----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

A se vedea textul întreg în cadrul rubricii PAGINI DIN ISTORIA BISERICII

 

Introducere

Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică la fel de inedită ca Aduceri aminte (1820-1892), care ne aduce înaintea ochilor noi pagini din istoria Bisericii noastre. Ea reuşeşte să surprindă o luptă de proporţii împotriva Bisericii, care a început în primele decenii ale secolului XIX şi astăzi este aproape desăvârşită. Scopul principal al acestei lupte a fost de a distruge Biserica Ortodoxă, ca moştenitoare a învăţăturii primite de la Mântuitorul Însuşi, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi de a o transforma într-o simplă instituţie, de faţadă, a cărei singură menire să fie săvârşirea unor ritualuri golite de înţelesul lor profund şi mântuitor.

Lumina nu mai venea de la Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa, ci de pe pământ, de la oameni care credeau că ,,Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”. Iar în secolul XIX, această ‘lumină’ se răspândea mai cu seamă dinspre Apus către Răsărit şi ţintea să revoluţioneze totul în calea ei. Aşa, Europa şi împrejurimile ei trebuia să-şi schimbe nu numai înfăţişarea, ci şi mentalitatea, adăpându-se de la noi izvoare. Şi tinerii fii de boieri români vor părăsi vatra pentru a studia la Paris, Viena şi în alte capitale europene, unde vor fi iniţiaţi în ideile apusene. Ei vor fi regăsiţi mai târziu ca aparţinând lojelor masonice. Documentele anului 1848, publicate 50 ani mai târziu[1], vorbesc despre 131 studenţi cotizanţi la Societatea Studenţilor Români din Paris; ei se vor întoarce în martie 1848 pentru a participa la revoluţie.

În aceeaşi perioadă, credinţa scădea în Ţările Române. Creştinul de rând era asaltat din toate părţile de corupţie, răutate, viciu, viaţă plină de greutăţi. Păstorii vremii, îngrijoraţi, scriau pastorale şi chemau poporul să se ridice din viciile care-l asupreau[2]. Această stare era generală atât printre mireni, cât şi printre clerici. În 1844, cineva scria pe pagina unui manuscris: „La bisericile de ţară, de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chinonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

De asemenea, în 1851, într-una din epistolele sale către protopopii săi, Episcopul Filotei al Buzăului scria: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi beţivi avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul se mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrânare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”.

Tot el scria: „Tinerii şi tinerele odată se creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsea de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. [...] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală ... Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie ? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi ? Şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri diluate ?!”

Constantin Gane, care a consemnat vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două Principate Române, zugrăveşte o imagine foarte plastică a vieţii de zi cu zi în Iaşiul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „«E unu după miezul nopţii ... se pot deci încă face vizite ! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa ... Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie ... Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi ... se joacă mize de 10, de 20 mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară ... şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini”[3].

 

* * *

 

Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu este o cronică uriaşă, fără asemănare în literatura română. Ea reprezintă un document care atestă faptele petrecute în Ţările Române şi mai cu seamă în Mânăstirea Neamţului şi împrejurimile ei. În plus, ea constituie mărturia unui martor ocular al acestor evenimente, trăitor în duhul adevăratei Ortodoxii, care a privit cu ochi duhovniceşti cele petrecute în vremea sa.

Istoria a consemnat în multe feluri faptul că paşoptiştii nu erau mânaţi de gânduri evlavioase când venea vorbea de cele ale Bisericii. Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu dezvăluie încă o pagină de istorie despre această atitudine a marilor bărbaţi de stat ai vremii faţă de monahism, vârful de lance al Bisericii. Înstrăinaţi de vatra ortodoxă a satului românesc şi deja tributari ideologiilor care spulberau pur şi simplu înţelepciunea curată, izvorâtă din credinţă, înlocuind-o cu sofisme tâmpe, întunecaţi de o viaţă lipsită de adevăratele virtuţi şi înclinată doar spre cele trupeşti, ei vroiau să dezrădăcineze tot ce însemna tradiţie şi tradiţionalism.

Aşa se face că prefacerile care au loc în Biserica Ortodoxă Română începând din vremea domniei lui Cuza până în anii ‘1930 vor strămuta pur şi simplu Biserica de pe temelia sa canonico-dogmatică pe o temelie legislativă creată pentru a se îmbina cu cea a statului modern, în cadrul căruia Biserica nu este nimic altceva decât un departament al statului, o instituţie aflată la bunul plac al guvernului, pierzându-şi treptat adevăratul rol, de dătătoare şi păstrătoare a harului mântuitor şi aducător de sfinţenie.

 

* * *

 

Încercarea de a înfiinţa un seminar în Mânăstirea Neamţului

Între toate acestea, în anul 1854, [...] domnul Moldovei Grigorie Ghica [...], uitându-şi dregătoria sa, că el era domn puitor la cale al pricinilor politiceşti iar nu arhiereu, a hotărât ca numaidecât punctul acesta este poruncitor spre a se întemeia în Mânăstirea Neamţului seminariu, pentru ca să înveţe călugării ştiinţe înalte. Şi îndată a şi pus în lucrare, ca prin silnicie numaidecât să aducă întru îndeplinire pe acel punct după a sa socotinţă greşită şi necreştinească.

Şi aşa uneltind el toate vicleşugurile, împreună cu Dimitrie Ralet, ministrul bisericesc şi cu Lascarachi Catargiu şi cu Constantin Negri şi cu alţi ajutători lui, după cum i-a învăţat diavolul, a trimis mai întâi nişte batjocoritori în Mânăstirea Neamţului în anul 1855, spre a-şi face râs de locaşul lui Dumnezeu, care, ajungând în mânăstire marţi seara la începutul sfântului şi marelui post, în vremea pavecerniţei celei mari, când mai tot soborul eram în soborniceasca biserică întru un cuget lăudând pe Dumnezeu şiPC. Par Andronic 05 rugându-ne pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru pacea lumii, după cum avem predanie, cântându-se atunci Canonul cel Mare, numai iată că am auzit cum au intrat nişte boieri în mânăstire şi pecetluiesc uşile la chiliile părinţilor celor mai însemnaţi de prin slujbele mânăstirii.

 

Comitetul unionist din Iaşi, 1857: 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) Mihail Kogălniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrojeni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza

 

Deci cu toţii foarte spăimântându-ne, nu ne dumiream ce este, că aşa fără de veste întru aşa zile sfinte care sunt pentru curăţirea sufletului se face acest lucru, când în ţara Moldovei este domnitor creştin şi nu se află nici o năvălire de oareşicare varvari; şi după ce am ieşit din biserică, am văzut că aşa este cu adevărat, căci umblau ca nişte lei turbaţi de mânie prin farmalâcurile mânăstirii acei boieri, Lascarachi Catargiu, Dimitrie Ralet, şi priveghetorul din Târgul Neamţului, Neculai Pârvu, şi poliţ-maistru Ion Grigoriu, care arăta uşile pe care să le pecetluiască, şi alţii, înconjurând chiliile părinţilor cu ostaşi întrarmaţi, şi pecetluindu-le uşile precum am zis, aşijderea şi la soborniceasca cămară a mânăstirii şi la cancelarie, la arhivă şi la bibliotecă; şi încă şi la părintele arhimandrit Natanail, stareţul mânăstirii, zicând că stareţul ţine în mânăstire spioni ruseşti.

