----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (II)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

Care este ţelul final al ascetismului şi care este însemnătatea sa pentru a izbândi în viaţa duhovnicească ?

Să recapitulăm ceea ce am spus mai sus.

Sufletul omului, fiind dumnezeiesc la origine, aspiră întotdeauna către Dumnezeu. Nu poate găsi mulţumire deplină în nimic din ceea ce este pământesc şi, suferind cumplit de înstrăinarea sa faţă de Dumnezeu, nu-şi poate găsi adăpost decât în Dumnezeu. El poate atinge această comuniune mântuitoare cu Dumnezeu numai prin împlinirea poruncilor de iubire de Dumnezeu şi de aproapele, iar aceste porunci pot fi împlinite numai prin dezrădăcinarea ,,legii păcatului” care trăieşte în noi, a relelor deprinderi ale sufletului, şi prin sădirea obiceiurilor şi stărilor bune ale sufletului. Însă aceasta nu se poate întâmpla decât prin luptă sau nevoinţă aprinsă.

Tocmai această luptă sau nevoinţă este esenţa ascetismului care face posibilă izbânda omului în viaţa duhovnicească, adică, în apropierea de Dumnezeu şi intrarea în comuniunea cu El, după care tânjeşte sufletul omului. Din lupta aceasta, ascetismul îşi are numele de nevoinţă, viaţa duhovnicească este numită viaţa de nevoinţă, iar cei ce duc o viaţă ascetică se numesc nevoitori. Nevoinţa este un cuvânt rus ce corespunde întru totul semnificaţiei cuvântului grec ascetism.

 

Toată lumea, toţi creştinii ar trebui să fie lucrători ai ascezei ?

A ridica această problemă este ca şi cum ne-am întreba: suntem cu toţii creaţi de Dumnezeu şi ni s-a rânduit de către Acesta viaţa duhovnicească şi împărtăşirea cu Creatorul lor ?

Societatea modernă, care nu trăieşte o viaţă duhovnicească, nici nu-şi doreşte să ştie nimic despre aceasta, ci duce o existenţă trupească, evită lupta duhovnicească, nu o înţelege şi prin urmare se teme de însuşi cuvântul ascetism, distorsionându-i semnificaţia, precum am spus la început. În mod normal, oamenii din societatea modernă – printre care şi cei ce se consideră creştini – simt că lupta duhovnicească şi ascetismul ţin numai de anumite persoane şi sunt necesare doar monahilor, care s-au dedicat în mod special unei vieţi de pustie şi nevoinţă. ,,Noi nu suntem monahi, nouă nu ne cere nimeni să facem asta”. Acesta este răspunsul laicilor la chemarea către viaţa duhovnicească şi de a începe să lupte împotriva năravurilor rele şi păcătoase.

Desigur, nimeni nu neagă faptul că, în primul rând, monahii sunt cei care iau asupra lor datoria de a duce o viaţă duhovnicească şi de a deveni nevoitori. Însă pot oamenii de rând, care nu au depus voturile monahale, să se considere scutiţi cu totul de o astfel de îndatorire ? Da, dar numai neînţelegând, prin nechibzuinţă şi printr-o percepţie greşită despre chemarea adresată de Dumnezeu tuturor creştinilor, indiferent că sunt monahi sau din lume.

 

La urma urmei, prin ce se deosebesc monahii de laici ?

Potrivit unui mare învăţător al ascetismului, Avva Dorotei, singura diferenţă este că ,,ei au înţeles că nu pot dobândi virtuţile cum trebuie fiind în lume şi astfel s-au dedicat unui anumit fel de viaţă, unui mod special de petrecere a timpului şi de vieţuire (Convorbirea I).

Aşadar, diferenţa constă doar în formele externe de viaţă: monahii şi-au creat nişte forme externe de trai mai convenabile pentru a putea împlini, cu o mai mare uşurinţă şi fără impedimente, scopul vieţii omului, un scop comun tuturor: comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, mai cu seamă monahii s-au eliberat de toate legăturile lumeşti – de probleme şi griji, precum viaţa de familie şi posesia de bunuri – pentru a se angaja în mod exclusiv şi cu o mai mare uşurinţă, în războiul duhovnicesc, depăşind şi stârpind relele năravuri care îi împiedicau să dobândească iubirea evanghelică de Dumnezeu şi de aproapele. Însă, esenţa vieţii monahilor cât şi a laicilor – precum se poate desprinde cu uşurinţă din tot ceea ce s-a spus mai sus – trebuie să fie una şi aceeaşi.

Oare Dumnezeu i-a creat pe monahi şi pe cei din lume separat ? Oare Dumnezeu a dat suflarea vieţii numai monahilor, lăsându-i pe ceilalţi ca nişte dobitoace fără cuget ? Oare numai sufletele monahilor năzuiesc către Dumnezeu, căutând comuniunea cu El, iar restul nu sunt chemaţi la o viaţă întru Domnul ? Credeţi că monahii au moştenit o fire stricată de păcatul strămoşesc şi de aceea trebuie să se lupte împotriva năravurilor păcătoase ? Că Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a pogorât pe pământ numai pentru monahi şi nu pentru toţi ? Că Şi-a întemeiat Biserica, în care se revarsă puterea Sa plină de har pentru a birui legea păcatului şi obiceiurile rele, numai pentru monahi ? Că Evanghelia a fost scrisă numai pentru ei ? Ori că Domnul îi cheamă doar pe aceştia, şi nu pe întreaga lume, la Împărăţia Sa veşnică ce va să fie ?

