----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (II)

Episcopul Maxim al Serpuhovului († 1930)

de profesor I.M. Andreev

 

Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune
cu patriarhul (eretic), eu nu voi intra
Sfântul Maxim Mărturisitorul

 

Partea I

La sfârşitul lui octombrie 1929, un medic nou a venit la secţia 4 a Lagărului de Distribuţie Specială Solovki, de pe Insula Solovki din Marea Albă, împreună cu unul din grupurile de noi deţinuţi. Comandantul lagărului l-a dus la compania 10, unde se erau amplasaţi lucrătorii diviziei sanitare, l-a condus în camera medicilor şi l-a prezentat: „Aveţi aici un nou medic pentru voi, profesorul doctor în medicină Mihail Alexandrovici Zizilenko”. Noi, medicii deţinuţi ai diviziei sanitare a lagărului, am mers la noul nostru camarad de închisoare şi ne-am prezentat. Colegul nostru nou venit era înalt de statură, cu o înfăţişare herculeană, o barbă gri deasă şi sprâncene gri care atârnau sever deasupra ochilor albaştri blânzi.

Cu o săptămână înainte de venirea doctorului Zizilenko, noi am fost informaţi de către prietenii noştri de la biroul diviziei sanitare că nou-aşteptatul medic nu era un om obişnuit, ci că a fost întemniţat cu un dosar ,,secret” special şi se afla într-o situaţie specială, sub supraveghere specială, şi că era posibil să nu i se permită nici măcar să lucreze ca medic, ci să fie transferat la compania 14 specială, aşa-numita companie a ,,celor interzişi”, cărora le este interzis să lucreze în specialitatea lor şi trebuie să petreacă întreaga perioadă de condamnare în aşa-numita muncă fizică grea ,,generală”. Motivul pentru o astfel de situaţie „specială” era acesta: doctorul Zizilenko, în timp ce era medic şef la închisoarea Taganka în Moscova, era în acelaşi timp episcop secret, având numele monahal de Maxim, episcop de Serpuhov.

După un schimb de opinii asupra unor chestiuni generale, toţi trei, care eram medici, i-am spus noului venit că îi cunoşteam trecutul, motivul arestării şi întemniţării la Solovki, şi am mers la el pentru binecuvântare. Chipul medicului-episcop a devenit concentrat, sprâncenele sale gri au devenit încă mai unite, şi el ne-a binecuvântat încet şi solemn. Ochii săi albaştri au devenit şi mai calzi, mai blânzi şi luminaţi de o lumină plină de bucurie.

O întreagă săptămână s-a scurs pentru noi într-o aşteptare apăsătoare, până când, în cele din urmă, situaţia noului medic a fost clarificată. El nu a fost transferat în compania ,,celor interzişi”. Conducătorul întregii divizii sanitare a Lagărelor Solovki, dr. V.I. Yakhontov (un fost deţinut criminal, care, după expirarea condamnării sale, a rămas să lucreze ca medic în Poliţia Politică), chiar a vrut să-l numească pe doctorul Zizilenko, ca medic experimentat, şeful diviziei sanitare de la secţia 4 (adică, pentru întreaga Insulă Solovki), dar această propunere a întâmpinat opoziţie din partea şefului secţiei de informare-interogare, cea mai teribilă secţie din lagăre, de care depindea în întregime soarta şi viaţa tuturor deţinuţilor. Poziţia de medic al infirmeriei centrale i-a fost de asemenea interzisă doctorului Zizilenko.

 

Mânăstirea Soloveţk, transformată în lagăr de concentrare

 

Şi astfel, acest medic experimentat, matur a fost numit să se ocupe de una din barăcile cu bolnavi de tifos şi a fost subordonat unui medic mai tânăr, care avea autoritate administrativă. Însă curând, au fost descoperite talentele şi experienţa excepţionale ale doctorului Zizilenko ca medic curant, şi ei au început să-l cheme pentru ae se consulta cu el în toate cazurile complicate. Până şi conducătorii mari ai lagărului, agenţi comunişti-GPU importanţi, au început să apeleze la el pentru ajutor medical pentru ei înşişi şi familiile lor. Aproape toţi medicii – atât cei tineri, cât şi cei în vârstă – au început să înveţe de la noul lor coleg, profitând de sfatul său şi studiind metoda lui de diagnosticare.