Întru acestea şi întru altele încă şi-au mai arătat neomenia, căci au adunat pe vreo câţiva părinţi cinstiţi şi i-au închis într-o chilie la un loc, punându-le strajă ca nu cumva să fugă; apoi după ce i-au ţinut 24 de ceasuri acolo închişi la arhondaric jos, păziţi de poliţ-maistru cu ostaşii, le-au dat drumul la unii, iar pe patru părinţi cinstiţi, după ce au despecetluit uşile care le pecetluiseră, văzând că nu au găsit nici o pricină ca să se încaiere de sobor, cu mare batjocură i-au pornit la Iaşi, nelăsându-i nici măcar să se închine la sfânta icoană cea făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căci un monah Ionatan alergase cu fuga în soborniceasca biserică ca să se închine, dar chiar înaintea icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ajungând, a alergat un radovoi[4] cu şapca în cap şi cu sabia la dânsul şi l-a răpit cu cumpliţie de acolo, şi i-au pus pe toţi întru o haraba, împreună cu două femei, ca desăvârşit să-şi facă râs de călugări.

Deci cine poate să povestească batjocurile şi necazurile ce au pătimit acei părinţi pe drum, mai ales şi vreme de seară fiind, asemenea şi frica şi grija soborului în mânăstire ? Căci se vedea o pornire cu nemilostivire nu de la păgâni, nu de la eretici, ci chiar de la creştini patrioţi şi mai ales de la domnitorul pământului Moldovei, pentru care nu avem cui să ne jeluim, la cine să alergăm şi pe cine să punem mijlocitor spre îmblânzire; fără numai după cum şi întru altele primejdii este obiceiul soborului, a alergat cu rugăciuni la ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu rugându-se ei, spre a fi scutit de acea ispită negândită.

Căci de ar fi fost alţii străini, apoi te jeluiai domnitorului; iar acestora acum se potrivea a li se grăi zicerea aceea a Sfântului Prooroc şi Împărat David, adică: Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat. Şi cel ce mă urăşte, de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dânsul. Iar tu omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit în mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gând (Psalmi 54, 12-15); şi iarăşi rugăciunea lui către Dumnezeu şi hotărâre, adică: Să vină dar moartea preste ei, şi să se pogoare la Iad de vii, că vicleşug este în lăcaşurile lor (Psalmi 54, 16-17), pentru că aceştia pe de o parte cereau rugăciuni ale soborului către Dumnezeu întru nevoile lor, iar pe de alta, cu vicleşug căutau prilej spre a risipi soborul, aprinzându-şi mânia lui Dumnezeu pe capul lor, şi neluând seama la cuvântul ce este scris, că de va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pre acela Dumnezeu (I Corinteni 3, 17).

Însă nelegiuiţii aceştia nu s-au mulţumit numai cu atâta, ci ca să vezi ce grozăvii s-au mai lucrat şi după acestea, că întru a treia săptămână a sfântului şi marelui post, a trimis domnul Grigorie Ghica pe un arhimandrit învăţat, Antonie[5], cu poruncă de a scos din stăreţie pe părintele arhimandrit Natanail, pe lângă care trebuşoară, tot atunci la februarie în 24 de zile acel arhimandrit a citit în trapeza sobornicească în faţa soborului şi nişte ocări şi îngroziri foarte aspre de către domnitor, şi apoi s-a aşezat el ţiitor de loc al stareţului, alegându-şi singur vreo şase nume din sobor care ştiau numai a iscăli ceea ce va zice el, sub nume de sfat al soborului, pentru ochii oamenilor, ca să poată aduce întru împlinire tot planul domnului Grigorie Ghica cu care tainic îl însărcinase, precum şi zice în ofisul ce i-a dat în 2 martie, cum că toate chipurile să le facă spre a aduce întru împlinire deosebitele dispoziţii cu care l-a însărcinat.

Deci în vremea acestui ticălos sfat prin vicleşug adunat, nimic însemnat nu se poate lămuri ce s-a lucrat în folosul mânăstirilor, decât spre cea de istov desfiinţare a vieţii călugăreşti. Aceasta cu multă părere de rău vi-o înfăţoşez. Că netrecând multă vreme, a venit de la Iaşi la mânăstire un boier, anume Anastasie Panu, aducând şi nişte programe alcătuite gata, pentru înfiinţarea seminarului în mânăstire; şi iscălindu-le mai întâi acel arhimandrit Antonie, ca unul ce ţinea loc de stareţ şi ca unul ce nimic nu-i păsa pentru stricarea orânduielii călugăreşti, fiindcă nici el nu se ţinea de dânsa, a mai silit şi pe ieromonahii Dimitrie de la Oancea (ce nu era hirotonit din soborul nostru), Ghenadie Durăuanul şi Teodosie Florea, şi monahii Ieremia şi Timotei de au iscălit, pe care îi alesese el singur ca spre sfat din partea soborului, prin care vicleşug a putut umple gazetele de minciuni, cum că soborul a cerut să fie seminar în mijlocul mânăstirii.

Deci isprăvindu-se această mârşavă faptă cu cele mai silnice chipuri (că şi scaunul ridicase acel boier ca să dea în cap monahului Gherasim, logofătul cel mare al mânăstirii, pentru că nu a voit să iscălească), precum s-a înştiinţat mai pe urmă soborul, a mers cu aşa ispravă acel boier la Iaşi.

După acestea, netrecând multă vreme, a venit la Mânăstirea Neamţului ministrul bisericesc împreună cu alţii, şi trăgându-se clopotul cel mare, spre a se aduna soborul în soborniceasca biserică, a mers şi ministrul acolo, îmbrăcat întru toată uniforma sa şi a început a ceti acele programe; dar bătut fiind nevăzut de Preacurata Maica lui Dumnezeu, a început îndată a tremura din tot trupul foarte cumplit, încât nu a putut citi nici măcar 4 rânduri din acel program în faţa soborului; şi fiindcă se afla în mare primejdie, i-a luat altul programele din mână; şi fiindcă se îneca de tot, i-a adus degrab arhondarul cel mare al mânăstirii un pahar mare cu apă rece, de l-a băut acolo în biserică ministrul unde înţepenise lângă strana arhierească în faţa a tot soborul spre a-şi mai veni ceva în fire; şi aşa a ieşit din biserică.

[...] Această înţelepciune şi luminare a minţii, în loc de a Sfântului Duh, a intrat în soborul Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu prin întemeierea seminarului.

