----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XIII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

4. Rugăciunea pentru vrăjmaşi şi pentru aceia care ne obijduiesc şi ne prigonesc [continuare]

Dumnezeu a făgăduit să ne ierte păcatele dacă şi noi iertăm păcatele săvârşite împotriva noastră (potrivit Matei 6, 14). Rugăciunea pentru vrăjmaşi presupune ca nu doar noi să iertăm păcatele lor, ci şi să cerem de la Dumnezeu milă şi mântuire. Iar dacă ceri mântuire pentru vrăjmaşul tău, aceasta înseamnă că vei ajunge la mântuirea sufletului. Astfel, rugăciunea pentru vrăjmaşi se întoarce către biruinţa asupra ispitelor venite din partea răutăţii altora. O asemenea biruinţă nu poate să nu bucure sufletul. Acum devine limpede înţelesul cuvintelor apostolice: Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi; ştiind că lămurirea credinţei voastre lucrează răbdare. Iar răbdarea lucru desăvârşit să aibă, ca să fiţi desăvârşit şi întregi, şi întru nimic lipsiţi (Iacov 1, 2-4).

Cât de minunate sunt legile dumnezeieşti ! Poţi să te desăvârşeşti în două chipuri potrivnice: şi când te nevoieşti întru bine, şi când rabzi răul. Dispoziţia plină de vrajbă a oamenilor împotriva ta, atunci când te prigonesc, este îngăduită de Dumnezeu cu un singur scop, ca să te desăvârşeşti întru virtute. Fără împresurarea vrajbei plină de ură asupră-ţi, nu ai fi putut să sporeşti într-o asemenea răbdare mântuitoare şi în smerenia îngerească. Vrăjmaşii îţi dau prilejul să te îndeletniceşti în cele mai de seamă virtuţi – suportarea cu răbdare a obidelor, întoarcerea cu smerenie a răului cu bine, dragostea către cei care vrăjmăşesc împotriva ta şi rugăciunea pentru ei.

Văzând în aceştia nu într-atât neprieteni, cât ajutători fără de voie întru nevoinţa desăvârşirii de sine, atunci din cercare te vei convinge că răul pricinuit ţie, prin suportarea lui plină de răbdare, îţi aduce cel mai mare bine. Acesta te lecuieşte de boala diavolească a iubirii de cinste şi de mândrie. Tu cu greu te poţi smeri singur. Dacă rabzi însă cu blândeţe dispreţul, neluarea în seamă, amărăciunea şi necinstirea din partea altcuiva, aceasta îţi va sluji precum chinina împotriva mândriei, această boală aducătoare de moarte. Cât de înţelept a surprins aceasta un sfânt stareţ, care a spus: ,,Nu îi învinuiesc pe aceia care mă dispreţuiesc, ci îi socotesc binefăcătorii mei. Eu nu îl dau la o parte de Doctorul sufletelor, care dă sufletului meu plin de slavă deşartă medicamentul înjosirii !”

Cu totul altfel stau lucrurile cu acela care te dispreţuieşte: el săvârşeşte un păcat şi va răspunde pentru aceasta înaintea lui Dumnezeu. Tu însă nu lua pricină pentru păcatul lui ca să greşeşti, ci rabdă răul, şi prin răul altuia te vei slobozi de răul tău. Păcatul altuia săvârşit faţă de tine, dacă este suportat cu răbdare şi cu nerăutate, te va izbăvi de păcatele tale faţă de Dumnezeu. Şi atunci cu tine se va petrece un lucru cu adevărat minunat: din grădina răului tău vei aduna roadele binelui !

Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Cel ce rabdă răul, în acela nu locuieşte răul, pentru că nu el l-a izvodit, ci l-a primit din afară, iar prin răbdarea lui l-a întors întru bine. Dar cel care a săvârşit răul, întru el rămâne rana răului”.

Deprinde-te să urmezi această preaînaltă pravilă a înţelepciunii creştine, şi atunci din cercare te vei încredinţa că cel răbdător se arată înfăptuitor al binelui, iar cel care vrăjmăşeşte cu răutate păgubaş. Multă dreptate au Sfinţii Părinţi când spun: ,,Este de plâns nu acela care rabdă răul, ci acela care îl pricinuieşte. Dacă rabzi răul, una ca aceasta te va conduce către Împărăţia cerului, iar dacă pricinuieşti răul aceasta te va conduce la gheenă ...”. Cel ce înţelege toate acestea nu poate să nu se roage pentru vrăjmaşii săi, plângând pentru pieirea lor.

Rugăciunea pentru vrăjmaşi nu arareori duce la câştigarea vrăjmaşilor ca prieteni şi la mântuirea sufletului lor. Însă, chiar dacă nu ajunge până acolo, cel ce se roagă pentru vrăjmaşi iese cu mare dobândă din raportarea sa cu dragoste la ei. Una ca aceasta au cercat-o creştinii care s-au trudit întru cele duhovniceşti. ,,Dacă cineva te obideşte – citim în Pateric –, tu blagosloveşte-l ! Dacă se împacă cu tine, amândurora vă va fi bine. Dar dacă nu se împacă, el va primi de la Dumnezeu pedeapsă, iar tu binecuvântare”.

