----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
3

 

Mişcarea intelectuală în Biserică la sfârşitul secolului al IV-lea – Sfântul Grigorie de Nyssa – Scrierile sale – Canonul său – Duhovnici, ai celor ce se pocăiau, la Constantinopol – Sfântul Epifanie, episcop de Salamina – Scrierile sale – Începuturile origenismului – Teofil al Alexandriei şi monahii din Egipt – Epifanie, Ioan de Ierusalim şi Ieronim – Rufin îl traduce pe Origen – Scrierile sale sunt condamnate în Roma – Epistolă a lui Anastasie, episcopul Romei, către Ioan al Ierusalimului – Condamnarea origenismului în Alexandria, Palestina şi Cipru, discuţiile lui Ieronim şi Rufin – Marile scrieri ale lui Ieronim – Învăţătura sa – Alţi scriitori bisericeşti – Sinesie de Ptolemaida şi alţi scriitori răsăriteni – Scriitori apuseni – Paulin – Rufin – Sulpiciu Sever şi alţii – Nichita de Remesiana, apostolul barbarilor de pe cele două maluri ale Dunării şi din Rusia – Augustin – Convertirea sa – Primele sale scrieri – El este ridicat la preoţie, apoi la episcopat (396); lucrările sale până în această epocă

 

Anii 386-396

 

Mişcarea intelectuală se dezvolta în Biserică, pe măsură ce ea slăbea în sânul păgânismului.

Este suficient să aruncăm o privire asupra operelor marilor bărbaţi ai creştinismului şi asupra celor ale sofiştilor care reprezentau păgânismul şi filozofia, pentru a înţelege că în secolul al IV-lea, toată inteligenţa socială era concentrată în Biserică. Marilor bărbaţi ale căror opere le-am studiat deja, trebuie să le adăugăm numele lui Ioan Gură de Aur în Răsărit şi Augustin în Apus, demni de a fi aşezaţi alături de Vasilie, Grigorie Teologul, Ilarie de Poitiers şi Ambrozie de Milan.

În timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al IV-lea şi a primei jumătăţi a secolului al V-lea, Biserica a fost reprezentată de bărbaţi al căror geniu şi ştiinţă egalau tot ceea ce antichitatea avusese în cel mai mare grad, şi nu au fost întrecuţi niciodată.

Aceasta este cea mai strălucită epocă a inteligenţei creştine.

Alături de aceşti bărbaţi de geniu se pot cita mulţi alţii care, fără a fi fost la fel de mari, au adus însă multă cinste Bisericii şi merită o menţiune specială a istoriei.

Printre ei îl cităm mai întâi pe Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasilie al Cezareei şi prieten cu Grigorie Teologul.

Grigorie de Nyssa era mai tânăr decât fratele său Vasilie; el s-a născut probabil în anul 331 al erei creştine. Ca fratele său, el a făcut studii foarte vaste şi, dacă el nu a avut geniul profund al lui Vasilie, a fost însă un scriitor elegant, un filozof abil şi un teolog doct[1]. După ce a trăit în viaţa laică, el s-a simţit atras către Biserică. El s-a consacrat studiilor teologice şi exegetice, şi manifesta cea mai mare admiraţie pentru Origen.

El a fost ales episcop de Nyssa, în Capadocia, în anul 372; şi, chiar dacă scaunul său nu a fost prea important, el a fost ales în rândul episcopilor care trebuiau să fie în Răsărit tot atâtea centre ale ortodoxiei. Noi am menţionat acest fapt şi locul pe care l-a ocupat Grigorie la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic ca şi la Sinodul de Constantinopol care a fost ca o completare a acestei cinstite adunări.

Grigorie a fost ridicat la episcopat împotriva voinţei lui[2]. Cei mai mari bărbaţi ai Bisericii şi cele mai sfinte persoane nu au socotit niciodată decât cu teamă îndatoririle pe care sarcina episcopală le impunea. Grigorie a dovedit că era demn de acest titlu. El s-a arătat mai ales duşmanul ereziei şi a fost persecutat de arieni, care au îndrăznit să pună un sectant pe scaunul său în 376. După moartea împăratului Valens, intrusul arian a fost alungat şi Grigorie şi-a reluat scaunul de episcop în biserica sa.

Prima lucrare pe care a publicat-o Sfântul Grigorie de Nyssa a fost un supliment la faimoasa scriere a lui Vasilie, intitulată Hexameron.

Vasilie a lăsat deoparte mai multe chestiuni în privinţa cărora Petru, episcop de Sevasta, fratele lui Vasilie şi Grigorie, cerea lămuriri acestuia din urmă. Grigorie s-a ocupat de aceste chestiuni. Se remarcă cu uşurinţă, în maniera sa de a le trata, un ucenic al lui Origen.

De asemenea, la rugămintea lui Petru de Sevasta, Grigorie a scris lucrarea sa contra lui Eunomie. Vasilie l-a respins pe acest ereziarh cu atâta putere încât i-a impus tăcerea. Dar, îndată după moartea lui Vasilie, Eunomie, care nu mai avea de ce să se teamă de teribilul său adversar, l-a atacat cu patimă şi i s-a împotrivit mai mult cu injurii decât cu argumente. Grigorie şi-a apărat fratele cu ardoare şi a respins sofismele lui Eunomie. Atunci când a mers la Constantinopol pentru Sinodul din 381, el a citit cartea sa prietenilor săi, Grigorie Teologul şi Ieronim[3], care se aflau atunci la Constantinopol. Grigorie alcătuise iniţial o scriere destul de scurtă; dar el dezvoltat-o ulterior şi a făcut din ea marea lucrare pe care noi o avem încă astăzi[4].

Ea este împărţită în 12 cărţi[5]. Noi le vom analiza curând.

Înainte de Sinodul Ecumenic din 381, Grigorie se bucura deja în tot Răsăritul de o asemenea stimă, încât a fost rugat de episcopii reuniţi în sinod la Antiohia să meargă în Palestina şi Arabia pentru a pune capăt tulburărilor care agitau aceste Biserici.

Antiohia resimţea încă loviturile pe care arianismul, apolinarismul şi schisma le provocaseră în sânul său. Noua erezie împotriva dumnezeirii Sfântului Duh agita, de asemenea, această Biserică şi pe cele din Arabia şi Palestina, ca şi pe toate celelalte Biserici Răsăritene. În Arabia şi Palestina se întâlneau, în plus, numeroşi adepţi a două erezii contradictorii: cea a antidicomarianiţilor care pretindea că Sfânta Fecioară nu a rămas pururea fecioară; şi cea a coliridienilor care o preaslăveau pe Sfânta Fecioară până la a face din ea o zeiţă vrednică de adoraţie[6].

Grigorie nu a reuşit deloc să liniştească tulburările Bisericii din Ierusalim, dezbinată nu numai de erezii, ci şi de schismă. Ştiinţa şi virtuţile lui Chiril nu au putut să-i împace pe toţi ortodocşii; mulţi dintre ei ridicau un altar contra altui altar, şi-L uitau pe Hristos pentru a se aduna sub numele de Pavel sau Chifa[7].

Grigorie a avut mângâierea de a vizita Ierusalimul, Drumul Crucii, Muntele Măslinilor, Sfântul Mormânt şi Bethleemul. Dar această mângâiere a fost mult micşorată de priveliştea moravurilor creştinilor din Palestina. Ei, care ar fi trebuit să fie cei mai evlavioşi în prezenţa locurilor sfinţite de paşii lui Iisus Hristos, erau mai puţin evlavioşi decât capadocienii care erau mai îndepărtaţi de aceste locuri. De asemenea, Grigorie a cules din călătoria sa convingerea că pelerinajul la locurile sfinte era mai dăunător decât folositor pentru cea mai mare parte a celor care-l făceau.

La întoarcerea sa de la Ierusalim, el scria unui prieten[8]: ,,Domnul nu a indicat deloc pelerinajul la Ierusalim ca pe unul din mijloacele care conduc spre împărăţia cerurilor”. El face tabloul pericolelor care strică bunele moravuri în timpul călătoriei, apoi se întreabă dacă Sfântul Duh sălăşluieşte mai degrabă în Palestina decât în altă parte. Dacă s-ar sălăşlui acolo, s-ar comite mai puţine crime; or, cei de acolo sunt mai puţin evlavioşi şi mult mai criminali decât în celelalte ţări: ,,Nu există, spune el, nici un fel de imoralitate care să nu fie comisă acolo; răutăţile, adulterele, hoţiile, practicile idolatre, otrăvirile, duşmăniile, omorurile sunt obişnuite; în nici o altă parte nu se omoară aproapele cu atât de puţină reţinere şi pentru simplul motiv al profitului. Cum putem spune, în prezenţa unor astfel de crime, că harul lui Dumnezeu domneşte în aceste locuri într-un mod special ?”

Dacă ar fi aşa, de ce Grigorie însuşi a făcut pelerinajul ? El răspunde acestei obiecţii. Mai întâi, călătoria nu i-a oferit lui aceleaşi primejdii ca altora, deoarece el a avut la dispoziţie un mijloc de transport oferit de stat, care a fost transformat în biserică şi mânăstire pe tot timpul călătoriei. În plus, el nu l-a întreprins decât pentru a se supune sfinţilor episcopi reuniţi în Antiohia şi care au cerut intervenţia sa. El nu s-a dus la Ierusalim decât pentru a discuta cu persoane sfinte care puteau lucra împreună cu el la liniştirea Bisericii.

Dar, adaugă el, înainte de a merge la Ierusalim, eu ştiam că Iisus Hristos era Dumnezeu, şi pelerinajul nici nu a micşorat, nici nu a sporit credinţa mea. Înainte de a vizita Bethleemul, ştiam că Iisus Hristos Se născuse acolo dintr-o fecioară în firea Sa omenească; credeam în învierea Sa înainte de a-I fi văzut mormântul; mărturiseam înălţarea Sa la cer înainte de a fi urcat pe Muntele Măslinilor; tot ceea ce am reţinut din pelerinajul nostru este convingerea că ţara noastră este mai sfântă decât Palestina. Aşadar, el se pronunţă deschis împotriva pelerinajelor. ,,Dragă prietene, scrie el, sfătuieşte-i pe fraţii tăi să facă un pelerinaj duhovnicesc către Domnul, şi nu să se ducă din Capadocia în Palestina”.

Fără a dispreţui vizita evlavioasă făcută la locurile sfinţite de faptele lui Hristos, el prefera mai mult un pelerinaj duhovnicesc în care se murea ca Hristos pe Golgota, se îngropa împreună cu El, şi se înălţa cu El la cer[9].

Grigorie se bucura de o mare autoritate în Biserică în pofida importanţei reduse a scaunului său. Misiunea pe care a îndeplinit-o în Arabia o dovedeşte, ca şi respectul de care era înconjurat în sinoade. La Sinodul Ecumenic din 381, el nu a fost desemnat ca centru de ortodoxie decât datorită sfinţeniei sale şi vredniciei personale; el este numit înaintea multor mitropoliţi printre membrii unui sinod în Constantinopol, ţinut în 394, pentru sfinţirea Bisericii Apostolilor, construită de ministrul Rufin într-un cartier din Calcedon numit Stejarul. Nectarie, episcop de Constantinopol şi Teofil al Alexandriei aveau pentru el cea mai mare stimă. El era încă mai bine pus în valoare de dispreţul pe care episcopul Cezareei, Eladie, succesorul marelui Vasilie, îl avea faţă de el. Acest episcop era merituos, dar era foarte orgolios, gelos pe influenţa şi respectul de care Grigorie se bucura în Biserică, datorită vredniciei sale, şi îşi închipuia că-l umileşte cu impertinenţa sa[10].

Eladie nu ştia că dispreţul unui orgolios nu poate decât să-l înalţe pe un om erudit şi modest.

La sinodul din 394, Grigorie se afla împreună cu Teodor de Mopsuestia. Acest episcop trecea drept unul dintre cei mai savanţi din Răsărit; el a fost cel care l-a iniţiat pe Nestorie în sistemul teologic care a fost încă de atunci declarat eretic de Biserică, şi poartă numele de nestorianism. Teodor, în 394, nu propovăduise încă oficial sistemul său; prin urmare, nu este de mirare că Grigorie de Nyssa nu a crezut în existenţa unei erezii care a făcut apoi atâta zgomot în Biserică.

Până atunci, ereticii care-L atacau pe Fiul lui Dumnezeu sau pe Sfântul Duh erau împărţiţi în trei categorii principale: arienii, care negau dumnezeirea lui Hristos şi-L socoteau doar un om înzestrat cu privilegii excepţionale; apolinariştii, care negau umanitatea lui Hristos şi învăţau că această umanitate fusese mai mult aparentă decât reală; în fine, macedonienii sau pneumatomahii, care negau dumnezeirea Sfântului Duh.

Eunomie era marele teolog al acestei ultime grupări şi el continua să dogmatisească, după Sinodul Ecumenic din 381, ca înainte de acest sinod care a condamnat erorile sale.