Căci cu pricina greutăţii claselor programului ce s-a pus de ministrul bisericesc pentru această seminarie, în ce chip pare-mi-se că nici întru o parte de loc prin prejur se va fi aflând, au trebuit ca numaidecât prin silniciile ministrului bisericesc şi prin îngrozirile cu surgunii [surghiunii] şi cu pierdere de istov[6] a tuturor drepturilor mânăstirii să primească soborul măcar şi nevrând pe arhimandritul Dionisie Romano[7], cu numele cum că este stareţul acestor mânăstiri pe care domnul Grigorie Ghica mai întâi l-a rânduit la aceste mânăstiri locotenent de stareţ în locul arhimandritului Antonie, după cum şi însuşi prea sfinţitul mitropolit Sofronie, la mai în 19 zile, anul 1855, a făcut cunoscut soborului despre aceasta. Dar el a stat în Târgul Neamţului până ce marele logofăt Gheorghe Sturza şi cu beizadeaua[8] Iancu Ghica[9] şi Grigorie Cozadin, cei ce erau rânduiţi spre această lucrare, au silnicit soborul lavrei cu feluri de îngroziri ca să dea în scris cum că-l cere de stareţ mânăstirea pe Dionisie, şi încă cu rugăminte; precum şi de seminar se zice că s-a rugat soborul ca să fie înlăuntrul mânăstirii, despre care cred că veţi fi înţeles cum s-a rugat.PC. Par Andronic 06

Şi aşa la mai în 24 de zile, nefiind cu putinţă a scăpa din mâna silnicilor şi făcându-se acest înscris de către sobor, ca rugându-se, după cum am zis, precum l-a dictat Iancu Ghica, apoi în 25 mai au făcut şi acei boieri răspuns către domnul Grigorie Ghica cât de bine au isprăvit ei trebuşoara aceasta, şi între altele i-au scris şi aceste laude, cum că prin chemarea părintelui arhimandrit Dionisie[10], a zidit Grigorie Ghica din nou acest sfânt locaş şi a întărit casa lui Dumnezeu, şi a depărtat din ea pentru totdeauna necuviinţele care au tulburat liniştea şi au învăluit interesele ei, au scăzut averea ei şi i-au adus şi defăimare şi altele.

 

Bustul lui Dionisie Romano de pe Aleea Academicienilor din Sălişte

 

[...] În 5 zile ale lunii lui iunie s-a pus stareţ soborului cu chipul care s-a arătat, însă încă până a nu se ridica în scaunul stăreţiei, cum a intrat în mijlocul acestui sobor, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, fără a se sfătui cu cineva din părinţii soborului, îndată a început a sfărâma zidirile ctitoriceşti, după împuternicirea ce zicea el că are de la domnul Grigorie Ghica, încât puţin de nu a rămas Mânăstirea Neamţului, în scurtul timp al stăreţiei lui, ca o urâciune a pustiirii.

[...] Încă să se ştie şi aceasta, că şcoala publică din Târgul Neamţului o a zidit părintele arhimandrit şi stareţ Neonil, cu aşa hotărâre, ca să se înveţe copiii învăţături bisericeşti, şi profesorul să fie faţă duhovnicească, călugăr, iar nu politicească, nici măcar preot de mir; şi aşa a urmat din anul 1853, de când s-a înfiinţat, până în anul 1855, mai în 20 zile, neamestecându-se ministrul bisericesc întru nimic în trebile acestei şcoli, iar atunci îndată şi-a aflat loc ministrul prin arhimandritul Dionisie, când încă nici nu intrase stareţ, şi când încă nici măcar locotenent de stareţ nu intrase el pe poarta mânăstirii, că voind să se îmbuneze a arătat ministrului bisericesc că acea şcoală se afla foarte în proastă stare; însă el s-a lăudat că intrând stareţ o va îmbunătăţi.

Totodată, cum a intrat stareţ, a şi început a trimite la ministru catalog pentru cei ce învaţă şi a cerut ca să se trimită de acolo om la examen, apoi a tocmit tot el şi profesori mireni la această şcoală, cărora pe toată luna le dădea mulţime de bani leafă din cămara mânăstirii, şi slugile lor aşijderea erau tocmite tot de către mânăstire cu însemnat condei de bani leafă pe fiecare lună, şi osebit de casă şi de alte înlesniri ce li se făcea de către mânăstire, şi de masă, care cu zacuscă cu tot trebuia să fie de 4 ori pe fiecare zi şi aceea nu mai prost, fără numai de cărnării, unturi şi peşte, măcar de ar fi fost şi în zi de post; apoi mai trebuia încă pe fiecare lună ca să cheltuiască mânăstirea vreo 300 de lei pe cafea, dulceţi şi ceai, tot pentru dânşii.

După aceasta, aşezând şi şcoala primară şi gimnaziul în Târgul Neamţului, a amăgit prin îngroziri viclene pe unii din părinţii soborului, de au iscălit un jurnal, pe care el ştia cum l-a alcătuit pentru acea şcoală, speriind pe părinţi că dacă nu vor iscăli, apoi în puţină vreme va fi plină mânăstirea de copii la acea şcoală, căreia i-a şi scos el hrisov deosebit, măcar că tocmai cum a voit să-l scoată nu a putut, fiindcă părinţii duhovnici ai soborului, simţind această lucrare, au protestat pe la locurile cuviincioase, şi el, văzând că nu a putut scoate hrisovul în ce chip a voit, a început a îngrozi cu surgunii [surghiunii] pe părinţii cei ce au protestat, aducând spre a-i îngrozi pe Constantin Negri la mânăstire, însă nu a isprăvit nimic.

Deci adunându-se copii la acea şcoală, a îndatorit el pe cămara mânăstirii ca să-i caute cu toate cele trebuincioase, precum cu mâncare bună, cum porunceau profesorii, cu haine bune şi cu încălţări, cu cărţile, cu hârtia, cu condeiele câte le trebuiau şi altele, încât osebit de tot ajutorul putincios al mânăstirii, numai într-un an am cheltuit şi bani cu ţinerea acelei şcoli mulţime de mii de lei.

Iar arhimandritul Antonie, care fusese locotenent de stareţ şi iscălise programele, după ce s-a dus de la mânăstire, netrecând multă vreme, îndată a înnebunit şi a şi orbit, însă arhimandritul Dionisie cu tovarăşii şi partizanii săi nimic nu au luat în băgare de seamă aceasta, ci prin silniciile cu care au putut au pus în lucrare şi au vârât seminarul deasupra soborniceştii trapeze. Şi ministrul bisericesc a trimis rector la această seminarie din partea sa, hotărând mânăstirii ca pe fiecare an, osebit de casă, de masă şi de altele, să-i dea leafă câte 200 de galbeni austrieci, şi osebit 1500 de lei de cheltuială, pentru că a venit din ţara nemţească în Moldova. Apoi a mai trimis ministrul bisericesc şi alţi profesori la acest seminar, cărora însuşi arhimandritul Dionisie le-a rânduit leafă cât a voit, osebit de masă şi de alte înlesniri. Şi aşa din început s-au fost pus 140 de elevi, şi din atâţia rămăseseră într-o jumătate de an 4 elevi şi 5 profesori, şi pe urmă a picat şi podul soborniceştii trapeze, peste care era întemeiată seminaria.