Cine ar îndrăzni să spună una ca aceasta ? Oricine ar face-o ar scoate la iveală un suflet complet pietrificat, o ignoranţă totală şi profundă şi o înţelegere complet greşită a semnificaţiei vieţii umane ! Ar îndrăzni cineva să spună că numai monahii sunt robiţi de domnia patimilor păcătoase din lume, consecinţă a relelor năravuri, şi nu că toată lumea este robită, fără excepţie ? Aceasta înseamnă că toată lumea, fără nici o excepţie, este chemată să se lupte cu patimile păcătoase şi năravurile rele pentru a se elibera de opresiunea puterii răului care domneşte în lume şi care ne îngrozeşte fără milă pe toţi, după cum putem vedea în zilele noastre. Este limpede că oricine doreşte să se elibereze de această apăsare a răului trebuie să adopte calea vieţii duhovniceşti – adică, să devină, într-o anumită măsură, un lucrător al ascezei. Cel care se fereşte de aceasta este sortit pieirii.

Asceza este pentru toată lumea, nu numai pentru monahi, întrucât nu se opune sub nici un chip naturii, aşa cum cred unii, şi nici nu este un abuz asupra omului. Dimpotrivă, este o cerinţă necesară sufletului, care tânjeşte să se elibereze de tirania puterii răului şi să se avânte spre Cauza Primordială, spre Dumnezeu, să găsească în El deplina împlinire a tuturor strădaniilor sale lăuntrice şi să dobândească fericirea, pacea, bucuria şi odihna veşnică, atât de dorite de către toţi. Numai asceza, care îl uneşte pe om cu Dumnezeu, Sursa tuturor lucrurilor bune, este adevărata cale către farul bucuriei la care tânjeşte oricine de pe acest pământ.

Cât de des oamenii, urmărind fericirea, pier atât în această viaţă pământească, dar mai cumplit, şi în cea veşnică ! Căci fericirea, după cum arată experienţa de viaţă, nu se află în afara omului, unde o caută el, ci înăuntru: fericirea se află în orânduirea paşnică a sufletului, în pacea lăuntrică, consecinţa mulţumirii interioare care vine ca rezultat al cuceririi răului prin stârpirea năravurilor rele care terorizează sufletul. Nimeni nu poate fi fericit atunci când patimile şi năravurile rele şi corupte, aducătoare de haos şi confuzie, domnesc în suflet. Singura cale de a împăca sufletul o reprezintă biruirea şi stârpirea obiceiurilor rele, adică prin asceză, prin modul  ascetic al vieţii.

De aceea, într-un fel sau altul, asceza este fără îndoială esenţială pentru absolut toată lumea: este un bun comun, o proprietate comună. Cel care se fereşte de ascetism este propriul său duşman, lipsindu-se de bunul cel mai înalt: pacea conştiinţei şi comuniunea sfântă cu Dumnezeu.

Asceza nu este o invenţie a omului, neplăcută înaintea lui Dumnezeu, aşa cum ar încerca să spună unii duşmani ai vieţii ascetice. Dimpotrivă, este singurul mijloc autentic şi de încredere pentru a afla clar şi direct voia Domnului pentru om. Cât despre ceea ce reprezintă această voinţă a lui Dumnezeu pentru om, găsim o explicaţie clară în cuvintele edificatoare ale Fiului lui Dumnezeu Însuşi, în aşa-numita predică de pe munte. Aceste cuvinte nu lasă loc pentru tălmăciri greşite. Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48). Potrivit rânduielii lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, scopul cel mai înalt al fiecărui creştin care se luptă cu patimile şi năravurile rele îl reprezintă asemănarea cu Dumnezeu. Mai exact, ce înseamnă această desăvârşire la care Domnul ne îndeamnă să tindem ? Prin ce ar trebui să ne străduim să fim asemeni Lui ? Cuvintele lămuritoare ale Domnului vin ca o îndrumare directă şi clară: Fiţi sfinţi, că eu sfânt sunt (I Petru 1, 16), ne învaţă Domnul. Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Tesaloniceni, ne spune, pe un ton la fel de categoric: Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră (I Tesaloniceni 4, 3).

Aşadar, nu mai rămâne nici o umbră de îndoială, totul este limpede. Domnul cere de la întreaga Sa creaţie (şi nu doar de la călugări) desăvârşirea care constă într-o sfinţenie asemănătoare cu a Sa. Aceasta este voinţa limpede pronunţată de Dumnezeu şi depinde de noi dacă vrem să o împlinim sau să ne opunem ei. Sfinţenia se opune păcatului care poate fi răpus numai printr-o viaţă de nevoinţă. Aşadar, asceza, cea care stârpeşte păcatul şi care-l conduce astfel pe om la sfinţenie, nu este o invenţie inutilă de-a omului, ci reprezintă o armă puternică pe care Însuşi Dumnezeu ne-a lăsat-o pentru ca, prin ea, omul să-I poată împlini voia. Este lesne de înţeles că acela care se opune vieţii ascetice se opune voinţei lui Dumnezeu, devenind prin urmare un duşman al Său.

Dumnezeu ne-a creat pentru a fi sfinţi ca El, pentru a fi fericiţi şi a ne bucura într-o comuniune de iubire cu El. Odată ce strămoşii noştri au căzut în păcat, noi ne-am îndepărtat de planul lui Dumnezeu. Păcatul ne-a îndepărtat de El, făcându-ne profund nefericiţi. Viaţa de nevoinţă sau asceză îndreaptă răul făcut, îndreaptă cauza păcatului: ne readuce în comuniunea sfântă cu Dumnezeu. Iubirea sfântă, dorindu-ne mântuirea, ne aşteaptă să urmăm singura cale care ne poate salva, calea ascezei şi, odată cu ea, să găsim comuniunea cea veşnică şi sfântă cu Dumnezeu, în care se află mulţumirea deplină a celor mai înalte dorinţe şi nevoi ale sufletului.