Teodor de Mopsuestia a vrut să-i împace pe arieni cu apolinariştii. El admitea ca cei dintâi că Hristos era un ipostas sau o persoană umană; el adăuga, cu apolinariştii, că El era un ipostas sau o persoană dumnezeiască. Aşadar existau în Iisus Hristos două persoane: ceea ce constituie erezia nestoriană.

Încă de la sinodul din 394, Teodor de Mopsuestia, fără a învăţa deschis această eroare, a iniţiat fără îndoială acolo câteva persoane, deoarece s-a răspândit, mai ales în Egipt, vestea că teologii răsăriteni învaţă că existau două persoane în Iisus Hristos.

Grigorie a cunoscut această veste şi i-a scris lui Teofil, episcopul Alexandriei, pentru a o dezminţi[11]. Ea era răspândită mai cu seamă de apolinarişti care, crezându-se mai savanţi şi mai abili decât ceilalţi, vedeau pretutindeni arianismul pe care ei îl urmăreau cu atâta exagerare încât erau căzuţi în eroarea contrară. Este probabil ca opiniile lui Teodor de Mopsuestia să le fi fost cunoscute, deşi într-o manieră vagă, şi făceau mult zgomot faţă de o eroare pe care o atribuiau ortodocşilor.

Grigorie i-a scris lui Teofil că nici un ortodox nu învăţa eroarea de care vorbeau apolinariştii. El şi-a început epistola cu un elogiu al Bisericii Alexandriei, pentru care, ca un ucenic fidel al lui Origen, el mărturisea cea mai profundă admiraţie. ,,Marele oraş al Alexandriei, spune el, nu deţine numai înţelepciunea lumii, ci din el curg, ca din izvorul lor, fântânile înţelepciunii adevărate şi care sunt vrednice cu adevărat de acest nume”.

Dar, potrivit Evangheliei, se va cere mai mult celui căruia i s-a dat mai mult, iată de ce Teofil şi Biserica sa trebuie să se străduiască să răspândească adevărata înţelepciune care va face să dispară din Biserică aceste opinii diverse care o dezbină.

Noi vom vorbi mai târziu de faimosul Teofil al Alexandriei; pentru moment noi nu trebuie decât să remarcăm că Grigorie a putut să i se adreseze acestuia ca episcopului uneia dintre cele mai ilustre Biserici, fără a se face chezaşul a tot ceea ce a făcut sau va face acest episcop. El se mulţumeşte să trateze problema ridicată de apolinarişti; el declară mai întâi că nu cunoaşte în Răsărit pe nimeni căruia i s-ar putea imputa eroarea celor două persoane [existente] în Iisus Hristos; apoi, el respinge această presupusă erezie, şi-l roagă pe Teofil s-o condamne, în numele Bisericii sale, pentru ca nimeni să nu fie tentat s-o susţină.

Grigorie de Nyssa a trăit probabil până la sfârşitul secolului al IV-lea. Este cert că el nu mai trăia în primii ani ai celui de-al V-lea secol, în care Răsăritul a fost atât de agitat cu ocazia persecuţiilor al căror subiect a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.

Scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa pot fi împărţite în trei clase: exegetice, dogmatice şi ascetice.

În prima clasă se remarcă în special comentarii la câteva cărţi sau câteva texte ale Vechiului Testament. Pentru Noul Testament, el nu a tâlcuit decât rugăciunea domnească şi fericirile.

În comentariile sale la Vechiul Testament, este uşor de recunoscut un cititor asiduu al lui Origen; totuşi, Grigorie nu acceptă toate opiniile învăţătorului şi se desparte de acesta de câteva ori, chiar asupra unor chestiuni simple de erudiţie.

În certurile pe tema origenismului, s-a vrut a se abuza de câteva texte ale Sfântului Grigorie, şi adversarii lui Origen le-au reproşat celor pe care-i numeau origenişti că ar fi falsificat scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa. Este posibil ca anumite texte să fi fost falsificate; dar se poate crede de asemenea că, înainte de discuţiile despre origenism, nu se asociau anumitor opinii importanţa unor chestiuni de credinţă şi că scriitori foarte ortodocşi le puteau susţine, fără a accepta toate deducţiile pe care discuţiile ulterioare le-au făcut să se nască.

Studiind într-o manieră generală şi fără părtinire scrierile exegetice şi dogmatice ale Sfântului Grigorie de Nyssa, regăsim acolo o ortodoxie şi o ştiinţă care l-au făcut pe sfântul episcop vrednic de a fi aşezat printre cei mai iluştri Părinţi ai Bisericii.

În lucrările sale dogmatice, Sfântul Grigorie de Nyssa a atacat ereziile timpului său: arianismul, sabelianismul, maniheismul şi mai ales macedonianismul. El a îndreptat împotriva acestei erori cele 12 cărţi ale sale contra lui Eunomie. Această lucrare este foarte importantă. În prima carte, Grigorie îl apără pe fratele său Vasilie de atacurile lui Eunomie şi combate sistemele lui despre Treime, acţiunea creatoare, fiinţa creată şi necreată. Cea de a doua carte este consacrată naşterii din veşnicie a Cuvântului şi întrupării Sale în sânul Fecioarei Maria. La sfârşitul celei de a doua cărţi şi în cea de a treia, Grigorie tâlcuieşte textele din Scriptură de care Eunomie a abuzat în favoarea sistemului său; în cea de a patra, el respinge teoriile filozofice ale adversarului său; în cea de a cincea, el continuă combaterea obiecţiilor şi expune dogma creştină a unei singure persoane şi a două firi în Hristos.

Cartea a şasea este consacrată expunerii dogmei creştine despre mântuirea omenirii prin moartea Omului Dumnezeu. Deoarece Eunomie a abuzat mult de nume pentru a-şi extrage deducţiile ilogice, Grigorie, în cartea a şaptea, vorbeşte despre nume, valoarea şi semnificaţia lor. În ultimele cinci cărţi, Grigorie revine asupra naşterii veşnice a Cuvântului şi vieţii sale în veşnicie împreună cu Tatăl, răspunde teoriilor lui Eunomie asupra acestor două puncte şi tuturor obiecţiilor pe care el le avea faţă de dogma ortodoxă.

Lucrarea Sfântului Grigorie de Nyssa contra lui Eunomie este în mod incontestabil unul dintre cele mai docte monumente ale teologiei creştine. Noi credem că iniţial preacinstitul episcop nu a avut decât intenţia de a-l apăra pe fratele său Vasilie de injuriile lui Eunomie, dar că el a adăugat ulterior mai multe suplimente la prima sa lucrare, potrivit exigenţelor polemicii şi rugăminţilor prietenilor săi. Iată de ce nu se vede un plan bine conturat până în cea de a şaptea carte, şi că în celelalte el revine asupra subiectelor deja tratate pentru a le dezvolta complet şi a răspunde la noi obiecţii.

Cea mai mare parte a lucrărilor dogmatice ale Sfântului Grigorie de Nyssa sunt îndreptate împotriva erorilor filozofiei păgâne pe care adepţii ei încercau încă să o apere în ciuda luminii creştine care inunda lumea întreagă. Ultimii filozofi erau puţin demni de criticile pe care Părinţii Bisericii le adresau; dar nu se vroia a le lăsa lor ultimul cuvânt.

Dintre scrierile sale dogmatice semnalăm Marea cateheză, în care Grigorie expune principalele puncte ale dogmei creştine: firea dumnezeiască, originea răului, consecinţele răului, relaţiile lui Dumnezeu cu omenirea, întruparea lui Dumnezeu, motivele întrupării şi consecinţele sale pentru omenire, respingerea obiecţiilor faţă de dogma întrupării, modul de a muri faţă de firea căzută şi de a se naşte în firea renăscută sau botezul, mirungerea care înnoieşte sufletul, în timp ce apa botezului înnoieşte trupul şi-i transmite un principiu al nemuririi; împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Iisus Hristos care înnoieşte sufletul şi trupul, acestea sunt subiectele tratate de Sfântul Grigorie de Nyssa în marea cateheză filozofică pe care a adresat-o fără îndoială neofiţilor care se pregătesc pentru botez.

Asemenea lui Chiril al Ierusalimului şi Ambrozie al Milanului în catehezele lor, Grigorie de Nyssa grupează cele trei taine ale botezului, mirungerii şi euharistiei care se dădeau deodată noilor botezaţi.

Printre lucrările ascetice ale Sfântului Grigorie se găsesc mici tratate pe diferite subiecte de evlavie, cuvântări, epistole. Noi nu remarcăm în acestea nimic de semnalat pentru istorie, dar ele nu se pot citi fără a trage multe foloase pentru dezvoltarea vieţii creştine în suflete, cunoaşterea învăţăturii morale şi dogmatice a creştinismului şi vechilor cutume de pocăinţă ale Bisericii.

Noi plasăm printre scrierile ascetice faimoasa Epistolă canonică pentru care Biserica a avut întotdeauna o stimă deosebită. Ea este adresată lui Letoie, episcop de Melitina, în Armenia. Grigorie îl numeşte fiul său duhovnicesc şi îi indică timpurile de pocăinţă care trebuie petrecute în cele trei clase de excluşi, ascultători şi prosternaţi, cei care s-au făcut vinovaţi de mari fărădelegi de notorietate publică. În ce-i priveşte pe cei ale căror crime nu erau cunoscute, dar pe care veneau să le mărturisească, el vroia să se utilizeze clemenţa.

În cursul celui de-al IV-lea secol, s-au stabilit în multe Biserici preoţi special însărcinaţi să primească aceste mărturisiri, care au fost numiţi duhovnici[12]. Novaţienii se opuneau acestei rânduieli şi insistau că nu vor decât vechea mărturisire care nu avea inconvenientele declaraţiei făcute duhovnicilor. Mulţi dintre aceştia din urmă nu acţionau întotdeauna cu prudenţă şi indiscreţiile lor vătămau câteodată cinstea Bisericii. Astfel, pe baza declaraţiei unei femei, un diacon a fost acuzat că ar fi avut relaţii adultere cu această femeie şi a fost degradat. Acest fapt a făcut mare vâlvă la Constantinopol şi un preot egiptean, pe nume Eudœmon, care locuia acolo, l-a sfătuit pe [patriarhul] Nectarie să abolească sarcina duhovnicilor, ceea ce el a făcut[13].

Mărturisirea nu a mai avut loc de atunci în Constantinopol decât potrivit vechiului obicei, adică, făcută de un preot oarecare şi în taină, exceptând păcatele publice.

Acest obicei a prevalat în toate Bisericile.

Sfântul Grigorie de Nyssa se arată foarte sever în canoanele sale şi se plânge că vechii Părinţi au fost prea indulgenţi. Dar el a urmat vechile tradiţii; alţii, ca Sfântul Vasilie de Cezareea, mai blând decât Sfântul Grigorie de Nyssa, a urmat de asemenea tradiţii respectabile. Principiul pocăinţei era recunoscut pretutindeni, însă maniera de a-l pune în practică şi momentele împlinirii sale variau în diferitele biserici. Aplicarea epitimiilor se făcea mai ales prin înţelepciunea şi dragostea episcopilor.

În omiliile Sfântului Grigorie de Nyssa se regăseşte o învăţătură foarte ortodoxă, exprimată cu simplitate, dar nu fără o veritabilă ştiinţă. În explicaţiile sale ascetice la Sfânta Scriptură, el apelează adeseori la înţelesul ebraic ca în acest fragment: trebuie, spune el[14], după ce a expus bunătatea şi armonia feluriţilor membri care alcătuiesc Biserica, să se spună care este şeful sau conducătorul. Acest şef este de aur pur, căci cuvântul ebraic Cephaz înseamnă pur şi fără nici un ingredient străin. S-a păstrat acest cuvânt în traducerea greacă, pentru că nu i se putea da întregul înţeles. Sensul acestui cuvânt ne obligă să concluzionăm că şeful Bisericii este Hristos, adică Omul-Dumnezeu care a trăit printre noi. Numai El, aur pur şi fără elemente străine, poate fi capul Bisericii.

Sfântul episcop de Nyssa era foarte departe, după cum se vede, de dogma potrivit căreia un om păcătos ca episcopul Romei ar fi putut fi capul Bisericii, şi să-I ţină locul lui Iisus Hristos cu acest titlu pe pământ. Condiţia esenţială a capului Bisericii este o puritate deplină, care nu aparţine decât Omului-Dumnezeu: şi acest Om-Dumnezeu, putând avea asupra Bisericii o lucrare directă, mult mai bună decât a unui simplu muritor, nu are nevoie de un om pentru a-I ţine locul. El viază şi împărăţeşte, acum şi pururea şi în vecii vecilor. A afirma că El are nevoie de un om care să fie vicarul Său pe pământ înseamnă a tăgădui viaţa şi domnia Sa actuale; înseamnă a tăgădui puterea pe care El o poate exercita asupra lumii; înseamnă a pretinde că o bucată de noroi poate ocupa acelaşi loc ca acest aur curat şi fără elemente străine care singur are dreptul la titlul de cap al Bisericii.