La sfârşitul anului 1929 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă în Solovki, care a luat repede proporţii înspăimântătoare: din cei 18.000 de deţinuţi aflaţi pe insulă, la sfârşitul lui ianuarie 1930, 5.000 erau bolnavi. Rata mortalităţii era extrem de mare, de 20-30%. Şi doar în secţia care se afla în grija doctorului Zizilenko rata mortalităţii nu depăşea 8-10%. Medicul-episcop examina fiecare nou bolnav în mare amănunt, şi prima înregistrare din istoricul bolii sale era întotdeauna uriaşă. Pe lângă diagnosticul de bază al bolii principale, doctorul scria întotdeauna diagnosticele tuturor bolilor care însoţeau afecţiunea de bază şi oferea o concluzie detaliată asupra stării fiecărui organ în parte. Diagnosticele sale erau întotdeauna precise şi fără greşeală, aşa cum confirmau autopsiile celor morţi: nu s-a observat niciodată nici cea mai mică discrepanţă între diagnosticul său clinic şi raportul anatomo-patologic.

În general, prescripţiile sale medicale erau puţine, dar adeseori la medicaţia de bază ar fi adăugat unele medicamente suplimentare, al căror rol nu era întotdeauna clar nici măcar medicilor. În cazurile grave şi lipsite de speranţă din punct de vedere medical, el prescria uneori un tratament foarte complicat, pe care el cerea să fie urmat întocmai, fără abateri, în ciuda faptului că felurite medicamente trebuiau să fie administrate la fiecare oră timp de mai multe zile în acelaşi timp. Odată, a examinat cu atenţie un bărbat bolnav şi a dat o prescripţie medicală pentru el, iar la următoarea vizită doctorul Zizilenko, pare-se, i-a acordat acestuia puţină atenţie şi s-a oprit la patul său nu mai mult de un minut, luându-i pulsul şi uitându-se intens în ochii lui. Celor mai mulţi bolnavi nu le plăcea aceasta, şi existau multe plângeri privind „neglijenţa” doctorului.

Odată, doctorul Zizilenko a fost chiar chemat pentru această pricină ca să dea explicaţii şefului diviziei sanitare. În justificarea sa, medicul-episcop a indicat statisticile privind rata mortalităţii la secţia încredinţată lui (extrem de scăzută comparativ cu celelalte secţii şi cu toţi ceilalţi medici) şi exactitatea diagnosticelor sale. În timp ce îşi vizita cu „neglijenţă” bolnavii, el se oprea uneori înaintea unui pat şi cu atenţie, ca prima dată, examina pacientul din nou, schimbându-i tratamentul. Aceasta însemna întotdeauna că avusese loc o înrăutăţire gravă a condiţiei pacientului, de care pacientul însuşi nu se plânsese încă.

Bolnavii mureau întotdeauna în braţele lui. Părea că momentul apropierii morţii era întotdeauna ştiut cu exactitate de el. Până şi noaptea venea brusc în secţia lui la un muribund, cu câteva minute înainte de moartea acestuia. Închidea ochii fiecărui mort, îi îndoia mâinile pe piept în formă de cruce şi stătea în linişte, fără a se mişca, timp de câteva minute. În mod evident, el se ruga. În mai puţin de un an, noi, toţi colegii săi, am ajuns să înţelegem că el era nu numai un medic remarcabil, ci şi un mare om al rugăciunii.