Iată că întru acest chip s-a aşezat seminarul înlăuntrul Mânăstirii Neamţului, precum am zis, iar nu prin cererea a tot soborul, precum tot se încurcă de cei care caută pricini spre dărâmarea soborului. Care bine să ştie că minciuna, orişicum o ar învârti, tot minciună rămâne, şi de diavolul, tatăl minciunii, îşi vor avea parte aceia ce voiesc prin minciună a întuneca adevărul, că aşa zice şi Sfântul Prooroc David: Pierde-vei pre toţi cei ce grăiesc minciună (Psalmi 5, 6).

[...] Şi nemairăbdându-l milostivirea lui Dumnezeu şi Prea Curata Maica lui Dumnezeu, apărătoarea şi neruşinata nădejde a noastră, a aprins foc al râvnei casei lui Dumnezeu în inima prea sfinţitului mitropolit al Moldaviei Sofronie, care cunoscând că soborul nu are putere, măcar de ar şi şti ce să facă, mai ales când a simţit că a vândut mulţime de locuri ale mânăstirii fără să ştie soborul, sau măcar iconomul, sau cămăraşul, şi nici n-a încârnit[11] în cămara mânăstirii acei bani, atunci a rânduit o comisie de feţe duhovniceşti la mânăstire, ca în faţa soborului să se vadă adevărul. Dar el cât a putut s-a silit de s-a dus acea comisie nelucrătoare, arătând încă şi oareşicare prihăniri asupra mitropolitului şi a tuturor arhiereilor Moldaviei către domnul Grigorie Ghica.

Între altele încă mai avea el şi acest obicei, de zicea câteodată că cât va ţine guvernul cu dânsul, atâta va stăreţi, iar când va vedea că guvernul nu-i ajută, nici îi ţine în seamă, atunci ne lasă dracului şi se duce, care cuvânt când îl auzeam zicând aşa acel ce se numea că ne este stareţ, foarte greu ne cădea. [...] Şi chiriarhia ţării, ca ceea ce priveşte spre tot binele îndeobşte al mânăstirilor, cum s-a mazilit domnul Grigorie Ghica şi a mers la Paris de s-a împuşcat singur[12], îndată socotind şi având grijă ca nu cumva să fugă încotrova arhimandritul Dionisie – după cum am zis că se şi lăuda fără de a-şi da răspuns cum a dispozat averea mânăstirii –, a trimis la 8 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, poruncă la duhovnicii soborului Lavrei Neamţului spre a nu da nimic, nici o ascultare arhimandritului Dionisie, totodată hotărând soborului ca să-l ţină în cea mai de aproape priveghere, ca unul ce întru totul şi-a călcat datoriile de stareţ.

[...] Dar arhimandritul Dionisie a trimis jalobă la căimăcămie şi la prea sfinţitul mitropolit, tânguindu-se că este arestuit cu mare urgie de către sobor în Târgul Neamţului, şi se ruga să-l slobozească din acea arestuire. Şi prin partizanii săi veniră de la Piatră Gheorghi comandirul de jandarmi cu armaşul cu vreo 30 de ostaşi la mânăstire; şi punând ostaşi prin cerdacurile mânăstirii cu armele în mâini, ca să îngrozească pe sobor să trimită rugăminte în scris către arhimandritul Dionisie, cum că-l roagă să vie iarăşi să fie stareţ mânăstirii, soborul nu s-a îngrozit nimic, ci a hotărât că nici nu voieşte să-l mai vadă în mijlocul său. Şi după ce prin vreo câteva scrisori către sfatul soborului nu au isprăvit nimic acei boieri, apoi s-au dus, lăsând în urmă mulţime de laude îngrozitoare asupra sfatului soborului.

Deci unii din părinţi se cam îngrozeau văzând atâtea cumpliţii lucrându-se prin partizanii lupului celui ce voia a intra iarăşi în staul; dar însă cu nădejdea întru ajutorul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu s-au îmbărbătat, şi aşa, deşi certând ne-au certat Domnul, şi morţii nu ne-au dat (Psalmi 117, 18) – că prin mila şi înţeleapta punere la cale a înaltului guvern şi a prea sfinţitului mitropolit, împreună şi a iubitorilor de Dumnezeu arhierei ai ţării Moldaviei, care pururea se silesc pentru binele şi întemeierea iubitei patrii – s-a trimis la mânăstire, la faţa locului, o înaltă comisie, politicească şi bisericească. Şi din partea bisericească au fost prea sfinţiţii arhierei Nectarie Sotiriopoleos, locotenent Episcopiei de Roman, şi Meletie Istrati, episcop Huşului; osebit de aceştia au mai fost şi arhimandritul Nicon, egumenul Mânăstirii Bisericani. Iar din partea politicească: marele logofăt Grigorie Crupenţchi, adjutantul domnesc Petru Schilete şi alţii.

Şi foarte cu luare aminte, lucrând aceste cinstite feţe fără părtinire şi înfăţoşând pe arhimandritul Dionisie cu părinţii soborului, asemenea şi jaloba soborului cu ale lui alăturându-le, toate îndreptările lui bine s-au adeverit că nu au fost aşa în ce chip le spunea pe hârtie. Şi apoi văzând el cum că în loc să se folosească, mai tare se încurcă cu înscrisurile lui cele dăscăleşti pe care le dădea ca spre răspuns comisiei la întrebări, a fugit pe taină noaptea din mânăstire, fără ştiinţa soborului şi a comisiei, şi s-a ascuns la Grigorie Cuza (care pe câinii din ograda sa îi avea pe numele Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe şi al altora; se vede că cel asemenea pe cel asemenea iubea, căci şi în vremea comisiei veniră la mânăstire împreună cu Vasilie Bucşinescu, şi după cât puteau ajutora ca să intre Dionisie iarăşi stareţ, măcar pe vreme de două săptămâni, dând bani şi rachiu pe la unii din cei mai neputincioşi fraţi, dar însă nimic nu au isprăvit).

Deci lucrând cu frica lui Dumnezeu şi cu înţelepciune acei cinstiţi comisari, şi cunoscând bine nevinovăţia soborului, au arătat către înalta ocârmuire toate pe larg.

[...] Şi s-a pus părintele Gherasim stareţ. [...] Cunoscând părintele stareţ Gherasim bine în ce stare i s-au încredinţat aceste sfinte mânăstiri, care departe se aflau de starea lor cea dinainte, între altele multe păgubiri ce a pătimit, după împrejurările cu care au fost înghesuite mânăstirile acestea, a văzut că sunt foarte împovărate; şi prin două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica, unul din 1855 sub nr. 3016, şi altul din anul 1856, sub nr. 1274, care erau pentru şcoala din mânăstire şi pentru internatul şi gimnaziul din Târgul Neamţului, [...] a rugat pe prea sfinţitul mitropolit şi pe înaltul guvern de s-a milostivit asupra acestor sfinte mânăstiri şi a soborului din ele, şi prin hrisovul din anul 1856 noiemvrie 29 sub nr. 34, secţia a 2-a, din secretariatul de stat nr. 40, a hotărât să rămână în totul nelucrătoare acele două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica arătate mai sus, regularisind lămurit prin aceasta cum să se urmeze.