În cuvântările Sfântului Grigorie de Nyssa se găsesc învăţături preţioase despre dogmele şi cultul din timpul său. Se întâlnesc acolo cuvântări adresate poporului despre înviere, înălţare, ziua praznicului Sfântului Duh, ceea ce arată că Biserica prăznuia de atunci aceleaşi sărbători ca astăzi. Cuvântările sale despre Sfântul Ştefan cel dintâi mucenic, despre cei 40 de mucenici şi alţii adeveresc că Biserica prăznuia ziua lor şi recunoştea cultul sfinţilor[15].

Omilia Sfântului Grigorie de Nyssa despre morţi mai ales a dat loc acuzaţiilor de origenism. Subiectul omiliei este că nu trebuie să ne întristăm de moartea celor care au adormit în credinţă. Toată această omilie este plină de dogma mângâietoare a învierii. În privinţa stării trupurilor înviate, el îşi expune opinia, dar fără a o da ca pe o învăţătură de credinţă.

Credinţa ne învaţă că trupurile noastre se vor schimba şi se vor înduhovnici în anumite aspecte. Din momentul în care primim această învăţătură, nu putem lăsa spiritelor curioase şi subtile o oarecare latitudine în modul de a o înţelege şi a o expune ? Or, Sfântul Grigorie de Nyssa acceptă învăţăturile de credinţă; apoi, el oferă explicaţiile sale ca simple opinii. În aceasta el se arată fidel metodei lui Origen, ale cărui scrieri le-a citit fără îndoială cu atenţie.

Câteva opinii ale faimosului preot din Alexandria, ca şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa pot fi contestate şi chiar respinse; dar nu putem să facem eretici pe cei care, admiţând învăţăturile de credinţă, le-au explicat cu mai multă sau mai puţină exactitate. Se pot repara greşelile lor, atunci când scriitori mai puţin profunzi şi mai puţin respectabili au vrut să abuzeze de ele pentru a zdruncina unele învăţături de credinţă; dar nu trebuie să conchidem de aici că cinstitele persoane care au fost cele dintâi care au emis anumite opinii sunt garante ale ucenicilor mai mult sau mai puţin perspicaci şi fideli care ar dori să le dea un sens eretic.

Prin urmare, ar fi inutil să-l apărăm pe Sfântul Grigorie de Nyssa împotriva acuzaţiei de origenism.

Această chestiune a luat mari proporţii după moartea sfântului episcop de Nyssa. Sfântul Epifanie, episcop de Salamina în Cipru, a avut o mare contribuţie la aceste discuţii. Epifanie s-a născut în Palestina şi şi-a petrecut tinereţea în mânăstirile din această ţară şi în cele din Egipt[16]. El a studiat într-o manieră foarte aprofundată nu numai dogma ortodoxă, ci şi învăţăturile tuturor ereticilor, şi a luat, în diversele sale călătorii, note despre ereziile ai căror adepţi a avut ocazia să-i întâlnească. El a putut astfel să scrie marea sa lucrare despre erezii, una dintre cele mai savante care au fost alcătuite pe această temă, dar în care totuşi se pot remarca exagerări regretabile şi o critică mai puţin certă.

După ce a vizitat Egiptul, el s-a întors în Palestina şi a întemeiat o mânăstire în satul în care s-a născut aproape de Eleutheropolis. El a fost hirotonit preot acolo, şi şi-a împărţit timpul între îndatoririle slujirii sale şi studiu.

Palestina era pe atunci agitată, precum restul lumii creştine, de discuţiile ariene şi semi-ariene; episcopul de Eleutheropolis, Eutichie era şovăitor şi se trăgea când de o parte, când de cealaltă, după influenţele pe care le suferea. Semi-arian la Sinodul din Seleucia, el s-a arătat ortodox la cel din Antiohia. Epifanie îl considera ortodox pentru că era în comuniune cu el. Epifanie era de asemenea în comuniune cu Atanasie. El l-a cunoscut pe Luchifer de Cagliari când acest episcop a fost exilat în Palestina, ceea ce explică de ce el s-a arătat favorabil lui Paulin pe care Luchifer îl hirotonise episcop de Antiohia.

Epifanie a făcut mai multe călătorii în Asia şi a ajuns până la Eufrat. El ştia ebraica, siriaca, egipteana, greaca şi puţină latină. Stilul său era puţin cultivat. Era mai curând un compilator decât un scriitor, cum remarcă pe bună dreptate Fotie[17]. Este cert, aşa cum dovedesc scrierile sale, că Sfântul Epifanie nu era atât de profund pe cât şi-ar fi dorit şi nu avea spirit filozofic. Iată de ce el s-a lăsat înşelat în discuţiile despre origenism. Teofil, episcopul Alexandriei, când era încă origenist, l-a acuzat că este antropomorfit; multe din opiniile sale păreau într-adevăr să susţină această eroare; dar el se exprimă în alte locuri într-o manieră prin care convinge că nu admitea această erezie grosolană.

Lucrarea Sfântului Epifanie contra ereziilor este împărţită în trei cărţi. Prima este împărţită în trei volume; în primul volum el expune sistemele filozofice ale păgânismului, şi în celelalte două sistemele ereticilor care-şi extrag din ele principalele lor opinii, din timpul primelor două secole. Cea de-a doua carte este împărţită în două volume şi conţine ereziile celui de-al III-lea secol. Cea de-a treia carte este de asemenea împărţită în două volume şi conţine ereziile celui de-al IV-lea secol. Lucrarea se termină printr-o Expunere a credinţei Bisericii soborniceşti şi apostoleşti.

Această lucrare este cu siguranţă cea mai importantă dintre scrierile sfântului episcop de Salamina. Noi am citat-o adeseori în a noastră Istorie a Bisericii, şi ea conţine într-adevăr numeroase informaţii foarte utile pentru istoria dogmelor creştine şi opoziţia pe care au întâlnit-o din partea filozofilor şi ereticilor.

El a scris o altă lucrare importantă din punct de vedere dogmatic, intitulată Ancoratus; este o expunere a credinţei Bisericii despre Sfânta Treime. Avem încă de la sfântul episcop câteva opuscule mai puţin importante.

Unii au vrut să abuzeze de un fragment din Ancoratus în favoarea erorii purcederii Sfântului Duh de la Fiul. Dar cu puţină bună credinţă şi comparând fără prejudecată diversele texte ale sfântului episcop despre acest subiect, se ajunge la această concluzie: el nu a învăţat decât lucrarea Sfântului Duh prin Fiul, şi nu purcederea veşnică de la Fiul ca dintr-un principiu identic cu Tatăl.

Epifanie a luat parte activă la discuţiile despre origenism.

Aceasta a fost originea acestor discuţii.

Un oarecare Aterbie, care se credea un teolog foarte subtil, s-a declarat duşmanul lui Origen şi a pretins că a găsit grave erori în scrierile acestui preot doct. Sosind la Ierusalim, el a proferat invective împotriva episcopului Ioan, a lui Rufin şi Ieronim, pe care-i făcea origenişti. Ioan de Ierusalim şi Rufin nu au dat nici o importanţă diatribelor lui Aterbie. Ieronim a crezut că trebuie să răspundă şi să explice în ce sens îl urma pe Origen şi cum l-a abandonat când el se găsea în eroare.

Explicaţiile lui Ieronim i-au îndepărtat pe Ioan şi Rufin care fuseseră până atunci prietenii lui. Epifanie a luat partea lui Aterbie şi s-a declarat împotriva episcopului Ioan într-atât încât s-a făcut să circule zvonul că la liturghie el spunea: ,,Doamne, dă-i lui Ioan să creadă sănătos”. Epifanie s-a apărat de această afirmaţie, dar el adăuga în epistola sa[18]: „Dragul meu, îndepărtează-te de ereziile lui Origen”, ceea ce dovedeşte că îl considera partizan al opiniilor pe care le privea ca erezii.

Principalii duşmani ai lui Origen se aflau printre monahi.

Exista în mânăstirile din Egipt un mare număr de monahi, cu siguranţă foarte virtuoşi, dar fără nici o ştiinţă. Ei au luat literal această expresie din Sfânta Scriptură: Să facem om după chipul nostru (Facerea 1, 26) şi ei au conchis că Dumnezeu avea forma umană; au fost numiţi antropomorfiţi. Teologii îşi băteau joc de simplitatea acestor bieţi monahi şi se arătau mari partizani ai lui Origen, ale cărui învăţături erau atât de spiritualiste pe cât de materialistă era credinţa monahilor. Printre călugări existau însă mulţi bărbaţi învăţaţi, care, ca ceilalţi savanţi, admirau scrierile lui Origen. Printre ei erau trei monahi foarte vestiţi, care erau fraţi şi care erau numiţi marii fraţi, datorită înălţimii lor mari[19].

Teofil, episcopul Alexandriei, era un om orgolios şi violent. El depăşea limitele chiar atunci când urmărea un scop util. De aceea, combătând idolatria, el a stârnit în Alexandria o mare răzmeriţă, plimbând pe străzi idolii ridicoli ai păgânilor şi dovezile cruzimii şi imoralităţii preoţilor lor.

Teofil a fost acuzat pe nedrept că a incendiat faimoasa bibliotecă din Alexandria, aşa cum am menţionat anterior, dar caracterul său violent nu l-a pus la adăpost de alte acuzaţii cu totul întemeiate.

Atacându-i pe antropomorfiţi, aceşti monahi au năvălit în Alexandria. Ei nu şi-au ascuns intenţia de a-l ucide pe episcop. Teofil, păstrându-şi întru totul credinţele sale spiritualiste, a considerat că trebuie să capituleze. El s-a înfăţişat înaintea monahilor spunându-le cu mai mult spirit decât francheţe: „Văzându-vă, eu cred că văd chipul lui Dumnezeu”. Călugării au fost flataţi şi au crezut că episcopul nu era origenist, căci ei dădeau acest titlu tuturor celor care credeau într-un Dumnezeu spiritual şi nevăzut. Deci ei i-au cerut lui Teofil să-l condamne pe Origen şi acesta le-a răspuns că de multă vreme avea intenţia de a-l condamna.

Aceasta a fost circumstanţa atacurilor pe care el le-a îndreptat în epistolele sale pascale împotriva sfântului şi savantului preot care adusese slavă Bisericii Alexandriei.

Epistolele sale nu au fost aprobate de toată lumea. Cei mai savanţi monahi, şi mai cu seamă marii fraţi, le-au condamnat. Pentru a se răzbuna, el a obţinut de la guvernatorul provinciei soldaţi cu care el a năvălit în pustiu, devastând şi dând foc chiliilor monahilor care se opuneau. El îi căuta pentru a-i ucide, dar ei au scăpat cu fuga şi s-au refugiat în Palestina. Ei nu au fost liniştiţi acolo şi Teofil a scris împotriva lor episcopilor ţării care nu au îndrăznit să se pronunţe în favoarea lor. Îi vom regăsi la Constantinopol.

Aşa a fost pusă chestiunea origenismului şi se obişnuia a se da titlul de origenişti tuturor celor care nu se pronunţau împotriva lui Origen.

Scrierile acestui mare bărbat erau prea profunde pentru a fi înţelese de toată lumea, şi multe dintre opiniile sale puteau să fie exagerate de ucenici prea puţin inteligenţi; în sfârşit, lucrările sale fuseseră cu siguranţă falsificate.

Discuţia care s-a purtat la Ierusalim, aşa cum am spus, s-a înveninat într-atât încât ea a produs ruptura dintre Ieronim şi Rufin. Epifanie, episcop de Salamina, a contribuit la ea mai ales venind la Ierusalim unde l-a atacat, din amvon, cu mai multă râvnă decât prudenţă, pe episcopul Ioan care îl primise ca pe un prieten şi fusese ospitalier.

Aparţinând de Palestina prin naşterea sa şi cinstit pentru virtuţile sale, Epifanie a abuzat de influenţa sa pentru a-i asmuţi pe monahi împotriva lui Ioan.

Ieronim şi-a urmat impulsul şi îndată a izbucnit războiul între el şi episcop, vechiul său prieten. Episcopul s-a folosit de autoritatea sa. El s-a pronunţat categoric împotriva mânăstirii lui Ieronim din Bethleem şi a celei pe care Paula o construise în acelaşi loc.

Rufin şi Melania au fost de partea lui Ioan şi astfel a fost declarat război între vechii prieteni.

Războiul era violent, aprins, pătimaş până în cel mai înalt grad, şi Ieronim îl ataca pe Ioan cu această violenţă care lui îi era destul de obişnuită[20]. Ioan a apelat la arbitrajul lui Teofil al Alexandriei, dar acest episcop şi-a schimbat opinia exact înainte de a da sentinţa sa, astfel că, după ce s-a pronunţat destul de deschis în favoarea lui Ioan al Ierusalimului, el i-a scris lui Ieronim ca unui apărător al credinţei.

Ioan a fost de partea sa, el a făcut primii paşi către pace cu Ieronim, care i-a primit cu râvnă. Rufin s-a împăcat de asemenea cu Ieronim şi aceşti bărbaţi care erau socotiţi eretici şi-au dat, în faţa altarului, sărutul păcii.