Din punct de vedere al desăvârşirii personale, mult mai important este să ne rugăm pentru vrăjmaşi decât pentru prietenii noştri, pentru că din rugăciunea pentru vrăjmaşi avem mult mai mare folos decât din rugăciunea pentru prieteni. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos spune: Că de iubiţi pre cei ce vă iubesc pre voi, ce plată veţi avea ? Au nu şi vameşii aceeaşi fac ? (Matei 5, 46). Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, ... şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă gonesc pre voi (Matei 5, 44). Pentru aceasta, să nu uităm ca în fiecare zi să ne rugăm neapărat pentru vrăjmaşii noştri.

 

5. Rugăciunea pentru cei adormiţi

Fiecare dintre noi avem adormiţi dragi, de care ne leagă simţăminte adânci de devotament şi iubire. Noi considerăm că cei adormiţi sunt vii. În această credinţă ne întăreşte cuvântul dumnezeiesc: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al morţilor, ci al viilor (Matei 22, 32). Hristos descrie ca viu cu adevărat pe Avraam în pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (potrivit Luca 16, 19-31). Şi ştim că cuvântul Lui este adevărul. La Schimbarea la Faţă a Domnului s-au arătat Dreptul Moisi, adormit demult, şi Sfântul Prooroc Ilie, luat la cer (potrivit Matei 17, 3). Hristos i-a spus Martei: Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi; şi tot cela ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac (Ioan 11, 25-26).

În acelaşi duh scrie şi Sfântul Apostol Pavel: De am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi via împreună cu dânsul (Romani 6, 8). Apostolul este încredinţat de nemurirea sufletului şi de viitoarea înviere a trupurilor morţilor (potrivit I Corinteni 15, 20-53) şi pentru aceasta cu îndrăzneală plină de bucurie spune: Mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă (Filippeni 1, 21). El jinduieşte să se slobozească de legăturile pământeşti şi să fie cu Hristos, pentru că aceasta este cu mult mai bine pentru el (potrivit Filippeni 1, 23).

 

Înţeleptul Solomon. Frescă din Biserica Sfântul Dimitrie, Patriarhia din Pecs

 

Înţeleptul Solomon, încă din Vechiul Testament, socoteşte făptura noastră pământească şi toate satisfacţiile trecătoare ca deşertăciune şi goană după vânt (potrivit Eclisiastul 1, 2-17). El are multe cugetări profunde asupra vieţii de aici, scriind: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 1, 2; 12, 8). Taina soartei vremelnice şi veşnice a omului o descrie inspirată de Sus în aceste cuvinte: Şi mai înainte de ce se va întoarce ţărâna în pământ, precum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la cel ce l-au dat pre el (Eclisiastul 12, 7). La finalul cugetărilor sale, spune: Sfârşitul cuvântului tot, auzi-l; teme-te de Dumnezeu, şi poruncile lui le păzeşte, că aceasta este tot omul. Că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, ori bun, ori rău fie (Eclisiastul 12, 13-14).

Concluzia acestei învăţături este aceasta: ommul nu este o făptură necuvântătoare, ca să săvârşească tot ceea ce doreşte fără a răspunde de faptele sale. El nu poate să greşească fără a fi pedepsit. Şi pentru că în această lume, adeseori, faptele noastre rămân fără răsplată, judecata lui Dumnezeu, nesăvârşită aici, va fi săvârşită în cealaltă lume. Pe bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur trage următoarea concluzie: ,,Dacă există o lege morală, unde va fi răsplata celui păcătos, dacă nu există înviere şi iad ?”

Astfel grăieşte întru adevăr Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel învaţă Sfinţii Părinţi. De acolo ne adăpăm şi noi cu cele mai de seamă temeiuri despre nemurirea sufletului omenesc.

Însă, în afara Cuvântului lui Dumnezeu şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi, noi, credincioşii, avem de partea noastră cercarea şi luarea aminte de fiecare zi. Ce realizăm prin această cercare şi prin aceste observaţii ? Mulţi dintre cei apropiaţi, în clipele de dinaintea morţii, mărturisesc că văd lumea cealaltă, cât şi pe rudele şi pe cunoscuţii lor răposaţi mai înainte. Aceşti apropiaţi ai noştri, chiar dacă au minţit în viaţa lor, ca oameni cu slăbiciuni, nu pot fi suspectaţi că mint în ultimele clipe ale vieţii pământeşti, beneficiile din minciunile lor fiindu-le absolut străine; ei văd atunci prin ochii conştiinţei lor orice înşelăciune a bunurilor păcătoase vremelnice.