 

Prima încercare de secularizare a averilor mânăstireşti pământene

În anul 1859, domnul Moldaviei Alexandru Cuza, prin ofisul sub nr. 121 a pus îndatorire ministrului bisericesc de a trimis în Mânăstirea Neamţului o comisie, înjghebată de cinci persoane mireni, adică Alexandru Tiriachiu – ministrul cultului, Iancu Ghica – adjutant domnesc, Grigorie Cozadin, Scarlat Pastia, Costică Cerchez – secretar, şi două persoane din partea clerului, însă nu rânduiţi de chiriarhul ţării după canoanele Bisericii, ci numai de satana rânduiţi şi de ofis numite şi anume: Melhisedec[13] arhimandritul, rectorul Seminariei de Huşi, şi protoiereul Dimitrie Mateiaşi, rectorul Seminariei de Roman.

Aceştia cu toţii, însoţiţi cu comandirul de jandarmi al districtului ţinutului Neamţu, au sosit fără de veste la Mânăstirea Neamţului în 11 iunie, nu spre închinare, ci spre prădare; şi mergând cu toţii drept în chilia stăreţească, şi spunând părintelui arhimandrit Gherasim, stareţul actual, misia lor, stareţul le-a vorbit cele de cuviinţă, hotărând că nu le dă averea mânăstirii; iar dacă guvernul voieşte să o ia, apoi numai prin putere o va lua, căci soborul nu are arme să-i stea împotrivă; şi auzind acestea numiţii comisari, îndată cu repejune au trimis porunci ca să adune tot soborul de la Mânăstirea Secului şi de pe la Schiturile Vovidenia, Pocrovul, Sihăstria Secului şi Sihla, la Mânăstirea Neamţului. Şi după ce s-au adunat, îndată au poruncit de s-a tras clopotul cel mare, ca să meargă cu toţii la trapeză. Însă până a nu intra soborul la trapeză, mai întâi a pus comandirul jandarmi la uşa trapezei în rând ca marşrut[14]; şi aşa printre jandarmi a intrat soborul în trapeză, rămânând jandarmii la uşă.

Deci adunat fiind tot soborul, s-a suit în amvonul trapezei (unde se citea cuvântul lui Dumnezeu către sobor) Alexandru Tiriachiu ministrul şi cu Grigorie Cozadin, şi a citit în auzul tuturor ordinul domnesc cel pentru prădarea mânăstirii, asupra căruia părintele stareţ Gherasim a dat răspuns că „soborul nu se împotriveşte ocârmuirii, fiindcă are mai vârtos şi poruncă apostolică, de a se supune stăpânirilor celor mai înalte; dar ne pare rău de aceasta, că vedem adunare care nu este nici de cinstea soborului şi nici de a unui guvern creştin, fiindcă stau jandarmi la uşa trapezei, puşi în rând ca marşrut, care lucrare dă înţelegere fiecărui privitor ca şi cum soborul nu ar voi să se supună stăpânirii”. Şi auzind acestea comisarii, îndată ministrul a început ca un leu a striga din amvon cu mânie asupra stareţului şi a-l înfrunta în faţa soborului cu multe feluri de cuvinte scandaloase zicând că nu este trebuinţă lui de a lua seama lucrărilor comisiei domneşti, căci ea poate face orice va voi. Şi altele multe a mai zis, care sunt publicate prin adaosul Buletinului Oficial al Moldaviei, nr. 63 din luna august 1859.

Apoi ieşind din trapeză aşa mânioşi şi însoţiţi cu jandarmi, au început a pecetlui uşile prin mânăstire, adică cancelaria – în care erau actele lucrătoare –, biblioteca – unde se păstrează hrisoavele şi toate documentele ctitoreşti şi cărţile cele de vânzare –, pirgul[15] cel mare – unde este toată arhiva şi biblioteca cea veche a mânăstirii, în care se păstrează cărţile vechi în mai multe limbi, şi tălmăciri de prin alte limbi în limba moldovenească încă netipărite –, cancelaria cămării, şi însăşi toată cămara chinoviului; însă mai întâi au luat din ea lada cea de fier, în care se păstrau toţi banii mânăstirii şi 15.000 de galbeni austrieci; erau numai aur, pregătiţi pentru meremetul soborniceştii biserici a Mânăstirii Neamţului; iar 400 de galbeni pentru înnoirea schitului Orgueştii, care se lucra.

Şi mare deosebire se înţelegea de la păgânia turcilor până la aceşti prădători: căci în anul 1821, când erau volintirii în Mânăstirea Secului, atunci la Mânăstirea Neamţului, precum am scris în istorisirea stăreţiei părintelui arhimandrit Ilarie, s-au fost pus spre pază turci; iar la ridicarea lor din mânăstire, părintele stareţ Ilarie a scos să le dea 400 de galbeni bacşiş, iar turcii nu au voit să primească, zicând că mulţi mănâncă de la mânăstirea aceasta, şi ei au blestem de la proorocul Mohamed să nu ia de la case obşteşti, ci mai ales să dea. Şi încă spre dovadă au făcut cu a lor cheltuială vreo câteva zile mese cu peşte pentru tot soborul lavrei. Iar aceşti comisari volterişti şi calvinişti şi luteranişti[16] au dezbrăcat pe Mânăstirea Neamţului şi pe cele alte de averi zicând că suntem de un sânge cu italienii.

Iar după acestea însuşi ministrul Tiriachiu, cu o pornire foarte furioasă şi cu tot dispreţul, a luat din mâinile stareţului şi cheia care era de la lada cu banii lavrei, fără să-l mai întrebe ceva cu blândeţe, şi îndată a pus străjeri jandarmi, atât pe la numitele locuri, cât şi primprejurul mânăstirii, ca nici un călugăr să nu poată ieşi afară altfel fără numai prin ştirea ministrului şi a comandirului de jandarmi. Şi aşa, prin acest fel de forme, Tiriachiu, Kogălniceanu, Cozadin, Cerchez, Ghica, Ciulei, Borie, Panu, Pastia, Vârnav, Cuza, Roset şi alţi cinovnici[17] şi ştrengari, cei mai înjosiţi şi lepădaţi de Dumnezeu, cu crucile şi răscrucile în gură, fără de nici o frică, spurcaţii şi nelegiuiţii, au prădat desăvârşit sfintele mânăstiri şi au făcut turme, cirezi şi herghelii din vitele călugărilor.

 

Să vedem o altă relatare a acestui eveniment, pentru cei cărora nu le vine să creadă ce ne istoriseşte arhimandritul Andronic, sau pentru o întărire a cuvintelor lui. Iată ce spune arhiereul Veniamin [Pocitan] Ploieşteanul, vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, în Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec între anii 1856-1861, Bucureşti 1936, p. 61-63:

 

IV. Arhimandritul Melchisedec membru în comisiunea pentru secularizarea averilor mânăstireşti. – Cuza-Vodă, încă din primul an al suirii sale pe tron, ia măsuri pentru administrarea averilor mânăstireşti. În acest scop numeşte o comisiune, din care făceau parte: Alex. Teriachiu, ministrul cultelor, Scarlat Pastia, arhimandritul Melchisedec, rectorul seminarului de Huşi, icon. Dimitrie Matcaş, rectorul seminarului de Roman şi alţii, iar ca secretar era Const. Cristodulo-Cerchez, un şef de secţie de la departamentul cultelor.