Dar rana pe care Rufin o primise nu era vindecată. El a părăsit Ierusalimul, s-a întors în Apus şi a publicat o traducere latină a lucrării Apologia lui Origen scrisă de mucenicul Pamfil şi a cărţii Principii. În prefaţa acestei din urmă cărţi, el face aluzie la stima pe care Ieronim o mărturisea faţă de autor. Acest elogiu a fost stânjenitor, deoarece la Roma se găseau traduceri ale lui Rufin pline de erori.

Anastasie, succesorul lui Siricie pe scaunul Romei, nu cunoştea scrierile lui Origen; el nu cunoştea nici măcar numele acestui mare bărbat, ceea ce el a mărturisit[21]; această mărturisire nu poate să ne dea decât o slabă idee despre erudiţia sa. El a găsit că lucrările lui Rufin conţineau multe erori, şi l-a chemat pe autor la Roma pentru a da explicaţii.

Rufin, preot de Achileea, nu recunoştea episcopului Romei dreptul de a-l judeca. El a refuzat, sub diverse pretexte, să accepte invitaţia lui Anastasie. Atunci acesta a condamnat scrierile sale. Este cel dintâi exemplu de carte condamnată de Roma, unde au fost condamnate după aceea un număr atât de mare de scrieri. Episcopul Anastasie era departe de a da el însuşi condamnării sale importanţa pe care curtea de la Roma a dat-o ulterior condamnărilor sale. În această privinţă, el se exprimă în următorii termeni: „În ce-l priveşte pe Rufin, el are maiestatea dumnezeiască care să-i judece conştiinţa şi el va vedea, împlinindu-şi pe deplin îndatorirea de evlavie, ceea ce trebuie să aprobe”[22].

Aşadar, Anastasie nu l-a condamnat decât pe Origen, pe care nu-l cunoştea decât din traducerea lui Rufin.

Îndeosebi Marcela, prietena lui Ieronim, a fost cea care l-a determinat pe episcopul Romei să-l condamne pe Origen. Anastasie a condamnat opiniile pe care le-a judecat a fi eronate, ca opuse învăţăturii întotdeauna primite de Biserică. Cât despre persoana lui Rufin, el îl privea ca pe un străin de care nu trebuia să se ocupe. „Eu nu doresc nici măcar să ştiu, spune el, nici ce face, nici unde este. El va vedea dacă se va putea justifica”. Nu se cunoaşte decât din această scrisoare a lui Anastasie, condamnarea lui Origen de către episcopul Romei, şi nu se ştie care sunt opiniile pe care acest episcop le-a considerat contrare învăţăturii Bisericii.

Nu s-a văzut ca episcopul de Achileea să-l fi condamnat pe Rufin, preot al Bisericii sale.

Ioan, episcopul Ierusalimului, căruia Anastasie i-a scris epistola sa, se preocupa de persoana lui Rufin şi de cenzurile al căror subiect fusese Origen la Roma. Iată de ce el i s-a adresat lui Anastasie care i-a dat informaţii insuficiente.

Teofil a găsit în condamnarea lui Anastasie o nouă încurajare pentru persecuţiile pe care el le impunea origeniştilor. El a citat-o, deşi, în realitate, nu-i dădea nici o importanţă. El care-i reproşase lui Epifanie o mulţime de erori şi mai ales pe cea a antropomorfismului, se dovedea rivalul lui Epifanie în luptele sale împotriva origeniştilor, şi ei se înţelegeau perfect pentru a-i combate.

Teofil a reunit în acest scop un sinod la Alexandria, şi a trimis tuturor episcopilor din Palestina şi Cipru o scrisoare sinodală[23], în care el se exprimă cu o asemenea pasiune împotriva partizanilor lui Origen, încât este uşor de văzut că nu râvna pentru credinţă era cea care-l făcea să vorbească şi să acţioneze.

La începutul scrisorii sale, el aduce împotriva monahilor, apărători ai lui Origen, acuzaţii cu atât mai ciudate cu cât aceşti monahi erau mai instruiţi decât antropomorfiştii, noii săi prieteni, şi treceau drept cei mai sfinţi care fuseseră în pustiu. El vorbeşte de origenism ca de o erezie perfect stabilită[24], cu toate că nu era nimic, deoarece nu exista judecata Bisericii care să o fi stabilit şi judecat. După ce i-a atacat pe călugării partizani ai lui Origen şi a vorbit despre ei pe un ton dispreţuitor, Teofil a anunţat că episcopii provinciei sunt reuniţi; că s-au citit cărţile lui Origen în adunare, ceea ce era destul de dificil, în lipsa timpului suficient, şi că s-a descoperit, mai cu seamă în cartea Principii, erori pe care el le expune, dar dintre care multe erau foarte discutabile, şi de care Origen era probabil cât se poate de nevinovat.

Atunci, chiar dacă textele citate de Teofil ar fi fost autentice, ele puteau fi interpretate într-o manieră mai ortodoxă, ceea ce el nu a făcut; şi el ar fi trebuit să ţină cont în special de diferenţa care există în mod necesar între dogma pe care un autor o admite în mod sincer şi comentariile pe care el le face mai apoi, fără a vrea să o atace. Aceste comentarii pot merge, în pofida intenţiei autorului, până la un atac împotriva dogmei.

Origen nu a avut niciodată personal această dispoziţie de a ataca o dogmă creştină; dacă comentariile pe care le făcea duceau la ofensă şi dacă ucenicii săi abuzau de ele, episcopii cu adevărat creştini aveau misiunea de a avertiza cu dragoste. Dar Teofil punea cu atât mai multă pasiune în atacarea lui Origen şi a partizanilor săi, cu cât el fusese iniţial origenist şi avea, pentru a acţiona aşa cum a făcut-o, alte motive decât dragostea pentru ortodoxie.

Episcopii din Palestina şi Cipru primind scrisoarea sinodală a lui Teofil i-au răspuns că ei condamnă ca şi el ereziile lui Origen[25]. Ei le expun în aceeaşi manieră cu Teofil. Este cert că ei îi atribuiau lui Origen opinii heterodoxe; dar, de asemenea, nu este cert că Origen le-a susţinut în sensul pe care ei îl dădeau. Iată de ce hotărârile lor, unite cu cele ale episcopului Romei, nu au fost îndeajuns de puternice pentru a impune tăcerea oamenilor respectabili, precum monahii numiţi marii fraţi, care erau cu siguranţă foarte evlavioşi şi foarte ortodocşi, şi nu-l considerau pe Origen ca adversarul lor.

Este cert că în Apus, unde chestiunea origenismului devenise o ceartă personală între Ieronim şi Rufin, Augustin, cel mai mare bărbat al Bisericii apusene, despre care noi vom vorbi curând, a rămas neutru şi nu s-a exprimat deloc împotriva lui Rufin, deşi Ieronim l-ar fi rugat să fie de partea lui. Ieronim a avut grijă să traducă în latină scrisorile pascale în care Teofil îl ataca continuu pe Origen[26]; dar el nu a putut să provoace multă emoţie în Bisericile apusene, care păreau să fi înţeles puţin importanţa câtorva opinii discutate numai între teologi şi de care poporul creştin nu se preocupa deloc.

Disputa dintre Ieronim şi Rufin a rămas de asemenea într-un mediu foarte restrâns.

Rufin, publicând la Roma cartea Principii, a dat de înţeles că Ieronim era un admirator al lui Origen. Ieronim a simţit săgeata care i-a fost trimisă; era o condamnare a conduitei sale în discuţiile despre origenism, şi un reproş pentru că şi-a schimbat opinia în ce-l priveşte pe faimosul preot din Alexandria. Ieronim pretindea că el a aprobat şi aprobă încă ceea ce era bun la Origen, dar că nu a fost niciodată partizanul erorilor sale. Este plauzibil; dar este cert că, timp de mai mulţi ani, el citise şi tradusese scrierile lui Origen, fără a fi exprimat cea mai mică condamnare contra lui în ce priveşte erorile care au dat naştere la atâtea discuţii după aceea.

Prin urmare, Rufin putea vorbi aşa cum a făcut-o fără a se îndepărta de adevăr, dar este sigur că aserţiunea sa conţinea o răutate la care Ieronim a fost foarte sensibil. În plus, este sigur că [aceasta  s-a întâmplat] mai ales la sosirea în Apus a câtorva prieteni ai lui Ieronim, care au comentat traducerea pe care Rufin a făcut-o cărţii Principii; că prin intermediul prietenilor lui Ieronim cartea a fost cunoscută şi denunţată. Rufin le-a reproşat că s-au folosit de bani şi i-au corupt pe copiştii săi şi au falsificat-o.

Noi nu putem decât să consemnăm faptele, fără a căuta să le aprofundăm; în rest, aceasta ar fi de puţin interes pentru istorie. Este suficient să ştim că Rufin nu s-a declarat partizan al erorilor atribuite lui Origen; că el considera scrierile sale ca fiind falsificate; că în traducerea sa el a avut ca scop a face să dispară erorile de care îl credea pe Origen nevinovat.

Redusă la aceste proporţii, discuţia dintre Ieronim şi Rufin se reducea la o ceartă aproape exclusiv personală[27]. Trebuie să mărturisim că ea a fost aprinsă şi că Ieronim a arătat acolo puţină cumpătare, după ce fusese însă la început destul de blând faţă de Rufin, vechiul său prieten; dar cei cu care coresponda la Roma erau pătimaşi şi au sfârşit prin a incita împotriva lui Rufin şi a pretinselor sale erori.

Este cert că, în toate scrierile care au rămas de la el, Rufin se arată foarte ortodox. Recunoaştem în aceste scrieri un om grav şi evlavios. Nu am putea spune acelaşi lucru despre Ieronim care s-a luptat cu toată lumea şi a jucat un rol trist în persecuţiile îndreptate împotriva marelui episcop Ioan Gură de Aur.

Fără îndoială, Ieronim era un om respectabil şi savant; dar el era prea pasionat pentru a păstra justa măsură, mai ales atunci când era amestecat personal într-o dispută. Lucrările sale alcătuiesc unul dintre cele mai frumoase monumente ale literaturii ecleziastice, şi ele merită o atenţie specială.

Lucrările lui Ieronim[28] pot fi împărţite în trei categorii: opere exegetice, opere istorice şi opere de polemică religioasă.

Operele exegetice constituie cel mai frumos titlu al slavei lui Ieronim. Traducerile sale latine ale Bibliei şi comentariile sale merită cea mai serioasă atenţie din partea teologilor savanţi. Lucrările sale istorice au mai puţină importanţă; cu toate acestea, se întâlnesc acolo câteva informaţii bune de care noi am profitat adeseori. În lucrările sale de polemică privind chestiunile religioase, Ieronim se arată adesea foarte pătimaş; cărţile sale însă abundă în informaţii preţioase. Corespondenţa sa se referă fie la exegeza biblică, fie la polemică; savantul şi criticul acerb se arată întotdeauna acolo. Ieronim era un om profund virtuos şi un adevărat savant; dacă imaginaţia sa prea vie îl ducea câteodată dincolo de graniţe, nu se poate, nici măcar în acest caz, să i se refuze stima pe care o merită, recunoaşterea onestităţii convingerilor sale şi a ştiinţei sale.

Noi am văzut cu câtă tărie s-a ridicat împotriva falsului monah Iovinian care se pretindea celibatar şi perora împotriva fecioriei. Acest monah imoral şi un fost cârciumar, Vigilantie, sunt cei dintâi care s-au declarat împotriva anumitor obiceiuri din Biserică, atacate apoi de protestanţi. Ieronim nu dădea o mare importanţă unor adversari atât de slabi, dar pentru a-i supune judecăţii prietenilor săi, el intra în dispută cu ei. Cartea sa împotriva lui Vigilantie nu este decât un pamflet în care el îl trata, aşa cum merita, pe săracul adversar al obiceiurilor Bisericii.

Vigilantie, mai întâi cârciumar în Calahorra, Spania, îmbrăţişase apoi viaţa monahală, şi el a trăit câtva timp la Primuliacum, aproape de Sulpiciu Sever, care l-a trimis de mai multe ori la Nola pentru a duce epistolele sale Sfântului Paulin. Vestitul pustnic din Nola l-a îndrăgit şi l-a trimis în Palestina pentru a duce lui Ieronim panegiricul său pentru Teodosie.

Ieronim era atunci în discuţii cu Rufin, care-l acuza că este origenist. Vigilantie, în ciuda bunătăţii pe care i-a arătat-o Ieronim la sosirea sa în Răsărit, a luat partea lui Rufin, şi cu scopul de a dovedi că Ieronim era origenist a scris o carte în care explica, în maniera sa, anumite fragmente din Sfânta Scriptură şi în care dădea numeroase dovezi ale viciului din cea dintâi educaţie a sa. Aceasta a atras [după sine] o scrisoare a energicului pustnic din Bethleem[29].