Cu siguranţă grăiesc adevărul, văzând pe rudele lor adormite ca fiind vii. Înaintea vederii duhovniceşti li se arată, într-adevăr, ţărmurile patriei noastre cereşti, la fel cum înaintea vederii acelora care călătoresc pe mare, la apropierea de celălalt ţărm, încep dintr-odată să se creioneze dealurile, pomii, casele şi oamenii ieşiţi în port. Apropiaţii care mor nu mint că văd tabloul lumii de dincolo, căci ei nu sunt ca noi, aflaţi încă pe valurile acestei lumi pământeşti, nevăzând nimic dintru cele nemuritoare; au plutit deja pe oceanul acestei vieţi şi se pregătesc să coboare pe ţărmul veşniciei.

Cei mai obişnuiţi oameni mărturisesc despre asemenea vederi în clipele de dinaintea morţii. Dar şi mulţimea sfinţilor ne-a lăsat amintiri ale minunatelor vederi de dinainte de moarte. În faţa Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan cerurile s-au deschis în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti şi el a văzut Raiul şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui (potrivit Faptele Apostolilor 7, 55-56). El nu s-a înşelat atunci când a spus că vede aceasta. Morala lui, care îl mişca să ierte celor ce-l ucideau greul lor păcat şi din toată inima să se roage lui Dumnezeu pentru ei prin cuvintele: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60), nu ar putea să admită vreo înşelăciune, insuflată de cel rău.

Însă nu doar celor ce mor li s-au descoperit tainele vieţii de dincolo. Unii sfinţi şi oameni evlavioşi, cu mult înainte de moartea lor, au avut uneori, după bunăvoinţa lui Dumnezeu, descoperiri despre viaţa de dincolo. Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, Sfântul Sisoe cel Mare şi mulţi alţii, asemenea Sfântului Apostol Pavel (potrivit II Corinteni 12, 2-4), au văzut încă din viaţă împărăţia veşnicei bucurii. Alţii au avut descoperiri despre chinurile iadului, iar alţii au vorbit cu sfinţi etc.

Răposata doctoriţă Şahanova, specialistă în psihiatrie, mi-a relatat personal despre unul dintre apropiaţii săi, domnul Rosenkampf, profesor de origine rusă, de la Universitatea din Sofia, că pe patul de moarte stătea de vorbă, în deplină cunoştinţă, cu colegii săi – profesorul de boli nervoase, domnul Nicolai Mihailovici Popov şi domnul Ianişevski, tot de origine rusă. În convorbirea lor le-a spus pe neaşteptate: ,,Ne-am înşelat gândind că nu există o altă lume”. ,,Pe ce bază să conchidem asta ?” – l-a întrebat domnul Popov. Răspunsul a fost: ,,Iată, eu acum stau de vorbă cu voi. Staţi în faţa mea, iar eu stau în faţa voastră. Însă voi nu vedeţi cine mai stă în spatele vostru. Eu văd însă. Mama şi tata ! Cât de puţină credinţă am avut gândind că nu există o altă lume ... Ea există însă”.

Unii oameni au cunoscut chiar data morţii lor. Astfel, vrednicului de pomenire Mitropolit Filaret al Moscovei i s-a arătat în vis tatăl lui, care răposase de mult, şi i-a spus să ţină minte şi să se gândească la numărul 19 (ca dată). Peste două luni – pe 19 noiembrie 1867 –, după ce a slujit sfânta liturghie şi s-a împărtăşit cu sfintele lui Hristos Taine, cunoscutul sfânt a trecut la cele veşnice.

Acestea sunt fapte care nu pot fi contestate, căci se întâlnesc adesea în familii din întreaga lume. Scriitorul, poetul şi satiristul Stoian Mihailovski, în ceasul de dinaintea morţii, după ce s-a împărtăşit cu sfintele taine, la puţină vreme a spus: ,,Mă cheamă heruvimii. Îi văd şi îi aud cum cântă !” Spunând aceasta, a început să cânte lin ,,Sfinte Dumnezeule” şi astfel şi-a dat duhul[1].

Este cu neputinţă oare la atâta întocmire duhovnicească minunată a omului şi la atât de puternică năzuinţă a lui după viaţă, ca totul să se termine întru moarte ? Dacă trupul stricăcios al omului este atât de minunat alcătuit, că fiecare organ al lui, fiecare funcţie sunt hărăzite să atingă un oarecare ţel, aceasta îngăduie oare sufletului, mult mai preţios, nemuritor, întru om, să se lipsească de un asemenea scop ? Poeţi, filozofi, gânditori, oameni de ştiinţă, genii – toţi mor cu o nepotolită sete după nemurire. Iar aceasta arată că omul nu este hărăzit doar pentru viaţa de aici. Trupul îmbătrâneşte, însă sufletul niciodată, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: De s-ar şi strica omul nostru cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Corinteni 4, 16). Aceasta osebit de viu au simţit-o sfinţii. La sfârşitul vieţii sale, Sfântul Serafim de Sarov a spus: ,,Viaţa mea s-a frânt, dar cu duhul eu mă simt ca un nou-născut. Trupul meu însă este mort deja”[2].

 

 

[1] Dr. Petkov, ,,Na predsmărtnoto leglo na poeta”, Miră, 9 august 1927, Sofia.

[2] N. Leviţki, Jitie na prepodobnago Serafima Sarovskago, Moscova, 1905, p. 435.