La 12 iunie, 1859, comisiunea se duce la Mânăstirea Neamţului, care avea nu mai puţin de 75 de moşii. Crezând că călugării se vor împotrivi sau vor face gâlceavă, membrii comisiunii au venit, însoţiţi şi de un pluton de jandarmi, sub comanda căpitanului Cananău de la Piatra-Neamţ. Ajungând la mânăstire, au chemat la trapeză, pe stareţ, împreună cu soborul, cărora, ministrul le-a cetit decretul domnesc de secularizare[18], invitând pe stareţ, ca să predea totul în primirea comisiunii, mai adăugând, printr-un mic discurs, cum că părinţilor o să le fie de acum mai bine, căci guvernul o să poarte grijă de mânăstire, în special de masa călugărilor, pentru ca ei să nu-şi mai piardă vremea cu cele materiale, ci să-şi caute numai de cele duhovniceşti, pentru mântuirea sufletului. Melchisedec a ţinut şi el o lungă cuvântare, sfătuind soborul la supunere către stăpâniri şi la răbdare, pe care a încheiat-o cu cuvintele: Certând ne-au certat Domnul, dar morţii nu ne-au dat[19].

La invitarea comisiunii de a preda totul, stareţul a răspuns: ,,Nu dau nimic. Averea este a Maicii Domnului, nu a mea. După cum, când am venit la mânăstire n-am adus nimic, aşa nu pot da nimănui nimic; dar, dacă guvernul, cu puterea ce-o are, găseşte aşa de cuviinţă, s-o ia”. Comisiunea a procedat apoi la inventariere şi la luarea pe seamă a întregii averi mânăstireşti, lucru care a ţinut cam vreo şase luni. Căpitanul Cananău, cu jandarmii lui, văzând că părinţii călugări sunt oameni cu minte, paşnici şi supuşi stăpânirii, s-au întors înapoi la reşedinţa judeţului, de unde veniseră.

Comisiunea orânduită de minister, fireşte, era fără consimţământul mitropolitului, care nu voia să audă de amestecul statului în averea bisericilor. Ca urmare, mitropolitul Sofronie, la 10 septembrie, 1859, trimite o anafora domnitorului, temeinic alcătuită, care avea ca moto: Fiule Timotei, priveghează în toate, pătimeşte rău, fă lucrul evanghelistului, îndeplineşte-ţi bine slujba ta (II Timotei 4, 5) şi prin care protestează energic, că s-a trimis ,,o comisiune între care sunt şi două persoane bisericane, ca să ia administrarea averilor mânăstirilor chinoviale: Neamţul, Secul, Varatecul, Agapia, Adamul şi Vorona”[20].

La 20 septembrie, Manolachi Costachi Epureanu, preşedintele cabinetului, venind la mitropolie, în faţa mai multor persoane, adresează mitropolitului următoarele cuvinte: ,,Măria sa, domnitorul, m-a trimis ca să vă spun, că nu vă primeşte această anafora şi să v-o arunc în obraz şi pe viitor, să vă mărginiţi cu asemene, căci veţi păţi de la înălţimea sa, ca un monah prost”.

Mitropolitul răspunse: ,,Te rog să arăţi înălţimii sale că, smerit mulţămesc, dar nu voi înceta de a-mi împlini datoria”.

În primăvara anului 1860, martie 24, mitropolitul face o adresă şi onoratei comisiuni, căreia se plânge că ,,au intrat în Mânăstirea Neamţului cu jandarmi, au sechestrat înzestrările şi averile chinoviilor, au pecetluit chilii, cămări, biblioteci, gherghire[21]; au înlăturat autorităţile legiuite şi canonice; au înlăturat aşezămintele legiuite lucrătoare, au înfiinţat comitete. Au dezbrăcat chinoviile de toate drepturile, au ridicat arhivele cu tot soiul de acte şi lucrări, atât acele ce sunt ale administraţiei, cât şi pe acele privitoare la lucrările duhovniceşti; au luat cheile de la gherghirele cu documentele moşiilor chinoviale, au pus străji de jandarmi pe dinlăuntru şi pe dinafară, spre a opri comunicaţia şi relaţia între sobornici şi societate; căci nu putea ieşi, fără biletul comandantului sau fără un înadins jandarm, care-i trecea prin străji: stareţii, stareţele, depărtaţi din autoritatea lor legiuită canonică; unii din monahi părăsesc mânăstirea şi fug în lume, alţii surghiuniţi de comisie şi de comitetul ei; înzestrările moşiilor şi a mânăstirilor, averile şi vitele: boi, vaci, oi, cai, bivoli, bivoliţe şi altele, se vând, le cumpără şi unii din comisari, fiind lipsă mare de bani în ţară”[22].

Comisiunea ia act de adresă şi lucrează înainte, după porunca domnitorului şi a guvernului său.

 

Mai târziu, fiindcă s-a împotrivit secularizării averilor mânăstireşti, mitropolitul Sofronie Miclescu va fi surghiunit din scaun de Cuza şi trimis la mânăstire, ca simplu monah. Zdruncinat sufleteşte şi deosebit de mâhnit de cele ce se petreceau în vremea sa, mitropolitul trece la Domnul în mai 1861.

 

Prima încercare de secularizare a averilor mânăstireşti pământene [continuare]

Apoi tot această nelegiuită comisie, îndată a pus în mânăstire şi o altă osebită ocârmuire – fără de ştiinţa chiriarhului şi împotriva sfintelor canoane ale Bisericii Pravoslavnice, care hotărăsc ca în mânăstire de monahi numai o începătorie să fie, iar nu două –, căci a pus un comitet, întărit cu act din partea ministrului cultelor, sub titlul de administrativ, izbind comisia cu informarea acelui comitet chiar în demnitatea chiriarhului şi a lavrei, fără să mai poarte vreun respect şi către stareţul legiuit şi să nu facă conrupţie soborului, neluând ei seama că la tagma monahicească nu se încap nicidecum a fi alţi administratori afară de stareţul şi de duhovnicii soborului. Şi îndată acel ticălos comitet şi-a făcut pecete osebită de a soborului şi a început a se amesteca în lucrările duhovniceştii rânduieli şi documentele cuvenite numai demnităţii stareţului, neîntrebând de nimic pe stareţul şi necerându-şi sfătuire; ba încă la atâta obrăznicie a ajuns, că i-a trimis stareţului şi adresă cu invitare, ca numaidecât să oprească de liturghisit pe duhovnicii care nu ascultă de poruncile comitetului.