După ce i-a explicat lui Vigilantie că nu este origenist pentru că-l citeşte pe Origen şi profită de ceea ce el a scris bine, Ieronim continuă astfel: „Nu este o mică ştiinţă a şti că nu ştii nimic. Numai un om înţelept cunoaşte de ce este capabil şi de a nu da lumii dovada ignoranţei sale. Te preamăreşti că m-ai demascat; te lauzi în ţara ta că m-ai silit să tac; spui cu voce tare că am fost obligat să mă plec în faţa elocvenţei tale, să mărturisesc că ai spiritul şi profunzimea lui Chrysippe, că n-am îndrăznit să mă angajez în nici o discuţie cu tine. Dacă nu m-aş teme că ofensez modestia creştină şi că las să scape dinlăuntrul chiliei mele vreun cuvânt prea dur, aş istorisi faptele tale înalte, aş publica biruinţele şi triumfurile tale; dar eu sunt creştin şi vreau să vorbesc ca un creştin.

Prin urmare, te rog, frate, să nu faci atâtea lucruri pentru a înşela, fiindcă ai putea, prin scrierile tale, să faci să râdă întreaga lume de greşelile tale grosolane. Tu faci astăzi o meserie pe care nu ai învăţat-o în tinereţe; altceva este să apreciezi valoarea monedelor şi pe cea a Sfintelor Scripturi, să deosebeşti vinurile bune şi înţelesul proorocilor şi al apostolilor. Încetează deci să mă striveşti sub greutatea cărţilor tale şi economiseşte-ţi, te implor, banii care te costă copiştii. Vrei să-ţi exerciţi spiritul ? Studiază gramatica, retorica, dialectica, filozofia. Când vei şti toate acestea, învaţă încă să taci”.

La întoarcerea sa din Răsărit, Vigilantie s-a oprit câtva timp pe malul Mării Adriatice, la poalele Alpilor Cotieni[30]. Acolo şi-a publicat cartea sa împotriva lui Ieronim. Puţin după aceea, el a revenit în Novempopulanie, satul său natal[31], unde a fost ridicat la treapta preoţiei şi i s-a dat o parohie[32]. În loc să se ocupe de binele duhovnicesc al credincioşilor care i-au fost încredinţaţi, el a început să dogmatisească şi să-şi facă cunoscute opiniile cele mai heterodoxe despre cultul sfintelor moaşte, despre înfrânarea trupească a preoţilor, fecioria şi multe tradiţii liturgice. El a alcătuit chiar o nouă carte pentru a-şi expune ideile.

Dar Vigilantie avea în vecinătatea sa doi preoţi sfinţi, fiecare având câte o parohie şi foarte devotaţi credinţei. Aceştia erau Riparie şi Deziderie. Amândoi erau în corespondenţă cu Ieronim, şi Deziderie era, în plus, puternic legat de Sfântul Paulin de Nola, iar Sulpiciu Sever i-a dedicat cartea sa Viaţa Sfântului Martin[33].

De îndată ce Vigilantie şi-a publicat cartea, Riparie i-a scris lui Ieronim pentru a-i face cunoscută această creaţie nouă a formidabilului său adversar şi pentru a-i cere câteva cuvinte de combatere. Ieronim s-a conformat dorinţelor sale[34] şi i-a făgăduit o lucrare de respingere mai largă dacă el ar vrea să-i trimită cartea respectivă, ceea ce Riparie a făcut atunci când monahul Sisinie a plecat spre Răsărit.

Acest sfânt bărbat, grăbit să ajute mânăstirile din Egipt, nu a putut face decât un sejur foarte scurt în Palestina. Drept urmare, Ieronim nu a avut decât o noapte pentru a dicta respingerea cărţii lui Vigilantie. Această pripă a dat elocvenţei sale mai multă vervă şi vivacitate.

„Diversele locuri din lume, spune el[35], au zămislit monştri. Doar galii nu au avut aşa ceva; ei nu au fost fecundaţi decât de luptători iluştri sau oratori distinşi. Dar iată că apare Vigilantie, sau mai curând Dormitantie care, cu spiritul său josnic atacă spiritul lui Dumnezeu, care nu vrea să fie veneraţi mucenicii, care condamnă privegherile în biserici şi cântarea Aliluia, excepţie la Sfintele Paşti, care face din înfrânarea trupească o erezie şi din pudoare mama viciilor. Cum s-a spus că Euphorbe s-a reîncarnat în Pitagora, eu cred că spiritul infam al lui Iovinian este reînviat în Vigilantie. Acest cârciumar din Calahorra, amestecă apa cu vinul printr-un artificiu al primei sale profesii, adică vrea să amestece în credinţa sobornicească otrava erorii sale. În mijlocul desfrâurilor sale, el combate fecioria şi urăşte pudoarea. La masă, el cuvântează împotriva posturilor sfinţilor, filozofează printre sticle şi farfurii; numai acolo îi place să asculte cântarea psalmilor.

Dar să începem să-i răspundem:

De ce, spune el, să-l cinstim sau să-l venerăm pe un oarecare care a fost închis într-un vas ? Pentru ce să sărutăm, venerând, un pic de praf învelit într-un giulgiu ? Sub pretextul religiei, noi vedem introducându-se în Biserică obiceiul păgân de a aprinde lumânări în plină zi. Fără îndoială, cei care venerează astfel cenuşa mucenicilor învelită în stofe preţioase şi aprind lumânări în cinstea lor, cred că dau o mare cinste lor cărora Mielul, care este în mijlocul Tronului, îi umple de măreţia Sa ?

O, nebunie ! Dar cine i-a venerat întotdeauna pe mucenici ? Dacă vreun creştin râvnitor, câteva femei evlavioase aprind o lumânare în plină zi în cinstea mucenicilor, din simplitate sau ignoranţă, dacă vreţi, ce rău fac aceştia ? Credinţa lor este cea care merită răsplată. Aceasta se făcea în cinstea idolilor, spui tu; deci, trebuie s-o detestăm. Dar aceasta se face în cinstea mucenicilor, deci trebuie s-o respectăm. În Biserica din Răsărit se aprind lumânări pentru a citi Evanghelia, şi în plină zi ! Aceasta nu este probabil pentru a vedea acolo mai clar, ci în semn de bucurie.

De ce, spui tu, se retrag în pustie ? Când aceasta nu ar fi decât pentru a nu vă vedea şi a nu vă auzi ? Dar aceasta este de asemenea pentru a fugi de lucrurile ispititoare, de prilejurile de a păcătui, pentru a nu fi biruiţi. Nu este sigur să dormi în apropierea şarpelui. El poate să nu muşte, dar ar putea la fel de bine să muşte”.

După ce a respins toate bietele opinii ale adversarului său, Ieronim continuă astfel:

„Iată duşmanii Bisericii; iată marii generali care luptă împotriva sângelui mucenicilor, străluciţii oratori care grăiesc împotriva apostolilor ! sau mai curând, iată câinii furioşi care latră împotriva ucenicilor lui Iisus Hristos.

O, nelegiuire ! Se spune că există episcopi corupţi de aceste erori ! Dar sunt episcopi aceia care nu hirotonesc diaconi decât pe clericii care se căsătoresc, care nu cred în castitatea celibatului ? Ei fac să se vadă prin aceasta cât de caşti sunt ei înşişi. Sunt episcopi aceia care nu admit clerici la treptele dumnezeieşti decât după ce şi-au văzut soţiile însărcinate şi au auzit strigătele copiilor lor în braţele mamelor lor ?”

Aceşti episcopi despre care vorbeşte Ieronim nu erau atât de vinovaţi pe cât spunea el. În rest, Vigilantie a avut puţini adepţi şi erezia sa a murit cu puţin înainte de moartea lui. Este opinia multor autori care au gândit că el însuşi a lucrat pentru a o stinge şi s-a convertit sincer.

Ceea ce este cert este că ea [această erezie] nu a lăsat nici o urmă în istorie şi a tulburat puţin Biserica galilor.

Scrierile lui Ieronim împotriva lui Iovinian şi Vigilantie dovedesc că, în secolul al IV-lea, Biserica privea deja ca antice obiceiuri pe care le-am văzut, în timpurile moderne, date ca abuzuri contrare duhului creştinismului primar. Dar ceea ce era privit în secolul al IV-lea ca vechi amintea în mod necesar de Biserica oamenilor apostolici, a ucenicilor cei mai apropiaţi ai apostolilor.

Din cauza faptului că s-a abuzat mult de câteva texte ale lui Ieronim în favoarea papalităţii, noi trebuie să expunem învăţătura sa privind acest subiect şi să demonstrăm că însăşi ideea de papalitate era cu totul opusă tuturor noţiunilor pe care el le-a dat despre preoţie şi autoritate în Biserică.

Observaţiile pe care noi le vom prezenta vor dovedi cât de vicios este sistemul celor care, pentru a susţine o eroare care le este dragă, se cramponează de câteva texte izolate, le exagerează şi le dau un sens opus celui pe care autorul l-a dat, de la care ei pretind că le împrumută. Pentru susţinerea acestui sistem, partizanii papalităţii au putut cita în favoarea acestei instituţii din Părinţii Bisericii, care nici măcar nu au crezut că într-o bună zi ea ar putea să existe şi care au mărturisit o învăţătură generală diametral opusă oricărei idei de autoritate centrală şi absolută în Biserică.

Ieronim, după ce a citat întrebarea pe care Iisus a pus-o apostolilor: „Dar voi cine îmi ziceţi că sunt ?”[36], adaugă: „Petru, în numele tuturor apostolilor, mărturiseşte: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. El îl numeşte Dumnezeu cel viu pentru a-L deosebi de aceşti zei care sunt priviţi ca zei şi care sunt morţi: Saturn, Jupiter[37].

... Şi răspunzând Iisus, au zis lui: fericit eşti Simone var-Iona, că trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie, ci Tatăl meu cel din ceruri, şi El dă mărturie apostolului, în schimbul celei pe care el I-o dăduse. Petru i-a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Această mărturisire adevărată îşi primeşte recompensa în aceste cuvinte: Fericit eşti Simone var-Iona. De ce ? Pentru că nici trupul, nici sângele, ci Tatăl ţi le-a revelat. Ceea ce nici trupul, nici sângele nu au putut revela, harul Sfântului Duh a revelat ...

Şi eu zic ţie. Ce înseamnă aceste cuvinte: Şi eu zic ţie ? Deoarece tu mi-ai spus: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, şi eu zic ţie, nu un cuvânt în zadar care nu ar avea nici un rezultat, ci eu îl zic, astfel încât cuvântul meu să-şi dobândească efectul: că tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea. În acelaşi fel în care El a dat lumina apostolilor pentru că ei au fost numiţi lumina lumii, celelalte cuvinte şi-au luat de la Domnul semnificaţia lor; astfel că lui Simon care credea în piatra, care este Hristos, El i-a dat numele de Petru; şi pentru a continua metafora pietrei, El a spus pe bună dreptate: pre această piatră voiu zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Eu cred că porţile iadului sunt viciile, păcatele şi dogmele false care-i amăgesc pe oameni şi îi duc în iad. Fiindcă nimeni nu crede că aici este vorba de porţile morţii[38], ca şi cum apostolii nu fuseseră supuşi morţii, ei ale căror mucenicii le-au dat atâta strălucire”.

După ce a spus că Petru a vorbit în numele tuturor apostolilor, Ieronim afirmă cu certitudine că răspunsul îi privea deopotrivă pe apostoli, şi că Biserica a fost construită pe ei.

Această învăţătură exclude orice idee despre un privilegiu personal pentru Sfântul Petru. Apostolii vorbeau toţi prin el; răspunsul lui Hristos a fost adresat tuturor apostolilor, chiar dacă El spunea: pre această piatră voiu zidi Biserica mea.

Explicaţia restului răspunsului dat Sfântului Petru este încă mai remarcabilă: Şi îţi voiu da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pre pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri. „Episcopii şi preoţii, spune Ieronim, neînţelegând acest text, îşi atribuie ceva din orgoliul fariseului şi pretind a avea puterea de a-i condamna pe nevinovaţi şi de a-i ierta pe vinovaţi, când Dumnezeu nu are grija sentinţei preoţilor, ci a vieţii păcătoşilor”.

La fel, spune Ieronim, ca în legea veche, leproşii erau obligaţi să se înfăţişeze înaintea preoţilor nu pentru a fi vindecaţi, ci pentru a se constata dacă erau sau nu curaţi, „tot aşa episcopul şi preotul nu a legat sau nu a dezlegat pe cei care sunt nevinovaţi sau vinovaţi, ci atunci când, împlinind slujba sa, el a ascultat diversele păcate, el ştie care este cel care trebuie legat sau cel care trebuie dezlegat”.

Raţionând astfel, Ieronim nu presupune că, în răspunsul Său, Hristos a vrut să-i confere Sfântului Petru un privilegiu personal. El nu vede decât o putere acordată tuturor apostolilor, şi în persoana lor tuturor episcopilor şi tuturor preoţilor, şi că aceştia erau înclinaţi să exagereze deoarece ei nu înţelegeau adevăratul sens al cuvintelor Mântuitorului.

Totuşi, pe acest text, în Biserica apuseană s-a construit întregul edificiu al omnipotenţei şi infailibilităţii papei, în calitatea sa de succesor al Sfântului Petru. Ieronim, unul din cei mai savanţi Părinţi ai Bisericii apusene, nici nu suspecta că se poate abuza de cuvintele lui Hristos, chiar în favoarea Sfântului Petru, oricât de puternic ar fi fost motivul pretinsului său succesor pe scaunul Romei.