În relaţiile personale, medicul-episcop, pe care noi toţi, în camera medicilor, îl numeam „vlădica”, era foarte rezervat, mai degrabă sec, uneori chiar sever, închis în sinea sa, taciturn, necomunicativ până la extrem. În ce-l privea, el prefera să nu spună nimic. Subiectele conversaţiei sale aveau legătură întotdeauna sau cu bolnavii, sau (în cercul acelor persoane care îi erau foarte apropiate duhovniceşte) cu situaţia Bisericii.

 

Sosirea Vlădicăi Maxim la Solovki a produs o mare schimbare în atitudinea clerului care era întemniţat. În această perioadă, în secţia 4 a lagărelor de la Solovki (adică, de pe întreaga Insulă Solovki), printre episcopii şi preoţii deţinuţi a fost observată aceeaşi schismă care avusese loc ,,în libertate” după binecunoscuta Declaraţie a mitropolitului Serghie. O parte din episcopat şi clerul de mir rupsese complet comuniunea cu mitropolitul Serghie, rămânând credincioşi poziţiei neclintite a mitropoliţilor Petru, Chiril, Agatanghel şi Iosif, Arhiepiscopului Serafim de Uglich şi multor altora care îşi mărturisiseră credinţa faţă de Hristos şi de Biserică prin mărturisire şi mucenicie.

Însă, alţii deveniseră „serghianişti”, care acceptau aşa-numita „politică bisericească nouă” a mitropolitului Serghie, care a întemeiat Biserica Sovietică şi a iscat o schismă neo-renovaţionistă. Dacă printre prizonierii care sosiseră la Solovki înainte de publicarea Declaraţiei mitropolitului Serghie, la început majoritatea erau ,,serghianişti”, printre noii prizonieri, care veniseră după Declaraţie, dimpotrivă, predominau aşa-numiţii „iosifiţi”, numiţi după mitropolitul Iosif, în jurul căruia se grupaseră cea mai mare parte a fiilor credincioşi şi neşovăitori ai Bisericii. Odată cu sosirea de noi deţinuţi, numărul celor din urmă a crescut tot mai mult.

Chiar înaintea sosirii vlădicăi Maxim, la Solovki erau următorii episcopi „iosifiţi”: episcopul Victor Glazovski (primul care a scris o epistolă acuzatoare împotriva Declaraţiei mitropolitului Serghie), episcopul Ilarion, vicar de Smolensk, şi episcopul Nectarie Trezvinski. De „serghianişti” aparţineau: Arhiepiscopul Antonie de Mariupol şi episcopul Ioasaf (prinţul Jevakov). Mai puţin violent, dar „serghianist” era arhiepiscopul Ilarion Troiţki, care condamnase Declaraţia mitropolitului Serghie, dar nu rupsese comuniunea cu el, ca întâistătătorul „corect din punct de vedere canonic” al Bisericii Ruse.

Sosirea vlădicăi Maxim a crescut în mod uluitor influenţa (care deja predominau înainte de aceasta) ,,iosifiţilor”.

Când, după interdicţiile extrem de severe impuse de mitropolitul Serghie asupra „celor neascultători”, aceştia din urmă au început să fie arestaţi şi executaţi, atunci adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a început să intre în catacombe. Mitropolitul Serghie şi toţi „serghianiştii” au tăgăduit în mod categoric existenţa Bisericii din Catacombe. „Serghianiştii” de la Solovki, bineînţeles, nu credeau de asemenea în existenţa ei. Şi pe neaşteptate un martor viu: primul episcop din catacombe, Maxim de Serpuhov, a venit la Solovki.

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki a fost dus curând undeva afară din Solovki, şi odată cu el a dispărut şi atitudinea „serghianistă” a multora. Doar arhiepiscopul Antonie şi, în special, episcopul Ioasaf (Jevakov) au rămas „serghianişti” persistenţi. Ei nu doreau nici măcar să se întâlnească şi să stea de vorbă cu episcopul Maxim. Pe de altă parte, episcopii Victor, Ilarion de Smolensk şi Nectarie au găsit foarte repede posibilitatea nu numai de a se întâlni, ci şi de a sluji împreună cu vlădica Maxim în taină slujbe în catacombe, în adâncurile pădurilor din Solovki. Cât despre „serghianişti”, ei se purtau cu extremă prudenţă şi nu organizau niciodată nici un fel de slujbe secrete. În schimb, autoritatea lagărului îi trata cu mai multă condescendenţă decât pe episcopii, preoţii şi laicii despre care se ştia că „nu l-au recunoscut” pe mitropolitul Serghie sau „Biserica Sovietică”.