După aceasta domnii comisari, voind să stingă pomenirea călugărilor ce s-au ostenit în sfintele ascultări chinoviale, şi pentru ca urmaşii monahi care după vremi vor fi în mânăstire nici să nu mai ştie ce administraţie şi ce regulă a avut acest numeros sobor, au încărcat toate delele[23] din arhiva mânăstirii, în număr de 1189, cuprinzătoare de contracte, de condiţii şi de altele felurite înscrisuri începătoare din anul 1778, şi altele 264 de dele, cuprinzătoare de toate semile[24] Lavrei Neamţului, de primiri şi de cheltuieli, întărite, încredinţate, ... şi pecetluite, şi altele 76 de condici de semile soborului Lavrei, legate cu mucava şi controlate, începătoare în anii 1780 – potrivit poruncii domnescului ofis sub nr. 171, care este publicat prin buletinul oficial nr. 47 în anul 1859 iunie 11 zile[25] –, ba încă pe cele mai din urmă condici însuşi ticălosul comitet noaptea încărcându-le pe din dosul cămării lavrei, ca să nu simtă soborul, în vremea privegherii Sfântului Marelui Ierarh Neculai, le-au trimis la ministrul bisericesc de care era înjghebat numitul comitet (adică: Sofronie Vârnav, Ieremia Zane, Antim, Timothei, Petru Gheorghiu, Anastasie Racliş, cu tovarăşii lor).

[...] Pe aceste prădări şi dezbinări ale clerului celui tânăr privindu-le cu ochii săi şi judecându-le cu mintea, prea sfinţitul chiriarh al ţării, mitropolitul Sofronie, şi cunoscând că acestea sunt începeri ale sfărâmării Bisericii Pravoslavnice din Moldavia, îndată a şi protestat de asemenea nelegiuite lucrări către domnul Alexandru Cuza, cu protestul sub nr. 1334, anul 1859 septembrie 9 zile asupra ofisului domnesc nr. 174, care era întăritor şi povăţuitor comisiei prădătoare, dar însă nimic nu a isprăvit cu aceasta, ci încă mai tare l-a întărâtat pe domnul Cuza asupra călugărilor. Deci tot în anul 1859, octomvrie 18, mergând iarăşi la Mânăstirea Neamţului ministrul bisericesc Alexandru Tiriachiu, şi sfătuindu-se cu Sofronie Vârnav şi cu ajutorii săi, a mers la părintele stareţ Gherasim şi a început a zice: „Să porunceşti a scoate afară din soborniceasca biserică pravila ce se săvârşeşte în limba slavonă”. Iar stareţul nicidecum nu s-a învoit.

Atunci ministrul izbind cu pumnul de trei ori în masa din casa stareţului, a strigat la sfinţia sa: „Numaidecât să săvârşeşti această bună voire şi hotărâre a guvernului”. Şi părintele stareţ i-a spus lămurit că el nu este pus stareţ ca să strice rânduielile mânăstirii, ci ca să le păzească nestrămutate, precum sunt aşezate de preacuviosul părintelui nostru stareţ Paisie Velicikovski, arătând şi către icoana prea fericitului stareţ cu mâna. Şi aşa ieşind ministrul şi cu comitetul din chiliile stăreţeşti, cu multe laude tiraneşti au mers cu toţii în soborniceasca biserică, şi cu mare obrăznicie şi cu tiraneşti vorbe şi râsuri au început a smânci[26] sfintele cărţi sloveneşti din strană, şi scoţându-le pe acestea afară, îndată s-au pus prin trăsuri şi au alergat şi la Mânăstirea Secului întru aceeaşi zi, făcând asemenea batjocură şi acolo în biserica lui Dumnezeu.

Apoi tot întru această vreme, au luat şi maşina tipografică cu toate instrumentele de la mânăstire, întru o zi de duminică, nelăsând nici măcar până ce se va săvârşi cartea dumnezeieştii liturghii care atunci începuse a se tipări[27]. Şi încă Mihail Kogălniceanu silnicea pe singuri părinţii tipografi ca să o desfacă şi să o încarce; dar însă nici întru un chip nu s-au învoit a o face aceasta părinţii, ci se ruga neîncetat ca să se milostivească şi să lase maşina, măcar până ce se va isprăvi de tipărit liturghia, din care abia o duiumă era gata. Însă ei nu numai că nu s-au milostivit a lăsa lucrul cel chiar drept al soborului, ci îndată au adus jidovi şi au desfăcut maşina şi o au încărcat luând-o în folosul lor, suduind pe călugări tot de cruci şi de răscruci. Asemenea au luat şi instrumentele legătoriei şi ale vărsătoriei, tot cu tiranie, încă şi un teanc nou de hârtie pentru tipărit, şi maşinile cele de lucrat postavul trebuitor pentru hainele soborului acestei lavre. Deci după toate prădările şi tiraniile câte s-au făcut şi s-au vărsat asupra soborului Lavrei Neamţului, s-a mai apucat ticălosul Sofronie Vârnav încă şi de spus cuvinte în biserică şi în trapeză, din sec capul său dinlăuntrul căruia descoperea o tăinuită ereticească şi păgânească otravă, şi încă a oprit de a se prăznui în soborniceasca biserică şi slujbele a multor sfinţi, precum vom arăta în tomul următor.

Apoi în anul 1860, Sofronie Vârnav a bătut telegraful din Târgul Piatra, cerând de la guvern grabnică voie ca să surghiunească pe părinţi, câţi va voi el din sobor, şi a dobândit putere nemărginită prin mijlocirea lui Costică Cerchez, ce era înţeles cu dânsul mai dinainte, şi aşa, luând pe ispravnicul de ţinut ce era văr cu dânsul, anume Scarlat Vârnav, şi venind în mânăstire cu mulţime de jandarmi în 21 april, îndată fără de veste a închis sub caraul[28] pe şapte părinţi proiestoşi.

Iar părintele stareţ Gherasim şi cu tot soborul, văzând această cumpliţie fără de omenie, foarte s-a îngrozit, şi nedumerindu-se ce este, s-a sfătuit cu părinţii duhovnici, şi au mers cu toţii împreună în arhondaricul cel mare al mânăstirii, şi au început a ruga pe ispravnicul ca să spună ce este pricina de a închis sub arest pe acei părinţi, aşa, nejudecaţi. Şi el a răspuns că lui aşa-i este poruncit, şi numai comitetul din mânăstire ştie. Deci părintele stareţ Gherasim a întrebat şi pe ticălosul Sofronie, fiind de faţă, ca să spună ce vinovăţie au făcut părinţii acei ce erau puşi sub arest. Iar el, în faţa ispravnicului şi a altor persoane, a început a ocărî şi pe stareţul şi pe toţi părinţii duhovnici, cu cele mai mari defăimări şi îndată a pus jandarmi şi la uşa clopotniţei, hotărând ca să nu se mai suie nimeni la toacă sau la clopote fără învoirea ispravnicului; asemenea a pus şi împrejurul a toată mânăstirea vreo 40 de plăieşi cu puştile şi au scos vorbe în sobor că are să surghiunească 50 de călugări.