Explicând textul Sfântului Pavel către efeseni despre păstorii Bisericii, Ieronim menţionează toţi păstorii, în general, ca însărcinaţi cu construirea Bisericii şi nu face nici o distincţie între ei[39]. Ar fi vorbit el astfel dacă Biserica ar fi avut un păstor suprem şi infailibil, care ar fi fost sursa oricărei slujiri pastorale ?

Ieronim nu a văzut în întreita declaraţie de dragoste cerută Sfântului Petru[40] decât o reparaţie a întreitei sale lepădări[41]. Vorbind despre sosirea Sfântului Pavel la Ierusalim, el spune că apostolul neamurilor nu ar fi vrut să propovăduiască fără a fi autorizat de Sfântul Petru şi de ceilalţi apostoli[42] care se aflau la Ierusalim, şi menţionează reproşul făcut de Pavel lui Petru pe tema nesincerităţii sale în ce priveşte riturile iudaice.

El numeşte în mod corect Roma scaun al lui Petru, deoarece Petru a suferit mucenicia la Roma şi a fost înmormântat acolo, dar nu-i recunoaşte decât o autoritate de mărturisire, asemenea scaunului Sfântului Marcu în Alexandria, şi nu o superioritate care eclipsează celelalte scaune apostolice[43]. Într-adevăr, aşa cum îi spune lui Iovinian[44], dacă Biserica a fost întemeiată pe Petru, ea a fost întemeiată de asemenea pe ceilalţi apostoli, care au primit cu toţii cheile împărăţiei cerurilor şi ,,pe care se sprijină, în mod egal între ei, tăria Bisericii. Dacă dintre cei doisprezece, unul a fost ales şef, este pentru a îndepărta orice ocazie de dezbinare. De ce nu a fost ales Sfântul Ioan, care era feciorelnic ? Fiindcă Petru era cel mai în vârstă. Domnul care a vrut să înlăture orice pretext de discuţie şi care a spus: cel care va dori să fie mai mare printre voi, acela să fie cel mai mic dintre toţi[45] nu a vrut să provoace gelozia altora alegând un bărbat tânăr pe care-l iubea”.

Dar în pofida alegerii sale, după Ieronim, Petru era mai puţin important decât Ioan. „Ioan, spune el, a fost evanghelist şi prooroc, în timp ce Petru nu a fost decât apostol”.

Deci, titlul său de şef sau cap al colegiului apostolic nu-i dădea, după Fericitul Ieronim, nici o superioritate asupra celorlalţi apostoli.

De atunci, contează puţin opinia lui Ieronim despre episcopatul şi şederea Sfântului Petru la Roma[46]. El este căzut, sub acest dublu raport, în eroare; dar, admiţând că Sfântul Petru, după ce a fost episcop al Antiohiei, şi-a mutat scaunul la Roma unde ar fi fost episcop 24 ani, el nu a obţinut din aceasta nici o consecinţă favorabilă pentru supremaţia pe care o reclamă episcopii Romei pentru titlul de succesori ai Sfântului Petru. Nerecunoscându-i nici o supremaţie Sfântului Petru, el nu putea să înveţe că succesorii săi ar fi moştenit-o.

Deci se înţelege că, vorbind despre autoritatea episcopului Romei, el nu o considera superioară celei a episcopului de Eugube, ultimul oraş episcopal din eparhia Romei. În loc să favorizeze distincţiile episcopale, Ieronim avea mai curând o anumită tendinţă de a ridica presbiteriatul până la episcopat; de a nu admite decât o preoţie, deţinută în egală măsură de episcopi şi preoţi, şi de a nu vedea decât ca un obicei al Bisericii distincţia care exista între unul şi celălalt. El recunoştea cu siguranţă în episcopat şi presbiteriat două grade ale aceleiaşi preoţii; el nu contesta funcţiile care, după obicei, erau atribuite exclusiv episcopilor, precum hirotonirea; dar învăţătura sa despre diferenţa care există de drept divin între episcopat şi presbiteriat nu era destul de clară pentru a nu da loc unei contestaţii[47].

Prin urmare, el nu era dispus să accepte, în episcopatul însuşi, o supremaţie de drept divin. De asemenea, o nega în mod categoric. Dacă el îl numeşte pe Sfântul Petru prinţ al apostolilor, el îi acordă acelaşi titlu Sfântului Andrei şi Sfântului Pavel, ceea ce dovedeşte că în ochii săi acest titlu de prinţ al apostolilor nu era o prerogativă personală, încă mai puţin o prerogativă ereditară.

În rest, explică el însuşi ce trebuie să se înţeleagă prin acest principat apostolic: Pavel este ales apostol cu acelaşi titlu ca Petru şi ceilalţi apostoli şi el nu are nimic de învăţat de la ei, cu atât mai puţin de la Petru decât de la ceilalţi[48]. El era egal cu Iacov, Petru şi Ioan care păreau a fi stâlpii Bisericii, şi aceşti apostoli l-au recunoscut ca egalul lor, însărcinat cu evanghelizarea neamurilor, aşa cum ei erau însărcinaţi cu evanghelizarea iudeilor.

În ce priveşte chestiunea iudaismului, Ieronim observă că Pavel îi reproşează lui Petru, deşi el era prinţ al apostolilor, că nu mergea drept în adevăr[49]. Titlul său de prinţ, împărţit cu ceilalţi apostoli, nu era decât un cuvânt care desemna rangul său personal în colegiul apostolic şi nu o autoritate care l-ar fi ridicat deasupra celorlalţi apostoli.

Dacă Sfântul Petru nu avea nici o supremaţie, cum ar fi putut episcopul Romei să o moştenească,  chiar când el ar fi fost succesorul său ? De asemenea, Ieronim nu-i recunoaşte lui [episcopului Romei] nici o supremaţie; el se exprimă astfel într-una din scrisorile sale, în care confundă aproape episcopatul cu presbiteriatul[50]: „Dacă tu cauţi autoritatea, universul este mai mare decât oraşul (urbe, adică Roma). Pretutindeni unde există un episcop, fie la Roma sau la Eugube; la Constantinopol sau la Rhegium; la Alexandria sau la Tanis. Vrednicia este aceeaşi, deoarece preoţia este aceeaşi. Puterea bogăţiilor sau josnicia sărăciei nu-l fac pe episcop nici superior, nici inferior. Toţi sunt succesorii apostolilor”.

Această scrisoare şi învăţătura care rezultă din alte scrieri ale lui Ieronim explică scrisorile în care el îl laudă atât de mult pe Damas şi Biserica Romană. De ce se exagerează sensul acestora din urmă şi nu se ţine cont deloc de alte texte care sunt furnizate de operele lui Ieronim ? Respectul pentru adevăr şi cinstea pe care o datorăm autorului cer ca diferitele sale afirmaţii să fie comparate cu imparţialitate pentru a extrage adevăratele sale convingeri.

Din ceea ce am citat rezultă că Ieronim nu a admis nici o superioritate în persoana apostolului Petru; că episcopul Romei nu a fost superior altor episcopi din punct de vedere al dogmei; că episcopul Romei nu a moştenit de la Sfântul Petru nici o prerogativă excepţională în Biserică, din moment ce Sfântul Petru însuşi nu a avut-o; că textele Scripturii în care au vrut să găsească prerogative personale pentru Sfântul Petru se referă la toţi apostolii; în fine, că Sfântul Petru nu a fost mai mult decât Iacov şi Andrei prinţ sau temelie a Bisericii, şi că el a fost inferior Sfântului Ioan în colegiul apostolic.

Aceasta este învăţătura lui Ieronim cu privire la sistemul papal, pe a cărui autoritate au vrut să se sprijine. Ceea ce se reduce la simple complimente de circumstanţă, textele extrase din scrisorile sale către Damas şi Eustochium, şi de care s-a abuzat prea mult pentru a atribui savantului doctor opinii absolut opuse celor pe care el le mărturisea în realitate.

Alături de Ieronim, noi remarcăm alţi scriitori demni de a fi menţionaţi şi care fac cinste Bisericii.

În Răsărit se remarcă Sfântul Asterie, episcop de Amasia, care se bucura, în Răsărit şi Apus, de o mare reputaţie pentru ştiinţa şi virtutea sa. Nu deţinem de la el decât câteva cuvântări. Sinesie, episcop de Ptolemaida în Libia, a scris tratate, epistole, omilii, imnuri. Teodor, episcop de Mopsuestia, a dobândit în Biserică o faimă prea mare din cauza erorilor care i-au fost atribuite după moartea sa. Noi le-am făcut istoricul; dar, fără a decide dinainte chestiunea care le priveşte, se poate spune că Teodor a fost un episcop doct şi care s-a preocupat mai ales de tâlcuirea Sfintelor Scripturi.

În Apus: Sulpiciu Sever, scriitor foarte elegant, autor al unei istorii religioase în două cărţi; despre viaţa preafericitului Martin; dialoguri foarte interesante despre viaţa monahală. Există încă trei epistole de la el.

Sulpiciu Sever, Rufin din Achileea şi Paulin de Nola erau scriitorii apuseni cei mai remarcabili după Ambrozie şi Augustin.

Cromatie de Achileea era unul dintre cei mai sfinţi şi savanţi episcopi din Apus. El era prietenul preotului său Rufin şi nu l-a deranjat pe acest om remarcabil pe tema origenismului său. Avem de la Sfântul Cromatie o predică despre cele opt fericiri, comentarii la primele capitole ale Evangheliei Sfântului Matei. I se atribuie şi alte scrieri, dar cele menţionate sunt singurele autentice.

Se poate considera ca aparţinând ilustrei Biserici din Achileea, Nitias, numit şi Nichita, episcop de Romaciana în Dacia care constituia, în această epocă[51], o eparhie a Imperiului Roman, pe malul drept al Dunării. Nichita a evanghelizat popoarele care trăiau pe malul stâng al acestui fluviu. Toate ţinuturile situate pe cele două maluri nu alcătuiau atunci decât un imens amestec de diverse populaţii, adesea barbare, care veniseră acolo de pe ţărmurile Mării Negre şi Mării Caspice, şi de care vechii locuitori greci şi romani erau copleşiţi.

Nichita a întreţinut relaţii cu prietenii săi Ieronim şi Paulin de Nola. El a scris în favoarea credinţei o lucrare căreia Ghenadie i-a adus un mare elogiu.

Nichita a convertit un mare număr de păgâni la creştinism. Paulin de Nola a pus în versuri predicile sale ţinute în cele două Dacii, la geţi şi biesi[52], în mijlocul gheţurilor din Sciţia[53]. Deci el poate fi considerat un apostol al Rusiei de Nord şi al popoarelor care trăiau pe cele două maluri ale Dunării.

Succesul său, şi cele ale altor apostoli fraţi ai săi, erau mari, deoarece Ieronim, vorbind despre progresul credinţei, se exprimă astfel[54]: „Biesii, atât de sălbatici, şi toate aceste popoare acoperite de păr, care altădată sacrificau oameni în ritualurile de înmormântare, şi-au părăsit obiceiurile barbare pentru a cânta blândele cântări ale crucii. Nu se mai auzea în lume decât numele de Iisus Hristos. Hunii au învăţat Psaltirea. Căldura credinţei a pătruns răceala Scitiei. Geţii purtau în armatele lor corturi care le serveau drept biserică”.

Nu se cunosc numele unor creştini curajoşi care, ca Nichita, s-au ostenit pentru convertirea tuturor acestor barbari care invadaseră Imperiul Roman şi pe care Dumnezeu i-a chemat acolo pentru a regenera vechea lume civilizată.

Printre scriitori apuseni trebuie, de asemenea, să-i amintim pe Victricie de Rouen, Gaudentie de Bresse, Inochentie de Roma, Paulin, preot din Milan, care a scris viaţa episcopului său, marele Ambrozie. Trebuie încă să-i menţionăm pe Dexter şi Orosie, ale căror lucrări istorice sunt foarte utile.

Dexter era fiul lui Pacian, episcop de Barcelona, căruia i-am menţionat anterior operele[55].

Orosie era de asemenea spaniol.

În toate Bisericile din Răsărit şi Apus întâlnim nume de scriitori distinşi; dar toţi sunt eclipsaţi, în Răsărit, de mari scriitori pe care i-am făcut cunoscuţi şi de Ioan Gură de Aur, căruia îi vom studia curând viaţa şi scrierile.

Apusul se mândreşte în aceeaşi epocă cu Ambrozie, Ieronim şi Augustin, demni de a fi aşezaţi alături de cei mai mari oameni ai Răsăritului.

Noi i-am făcut cunoscuţi pe Ambrozie şi Ieronim; Augustin le-a fost probabil superior şi unuia şi celuilalt prin profunzimea geniului. Pe bună dreptate îl considerăm unul dintre cei mai mari oameni cu care Biserica creştină şi însăşi omenirea ar putea să se mândrească.

Aurelius Augustinus s-a născut la Tagasta, în Africa[56]. Tatăl său se numea Patricius şi mama sa Monica. Încă de la naşterea sa, el a fost însemnat cu semnul crucii şi a primit în gură sarea tainică, cu alte cuvinte, el a fost admis în rândul catehumenilor, potrivit riturilor folosite încă de atunci în Apus.

