şi a fost degradat. Acest fapt a făcut mare vâlvă la Constantinopol şi un preot egiptean, pe nume Eudœmon, care locuia acolo, l-a sfătuit pe [patriarhul] Nectarie să abolească sarcina duhovnicilor, ceea ce el a făcut[13].

Mărturisirea nu a mai avut loc de atunci în Constantinopol decât potrivit vechiului obicei, adică, făcută de un preot oarecare şi în taină, exceptând păcatele publice.

Acest obicei a prevalat în toate Bisericile.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] A se vedea Fotie, Biblioth., c. 6, 7.

   [2] Inter Sfântul Vasilie, Epist. 225. Edit. Bened.

   [3] Ieronim, De Viris Illust., c. 128.

   [4] Fotie, Biblioth., c. 6, 7.

   [5] Sfântul Grigorie de Nyssa, Adv. Eunom. Edit. Migne, tomul 2.

   [6] Există o mare similitudine între doctrinele coliridienilor şi cele ale Bisericii Romane moderne, mai ales după promulgarea de către Papa Pius al IX-lea a falsei dogme a Imaculatei Concepţii, la 8 decembrie 1854.

   [7] Sfântul Grigorie de Nyssa, Epist. 3.

   [8] Sfântul Grigorie de Nyssa, Epist. 2.

   [9] Sfântul Grigorie de Nyssa, Epist. 3.

   [10] Sfântul Grigorie de Nyssa, Epist. 1.

   [11] Sfântul Grigorie de Nyssa, Adv. Apollin. ad Theophil.

   [12] N.tr.: Cuvântul penitencier înseamnă literalmente pocăitor. Dar cum acest cuvânt nu există în limba română, l-am tradus prin duhovnic, al celor ce se pocăiau.

   [13] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 19.

 

Episodul urmator