Toţi cei arestaţi pentru probleme bisericeşti (şi, potrivit statisticilor secrete oficiale, în 1928-1929, la Solovki aşa erau nu mai puţin de 20% dintre ei) erau întrebaţi în mod invariabil la interogatorii care era atitudinea lor faţă de mitropolitul „nostru” Serghie, care conducea „Biserica Sovietică”. În acelaşi timp, anchetatorii GPU, jubilând, cu o bucurie răutăcioasă şi cu sarcasm, demonstrau „stricta canonicitate” a mitropolitului Serghie şi a Declaraţiei sale, care „nu încălca nici canoanele, nici dogmele”.

Negând Biserica din Catacombe, „serghianiştii” de la Solovki negau de asemenea „zvonurile” că s-ar fi scris epistole acuzatoare şi că delegaţii protestatare din eparhii ar fi mers la mitropolitul Serghie. Descoperind că eu, un laic, făcusem parte dintr-o astfel de delegaţie, o dată, Arhiepiscopul Antonie de Mariupol, fiind bolnav la infirmerie, şi-a exprimat dorinţa de a asculta relatarea mea despre vizita mea la mitropolitul Serghie împreună cu reprezentanţi ai episcopatului şi clerului de mir. Vlădicii Victor şi Maxim m-au binecuvântat să merg la infirmerie unde se afla arhiepiscopul Antonie şi să-i vorbesc despre această vizită. În caz că el, după relatarea mea, ar arăta solidaritate cu cei care au protestat împotriva „noii politici bisericeşti”, mi se permitea să primesc binecuvântarea lui. Dar dacă el persista în „serghianism”, nu trebuia să-i primesc binecuvântarea.

Conversaţia mea cu arhiepiscopul Antonie a durat mai mult de două ore. I-am povestit în detaliu despre delegaţia istorică a Eparhiei de Petrograd din 1927, după care a avut loc schisma bisericească. La sfârşitul relatării mele, arhiepiscopul Antonie mi-a cerut să-i vorbesc despre persoana şi activitatea vlădicăi Maxim. I-am răspuns foarte rezervat şi scurt, şi el a remarcat că nu aveam încredere deplină în el. El m-a întrebat de ce. I-am răspuns sincer că noi, cei din catacombe, ne temeam nu numai de agenţii GPU, ci şi de „serghianişti”, care de multe ori ne dăduseră pe mâinile agenţilor GPU. Arhiepiscopul Antonie a fost foarte supărat la auzul acestora şi s-a plimbat mult timp în camera medicilor în care eu îl chemasem ca pentru o examinare, fiind medic-consultant. Apoi brusc el a spus în mod decisiv: „Cu toate acestea, voi rămâne cu mitropolitul Serghie”. Eu m-am ridicat, m-am înclinat şi eram gata să plec. El şi-a ridicat mâna pentru binecuvântare, dar eu, amintindu-mi sfatul vlădicilor Victor şi Maxim, am evitat să primesc binecuvântarea şi am plecat.

Când i-am povestit vlădicăi Maxim ce se întâmplase, el a afirmat din nou că nu trebuie să iau niciodată binecuvântare de la „serghianiştii” îndârjiţi. „Biserica Sovietică şi cea din Catacombe sunt incompatibile”, a spus vlădica Maxim, cu emfază, în mod ferm şi cu convingere, şi după o tăcere a adăugat încet: „Biserica din Catacombe secretă, din pustietate, i-a anatematisit pe ‘serghianişti’ şi pe cei care sunt cu ei”.