Augustin a primit în Africa o educaţie aleasă; el era încă tânăr când a fost trimis la Cartagina pentru a studia retorica.

El însuşi ne spune că, student fiind, moravurile sale nu erau bune. La vârsta de 18 ani, el şi-a luat o concubină cu care a avut un fiu, Adeodat. Dar moravurile sale nu erau atât de depravate încât să-l împiedice să se dedice cu ardoare studiilor celor mai serioase. Cartea lui Cicero intitulată Hortensius i-a inspirat o asemenea dragoste de filozofie, încât viaţa sa a luat de îndată un caracter mai serios, mai degrabă păgân decât creştin.

El nu avea 20 ani când a citit cele mai remarcabile lucrări de filozofie, matematici şi ştiinţele naturii. El înţelegea fără greutate teoriile cele mai obscure şi le expunea cu o astfel de claritate, încât le făcea să fie înţelese şi de oamenii de rând. El era înzestrat cu o uşurinţă uluitoare de a vorbi; dar el nu vorbea decât limba latină; învăţase foarte puţin greaca, care era puţin cultivată în provincia Cartagina, în ciuda relaţiilor care existau între acest oraş şi Alexandria, oraş grec prin excelenţă.

Se aflau la Cartagina maniheişti care-şi dădeau aere de mari religioşi şi filozofi. Augustin a intrat în relaţii cu ei. El se simţea atras de câteva din dogmele lor şi, în principal, de maniera lor de a explica originea răului, problemă pe care căutase în zadar să o rezolve în mod filozofic. El a devenit un maniheist atât de zelos, încât i-a antrenat pe mulţi dintre prietenii săi în eroarea sa, în care a rămas până la vârsta de 29 ani.

Totuşi, lui nu-i convenea totul în maniheism; el era ataşat de acesta din anumite puncte de vedere, dar îşi păstrase libertatea de a gândi şi a acţiona. El critica unele practici ale sectanţilor, chiar pe aceea prin care ei îl considerau pe vestitul Faustus oracolul lor.

Augustin a învăţat succesiv retorica la Tagasta, patria sa şi la Cartagina. El a publicat două opuscule filozofice despre frumos şi bine; dar el le-a dat atât de puţină importanţă atunci când a devenit un adevărat creştin, încât uitase că a scris două sau trei opuscule şi că nu păstrase copii.

Moravurile lui Augustin s-au îmbunătăţit, şi imoralitatea secretă pe care el a remarcat-o la adepţii lui Manes a fost cea care l-a dezgustat cel mai mult la secta lor. El a vrut totodată să discute cu ei despre anumite chestiuni la care soluţiile date de ei nu erau satisfăcătoare. El s-a adresat în special lui Faustus, cel mai mare erudit al lor. Dar atunci când Augustin îi expunea dificultăţile sale, Faustus răspundea simplu că nu putea să le rezolve şi că el nu era savant.

Augustin a admirat modestia sa, dar el nu a mai fost maniheist decât în aparenţă. El a părăsit atunci Cartagina şi s-a dus la Roma cu intenţia de a învăţa acolo retorica. A fost primit ca un prieten de maniheişti, foarte numeroşi în acest oraş. Deşi el nu mai credea deloc în dogmele sectei, nu era mai apropiat pentru aceasta de Biserica sobornicească, împotriva căreia maniheiştii îi inspiraseră mari prejudecăţi. El o cunoştea atât de puţin, încât atribuia credincioşilor soborniceşti eroarea grosolană a antropomorfismului, acceptată numai de câţiva monahi neştiutori din Egipt.

El şi-a început lecţiile la Roma, atunci când oraşul Milan i-a cerut lui Symmachus, prefectul Romei, un profesor pentru catedra sa de retorică. Symmachus era considerat el însuşi un retor elocvent. El era păgân, dar foarte tolerant. Maniheiştii, având influenţă asupra lui, l-au propus pe Augustin. Symmachus l-a acceptat după ce l-a ascultat rostind un discurs solemn şi l-a trimis la Milan (an 384).

Ambrozie, care era episcop acolo, l-a primit cu afecţiune. Augustin cunoştea reputaţia acestui mare episcop; el a fost sensibil la sentimentele pe care acesta i le-a arătat şi a hotărât să se ducă să asculte cuvântările sale pentru a se asigura că el era demn de reputaţia pe care o avea. El nu intenţiona să-l ia drept călăuză în căutarea adevărului; căci reflecţiile sale filozofice îl apropiau mai curând de scepticismul şcolii academicienilor decât de credinţă. Dar ascultându-l pe Ambrozie, adevărul pătrundea puţin câte puţin în duhul său; el a înţeles mai bine dogma sobornicească, prejudecăţile sale au dispărut şi el a căzut curând într-o stare de tulburare şi angoasă, încât nu mai ştia unde să caute acest adevăr curat spre care aspira de atât de multă vreme.

Însă de atunci, el a înţeles că, pentru a-l găsi, nu era necesar să adere la o sectă oarecare şi el nu s-a mai consacrat decât catehumen al Bisericii căreia îi fusese destinat încă de la naştere. În timp ce-l asculta pe Ambrozie, el a citit toate cărţile diverselor secte filozofice. Platon i-a fost util pentru a-l aduce la noţiunea sănătoasă de Dumnezeu; Ambrozie l-a făcut să înţeleagă necesitatea credinţei şi autoritatea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi.

Augustin era la Milan şi Monica, mama sa, care era foarte evlavioasă, a mers să-l caute acolo. Ea intenţiona să-i găsească o femeie demnă de el. El a consimţit la aceasta, dar trebuia să aştepte încă 2 ani această căsătorie şi, în acest timp, să se separe de amanta pe care o adusese cu el din Africa. Această femeie însăşi a fost de acord cu despărţirea de el şi s-a retras în Africa cu intenţia de a-şi păstra curăţia. Monica l-a luat pe fiul său, Adeodat. Dar Augustin nu a putut păstra curăţia timp de 2 ani şi şi-a luat altă amantă.

Această nouă legătură l-a împiedicat câtva timp să-şi asculte vocea lăuntrică care-l chema să se debaraseze de toate grijile lumii pentru a se dedica lui Dumnezeu. El a citit Epistolele Sfântului Pavel şi a aflat acolo mai multă lumină decât în cărţile filozofilor. În sfârşit, harul lui Dumnezeu a fost victorios şi Augustin s-a declarat nu numai credincios, ci şi dispus să rupă toate legăturile care-l legau de lume pentru a trăi ca un creştin fervent. El s-a retras la ţară la unul dintre prietenii săi şi i-a scris Sfântului Ambrozie cerându-i sfaturile cu scopul de a se pregăti să primească botezul.

În timpul acestei şederi la ţară şi la începutul convertirii sale, el a scris lucrările sale împotriva erorilor sectei filozofice a academicienilor; despre Viaţa fericită şi despre Rânduială. Curând după aceea, el a scris Solilocviile sale, în care el descrie starea sufletului său şi dispoziţiile sale din ce în ce mai vii pentru viaţa desăvârşită. El avea atunci 33 ani.

Decis să primească botezul, el a plecat de la ţară şi a mers la Milan pentru a se înscrie în rândul candidaţilor. Această înscriere trebuia făcută cel mai târziu la începutul postului mare, pentru a primi botezul la Paşti. El a fost urmat la Milan de prietenul său Alipie şi de fiul său Adeodat, care doreau să primească botezul odată cu el. Ei l-au primit din mâinile Sfântului Ambrozie în noaptea de 24 spre 25 aprilie 387.

Pentru Augustin, botezul a fost cu adevărat un mormânt în care el a îngropat viaţa sa trecută, greşelile şi erorile sale, şi din care el a ieşit cu o viaţă sfântă şi renăscută. O dată creştin, el s-a dedicat virtuţii cu o astfel de râvnă că foarte puţini sfinţi l-au întrecut. Credinţa i-a sporit inteligenţa şi, dintr-un retor strălucit şi aproape sceptic, el a devenit deodată un apărător savant şi elocvent al învăţăturii creştine.

Augustin a păstrat pentru Ambrozie, tatăl său duhovnicesc, cea mai profundă veneraţie şi cea mai mare stimă. El nu vorbeşte despre el, în cărţile sale, decât cu admiraţia datorată unui episcop atât de mare prin talanţii şi virtuţile sale.

Augustin a hotărât să se întoarcă în Africa pentru a trăi acolo după regulile desăvârşirii creştine, cu prietenii săi Alipie şi Evodie care au devenit şi unul şi celălalt vestiţi în Biserica apuseană. Dar înainte de a pleca către Africa, el s-a oprit câtva timp la Roma, unde a scris mai multe lucrări intitulate Despre moravurile Bisericii soborniceşti; Despre moravurile maniheilor; Despre măreţia sufletului. El a început tot atunci cărţile sale despre Liberul arbitru, pe care le-a terminat în Africa şi atunci când a devenit preot.

După întoarcerea în Africa, Augustin, care-şi pierduse mama la Milan, a putut să dispună de bunurile sale. El le-a donat săracilor şi a pus în comun un teren în care el ducea viaţa cenobitică cu câţiva prieteni.

El a început de atunci studiile sale scripturistice şi a scris despre Facere. El simţea necesitatea de a scrie, nu numai pentru cei savanţi, ci pentru a-i învăţa pe cei necunoscători şi se străduia să înlăture din stilul său caracterul prea strălucitor, prea filozofic pe care-l iubise până atunci. Dar el revenea la acest stil când se adresa savanţilor, ca în cărţile sale Despre muzică, considerată ca o parte a filozofiei de către cei din vechime, care o cercetau mai ales din punct de vedere al ritmului şi calculelor matematice din care rezultau adevărata armonie.

În aceste cărţi, Fericitul Augustin a dat cu siguranţă o dovadă de supleţe şi fineţe a inteligenţei sale; dar nu totul era inteligibil pentru cei care nu făcuseră un studiu particular al speculaţiilor folosite în vechile şcoli filozofice despre valoarea filozofică a numerelor şi aplicaţia lor în armonie. Augustin a ataşat acestor speculaţii ideea religioasă din care nu a mai ieşit după ce a primit botezul şi pe care o trăia ca un adevărat creştin.

Cartea Despre adevărata religie, pe care a scris-o în aceeaşi perioadă, este incontestabil mai utilă şi mai uşor de înţeles. Ea dovedeşte cu câtă profunzime înţelegea Augustin, creştin de atât de puţin timp, adevărata religie, adică creştinismul. În timpul retragerii sale la Tagasta, unde a scris lucrările precedente, el a întreţinut cu prietenii săi o corespondenţă de cel mai mare interes şi s-a dedicat, într-o manieră particulară, studiului Sfintei Scripturi. Deşi nu se socotea niciodată elenist, deoarece nu ştia să vorbească limba greacă, el cunoştea destul de bine această limbă pentru a citi autorii greci şi a compara între ele diferitele copii ale Septuagintei, şi această traducere cu cea de la Aquila.

După 3 ani, în care Augustin a dus la Tagasta, împreună cu câţiva prieteni, această viaţă închinată evlaviei şi studiului, un magistrat din Hippona i-a cerut o întrevedere particulară cu scopul de a se lămuri ce trebuia să facă pentru a trăi ca un bun creştin. În speranţa de a-l câştiga pentru Dumnezeu, Augustin s-a dus la Hippona şi a avut cu magistratul mai multe întâlniri. Duminica, el se ducea la biserică şi se amesteca cu oamenii care participau la liturghie. El credea că nimeni nu-i dădea atenţie; dar Tagasta era prea apropiată de Hippona pentru ca virtuţile şi ştiinţa sa să nu fie cunoscute acolo de toţi credincioşii. Hippona avea pe atunci drept episcop un bătrân sfânt, pe nume Valerie. El avea nevoie de un preot şi, potrivit obiceiului, în timpul liturghiei, el a rostit un cuvânt poporului său pentru a-l ruga să-i indice pe cel care trebuia ridicat la preoţie.

De îndată a fost prins Augustin şi, în ciuda protestelor şi lacrimilor sale, l-au dus la Valerie. Acest bun bătrân, grec la origine, îşi dorea de mult timp un preot capabil de a da, în numele său, o învăţătură mai completă credincioşilor săi. El l-a privit pe Augustin ca pe un dar preţios pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii sale şi şi-a pus mâinile pe capul lui. Augustin, ridicat la preoţie la sfârşitul anului 390, a dobândit de la Valerie permisiunea de a petrece încă o perioadă de timp în singurătate pentru a se pregăti pentru slujirea sa. El a început-o în postul mare al anului 391 şi a fost însărcinat să-i înveţe pe competenţi, adică pe cei care se înscriseseră pentru a fi botezaţi de Sfintele Paşti.

În Biserica Africii, până în această epocă, predicarea era rezervată episcopilor în bisericile episcopale. Exemplul dat de Valerie în Biserica Hipponei a adus roadele sale, şi curând s-a statornicit cutuma de a-i însărcina pe preoţii instruiţi să predice, chiar în prezenţa episcopilor.

Prietenii pe care Augustin îi avea la Tagasta l-au urmat la Hippona şi ei au alcătuit împreună o comunitate ecleziastică care a fost o pepinieră de preoţi şi episcopi cinstiţi pentru Biserica Africii. Cu toate acestea, nu toţi cei care erau primiţi acolo erau demni de stimă; de asemenea Augustin scria unuia dintre prietenii săi[57]: ,,Eu vă mărturisesc cu sinceritate, înaintea Domnului Dumnezeului nostru care vede adâncul inimii mele, şi care este martor al adevărului pe care vi-l spun: de când m-am dedicat slujirii Sale, eu nu am găsit deloc subiecte mai bune decât pe aceia care au avut o bună conduită în mânăstiri; dar eu nu am întâlnit acolo dintre cei mai răi decât pe aceia care sunt rău conduşi. Deci eu cred că am putea să aplicăm mânăstirilor aceste cuvinte ale Apocalipsei: cel drept se îndreptăţeşte acolo din ce în ce mai mult; dar dacă noi avem durerea de a întâlni acolo câteva gunoaie, noi avem mângâierea de a întâlni acolo mult mai adesea pietre preţioase. Nu trebuie să avem oroare de teasc, pentru că acolo se remarcă drojdia care şochează ochii”.

Exemplul lui Augustin a propagat în Africa asociaţiile monahale care nu erau acolo mult dezvoltate până atunci, în ciuda vecinătăţii cu Biserica Alexandriei care avea atâţia monahi în pustiile sale.

Activităţile slujirii bisericeşti nu-l împiedicau deloc pe Augustin să se dedice studiului. El a scris atunci cărţile Utilitatea credinţei şi Două suflete pentru a lămuri mulţi adepţi ai maniheismului pe care căuta să-i aducă la dogma sănătoasă. El a avut de asemenea o convorbire publică cu Fortunat, unul dintre cei mai savanţi maniheişti. Vechile sale relaţii cu secta îi dădeau mai multă uşurinţă pentru a-l demasca. El l-a redus la tăcere pe Fortunat. Scrierile sale, convorbirile sale, predicile sale i-au dobândit, după 2 ani de preoţie, cea mai faimoasă reputaţie în toată Biserica Africii.

În 393, toţi episcopii acestei ilustre şi antice Biserici s-au reunit în sinod la Hippona. Ei au fost prezidaţi de Aurelie, prietenul lui Augustin, ridicat de puţin timp în scaunul Cartaginei. Biserica Africii era autonomă. Duhul lui Tertullian şi Chiprian trăia acolo, şi toţi episcopii recunoşteau ca pe primul dintre ei pe mitropolitul Cartaginei.

Preoţii se aflau la sinod alături de episcopi; în fruntea lor era Augustin. Episcopii i-au dat cea mai înaltă dovadă a stimei lor rugându-l să ţină în faţa lor un cuvânt despre credinţă şi crez.

Aurelie era unul din episcopii cei mai distinşi ai Africii; el a prezidat mai mult de 20 sinoade în care s-a promulgat o disciplină puternică care a dat cea mai înaltă idee a Bisericii africane. Nu se pot citi canoanele lor fără a fi convinşi că episcopii Africii se considerau, după exemplul lui Chiprian, absolut independenţi de episcopul Romei şi nu se preocupau nici de aprobarea sa, nici de dezaprobarea sa, atunci când ei rânduiau toate cele care priveau Biserica lor.

După sinodul din Hippona, Augustin a continuat lucrările sale de literatură şi ştiinţă religioasă. El a alcătuit Explicaţia literală la Facere; Chestiuni despre Epistola către Romani; tratatul său Despre minciună.

În cea mai mare parte a scrierilor şi cuvântărilor sale, Augustin, fiind încă preot, avea mai ales în vedere să-i combată nu numai pe maniheişti, foarte numeroşi în Africa, ci şi pe donatişti, a căror schismă a continuat totuşi după începutul celui de-al IV-lea secol.

Noi i-am indicat originea[58].

Augustin se străduia s-o facă să dispară; el a continuat această lucrare bună ca episcop şi a putut obţine rezultatul pe care-l avea în vedere îmbinând blândeţea cu ştiinţa.

Noi vom avea ocazia să prezentăm mai departe tabloul episcopatului lui Augustin, luptele sale împotriva ereziilor apusene şi lucrările pe care le-a publicat. Înainte de episcopatul său, el a publicat mai multe tratate Contra donatiştilor, tratatul său despre Liberul arbitru. Reputaţia sa depăşise hotarele Africii şi el avea relaţii cu cei mai vestiţi bărbaţi din alte Biserici, în special cu Ieronim şi Paulin de Nola.

Valerie, episcopul Hipponei, se simţea tot mai incapabil, din cauza bătrâneţii sale, să împlinească funcţiile episcopatului. El a profitat de reuniunea episcopilor din provincia Numidia la Hippona pentru a le comunica gândul pe care-l avea de a-l lua pe Augustin ca ajutor. Episcopii şi poporul credincios au primit această propunere cu entuziasm; singur, primatul, episcop de Calame, s-a opus şi a scris o epistolă în care formula o acuzaţie gravă împotriva lui Augustin.

Ceilalţi episcopi i-au cerut să aducă dovada pentru ceea ce afirma. Neputând s-o furnizeze, episcopul de Calame s-a smerit înaintea adunării şi şi-a cerut iertare pentru că a crezut atât de uşor o calomnie. Sinodul a consimţit, datorită retractării sale atât de smerite şi de spontane, să nu-i aplice canoanele după care el ar fi fost condamnat cu severitate. El şi-a dat adeziunea pentru alegerea lui Valerie, şi el a fost cel care i-a conferit lui Augustin consacrarea episcopală.

Acest eveniment, atât de slăvit pentru Biserica africană, a avut loc de Naşterea Domnului din anul 396.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] A se vedea Fotie, Biblioth., c. 6, 7.

   [2] Inter Sfântul Vasilie, Epist. 225. Edit. Bened.

   [3] Ieronim, De Viris Illust., c. 128.

   [4] Fotie, Biblioth., c. 6, 7.

   [5] Sfântul Grigorie de Nyssa, Adv. Eunom. Edit. Migne, tomul 2.

   [6] Există o mare similitudine între doctrinele coliridienilor şi cele ale Bisericii Romane moderne, mai ales după promulgarea de către Papa Pius al IX-lea a falsei dogme a Imaculatei Concepţii, la 8 decembrie 1854.

   [7] Sfântul Grigorie de Nyssa, Epist. 3.

   [8] Sfântul Grigorie de Nyssa, Epist. 2.

   [9] Sfântul Grigorie de Nyssa, Epist. 3.

   [10] Sfântul Grigorie de Nyssa, Epist. 1.

   [11] Sfântul Grigorie de Nyssa, Adv. Apollin. ad Theophil.

   [12] N.tr.: Cuvântul penitencier înseamnă literalmente pocăitor. Dar cum acest cuvânt nu există în limba română, l-am tradus prin duhovnic, al celor ce se pocăiau.

   [13] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 19.

   [14] Sfântul Grigorie de Nyssa, Homil. XIII in Cantic. Canticor.

   [15] S-a vrut a se abuza de câteva texte ale Sfântului Grigorie de Nyssa, în favoarea ereziei purcederii Sfântului Duh de la Fiul. Citind aceste texte cu bună credinţă şi în întregime, ne încredinţăm că Sfântul Grigorie, ca toţi ceilalţi Părinţi, a învăţat aceste trei dogme: 1. unitatea de substanţă a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh; 2. purcederea Sfântului Duh de la Tatăl; 3. lucrarea Sfântului Duh prin Fiul.

   În ce priveşte purcederea veşnică de la Tatăl şi de la Fiul, nici un Părinte al Bisericii nu a învăţat această eroare grosolană, distrugătoare a Treimii.

   [16] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 10; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 32; Ieronim, In Ruff. şi Epist. 80 ad 90.

   [17] Fotie, Biblioth., c. 122.

   [18] Sfântul Epifanie, Epist. ad Joann. Hierosolimit., § 3.

   [19] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 7.

   [20] Detaliile acestei discuţii animate se găsesc în principal în Ieronim, Epist. 80, 81, 82, 83; Epist. Theoph., Epiph. şi Hieron., int. Epist. 89 şi 90; Edit. Vallarsi. A se vedea şi Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 7. Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, c. 11.

   [21] Anastasie, Epist. ad Joann. Episcop. Jerosolimit., § 3.

   [22] Anastasie, Epist. ad Joann. Episcop. Jerosolimit., § 2.

   [23] Epist. Synod., Theop. inter Epist. Hieron. 92. Edit. Vallarsi; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 7.

   [24] Epistola sinodală a lui Teofil a fost tradusă în latină de Ieronim. A se vedea Inter Epist. Hieron., 92.

   [25] A se vedea Inter Epist. Hieron., 96, 97, 98, 99, 100.

   [26] Inter Epist. Hieron., 93.

   [27] A se vedea Ieronim, Epist. var.; Apolog. cont. lib. Ruff.; Rufin, Apolog. ad Anastas..

   [28] Noi vom urma ediţia lui Vallarsi, mai completă ca cea a benedictinilor.

   [29] Ieronim, Epist. 36 ad Vigilant.

   [30] Ieronim, Epist. 37 ad Ripar.

   [31] El era originar din Comminges (Ieronim, Adv. Vigilant., nr 4).

   [32] Ieronim, Epist. 37 ad Ripar.

   [33] Istoria literară a Franţei, de benedictini, tomul II, p. 86 şi urm..

   [34] Ieronim, Epist. 37 ad Ripar.

   [35] Ieronim, Adv. Vigilant., nr 1 şi urm., în diferite locuri.

   [36] N.tr.: Matei 16, 15 şi urm.

   [37] Ieronim, Comment. in Evang. Math., cartea a III-a, c. XVI, v. 16, 17, 18, 19.

   [38] Ieronim face aici aluzie la o opinie a lui Origen.

   [39] Ieronim, Comment. in Epist. ad Ephes., cartea a II-a, c. IV, v. 11, 12, 16.

   [40] Ioan 21.

   [41] Ieronim, Epist. 77 ad Occan., § 4.

   [42] Epist. 112 ad Augustin, § 8. În ediţia Fericitului Ieronim realizată de benedictini nu au fost inserate cuvintele: şi prin apostoli, cu scopul de a lăsa să se creadă fără îndoială că Sfântul Petru putea singur să-i dea lui Pavel autoritatea de a propovădui Evanghelia. Este regretabil că, în ediţiile lor, şi mai cu seamă în tabelele lor, benedictinii au sacrificat prea adeseori erudiţia şi onestitatea lor pentru consideraţiile care i-au făcut să menajeze prea mult prejudecăţile şi erorile curţii de la Roma.

   [43] Ieronim, Epist. 97 ad Pammach., § 4.

   [44] Ieronim, Adv. Jovin., § 26.

   [45] N.tr.: Potrivit Matei 20, 26.

   [46] Ieronim, De Viris Illust., c. 1; Chron..

   [47] În epistola sa 146 către Evanghelie, el susţine în mod categoric că episcopatul şi presbiteriatul nu erau decât două grade ale aceleiaşi preoţii.

   [48] Ieronim, Comment. in Epist. ad Galat., c. 1.

   [49] Ieronim, Comment. in Epist. ad Galat., c. 2.

   Partizanii papalităţii sunt foarte stânjeniţi de această opinie a Fericitului Ieronim, şi nu pot crede că Sfântul Pavel a luptat în realitate împotriva şefului său ierarhic. Această expresie este cu adevărat burlescă pentru cei care cunosc istoria Bisericii şi înţeleg constituirea dumnezeiască a Bisericii.

   [50] Ieronim, Epist. 146 ad Evang., § 1.

   [51] Până la moartea lui Teodosie. Sub primii împăraţi, ţinutul situat pe cele două maluri ale Dunării, la gura sa, se numea Dacia Traiană.

   [52] N.tr.: Biesii erau un trib geto-dac pomenit de Ptolemeu şi care se aflau pe malurile Mureşului.

   [53] Paulin de Nola, Carm. 18.

   [54] Ieronim, Epist. 60 ad Hellad.; Epist. 107 ad Lœt. Edit. Vallarsi.

   [55] Istoria Bisericii, tomul III, p. 408.

   [56] Doctul Tillemont a cules, din operele lui Augustin şi din toţi autorii care vorbesc despre viaţa sa sau despre scrierile sale, tot ceea ce-l priveşte pe acest mare bărbat. Lucrarea sa enormă de mai mult de 1.000 pagini în 4 volume, este un fenomen al erudiţiei (Memoires eccles., tomul XIII). Noi l-am luat drept ghid al nostru.

   Noi am consultat în egală măsură cercetările biografice ale benedictinilor, în ediţia lor de scrieri ale Fericitului Augustin. Această ediţie este cea pe care noi o vom urma în studiile noastre asupra scrierilor marelui episcop al Hipponei.

   [57] Fericitul Augustin, Epist. 137.

   [58] Istoria Bisericii, tomul II, p. 319 şi urm..