Iar în 22 april, nejudecând nimic pe acei şapte călugări, ci numai scoţându-le nume că sunt bostangii, i-a surghiunit cu nepovestite silnicii tirăneşti înconjuraţi de jandarmi. Şi după aceasta, tot prin maşinăriile acestui ticălos Sofronie, întru acelaşi an 1860 iulie 20, s-a făcut judecată nedreaptă asupra preacuvioşiei sale părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Gherasim, de către boierul Grigorie Cuza, moşul lui Alexandru Cuza, şi s-a şi scos din stăreţie; şi apoi mergând acel Sofronie la prea sfinţitul mitropolit Sofronie de două ori l-a rugat ca să-l hirotonească ierodiacon, dar neînvoindu-se nicidecum mitropolitul la această cerere a lui vicleană, ştiindu-l nevrednic – pentru că făcuse şi vreo două ucideri –, îndată el i-a proiectat surghiunia.

Şi aşa întru acelaşi an, luna lui noiemvrie în 8 zile, în vremea dumnezeieştii liturghii, mergând la mitropolie cu mulţime de jandarmi Mihail Kogălniceanu – ministrul primar – şi Costică Cerchez şi alţi mulţi tovarăşi ai lor, au luat fără de veste cu tirănească neomenie pe prea sfinţitul mitropolit, fără să-l mai lase să-şi pună ceva la cale sau să-şi ia pe cineva din tagma duhovnicească cu sine, şi punându-l întru o trăsură, înconjurat de jandarmi cu săbiile scoase, l-au dus cu mare nemilostivire şi grăbire în surghiun la Mânăstirea Slatina. Şi tot atunci, întru a 14-a zi noiemvrie, venind la mânăstire arhiereul Vladimir Suhopan şi ministrul bisericesc Alexandru Romalo, cu Gheorghe comandirul de ţinut cu ai săi jandarmi, şi punând deodată şase jandarmi la chilia stareţului caraul, a doua zi de noapte l-au dus înconjurat de jandarmi în surghiun la Sfânta Mânăstire Coşula, şi acolo l-au pus sub mare strajă.

Iar în anul 1861, pregătindu-se înalt prea sfinţitul mitropolit Sofronie ca să treacă în Basarabia sub scutul pravoslavnicului împărat a toată Rusia şi simţind vrăjmaşii, au făcut în toate chipurile ca să nu treacă în grab, şi aşa înăduşit fiind de necurmatele tiranii, s-a mutat către Domnul şi s-a îngropat în pridvorul soborniceştii biserici a Sfintei Mânăstiri Neamţu întru acelaşi an 1861, mai în 21 de zile, duminică. Asemenea şi părintele nostru, arhimandritul şi stareţul Gherasim, după amara surghiunie, din multele întristări ce pe toată ziua i se adăugau, neîncetat vărsând găletuşi de sânge dinlăuntru, s-a mutat către Domnul întru acelaşi an, luna august în 18 zile, întru al treilea ceas al nopţii, vorbind până la cea mai de pe urmă răsuflare, şi dând blagoslovenie, iertare şi pace la toţi; numai singur ticălosul Sofronie nu s-a dus la iertăciune, şi încă şi după moarte s-a arătat cu răutate asupra stareţului, că nu i-a dat grâu şi miere ca să-i facă colivi pentru panahizi.

Aşa s-a săvârşit preacuviosul ieroschimonah, arhimandrit şi stareţ Gherasim, în vârstă de 61 de ani, pătimind amândoi, împreună cu mitropolitul Sofronie, pentru că nu s-au învoit prin nici un fel de îngroziri a se uni împreună cu prădătorii Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu, şi s-a îngropat lângă soborniceasca biserică a Sfintei Mânăstiri Neamţu, în partea despre amiazăzi. Apoi Sofronie Vârnav cu a sa partidă rămânând neîngrijat despre mitropolitul şi despre stareţul, se silea prin cei mai uşori de minte făcând toate chipurile ca să se hirotonească el şi să intre el stareţ soborului acestei lavre. Dar însă în urmă prin învoirea celei mai multe părţi a soborului s-a ales şi s-a pus părintele Timothei[29], hirotonindu-se după trepte, ierodiacon, ieromonah şi hirotesindu-se arhimandrit. Iar Sofronie a rămas ca şi întâi, iarăşi balaur al iadului muşcând pe fiecare cu dinţii săi.

Deci pe toate acestea necreştineşti urmări şi altele nenumărate privindu-le cu jale soborul, a făcut mulţime de jalbe cu cereri către guvern ca să se trimită comisie duhovnicească să judece pe Sofronie Vârnav în sobor şi să facă dreptate soborului. Şi neavând ce face domnitorul Cuza, măcar pentru ochii oamenilor, a rânduit pe prea sfinţitul arhiereu Vladimir Irinopoleos şi cu alţii, însă Sofronie Vârnav, şezând şase săptămâni în Iaşi, a oprit acea comisie şi a venit numai el împreună cu Dimitrie Roset, ministrul bisericesc, la mânăstire, care în loc să facă dreptate soborului şi să judece toate pricinile lui Sofronie Vârnav pe care le însemnase soborul întru un memoar, el a început a ponegri tot soborul cu cuvinte pline de otravă, numindu-ne pe toţi rusolatri. Şi încă Sofronie a început a striga că moşiile ce le are mânăstirea în Basarabia el le va cere prin ocârmuirea Moldaviei de la Franţa, şi Franţa le va lua cu putere de la Rusia. Iar soborul a început a zice că nu are altă cerere, fără numai ca să se dea dreptăţile ce le-a mai avut înainte aceste sfinte mânăstiri, şi ministrul Roset a hotărât strigând: „Numai atunci veţi dobândi dreptăţile mânăstirii care le cereţi, când ţarul Alexandru Nicolaievici al Rusiei vi le va da, iar de la domnul Alexandru Cuza să nu le nădăjduiţi vreodată”.

Şi după acestea, pe arhimandritul Timothei, stareţul ce s-a pus după surghiunia părintelui Gherasim, prin formal înscris l-a mărginit ca numai să dea blagoslovenie pentru toacă, pentru clopoţelul trapezei şi să primească preotul cu prescura, iar celelalte drepturi, pe toate, necanoniceşte le-a însuşit comitetului. Şi încă a îngrozit pe sobor că are să surghiunească şaptezeci şi patru de nume pentru totdeauna din mânăstire, între care se cuprind arhimandritul Timothei stareţul şi părintele duhovnic Isihie, egumenul Mânăstirii Secului, şi mai toată ceata duhovnicească, însă soborul pe taină a trimis ştiinţă la consiliul miniştrilor despre această punere la cale a lui Dimitrie Roset, şi aşa nu şi-a putut împlini acel plan.

Dar şi-au diriguit altul mai viclean, căci au dat voie comitetului, ca cu ce chipuri vor şti ei, să împrăştie pe părinţii duhovnici din sobor. Şi îndată Sofronie Vârnav trimitea câte un ţigan străjer ca să cheme pe câte un duhovnic la comitet, dar cu hotărâre ca să nu-l lase până ce nu va porni, ci să-l ia dinapoi. Şi după ce mergea duhovnicul, le punea înainte că este porunca ministrului ca să meargă el de ascultare la cutare vie, sau la locurile unde erau calicii şi calicile toate de prin ţară adunate, sau la vreun boier să slujească când îi va porunci boierul, sau cu vreun neamţ ca să măsoare nişte pământ, ca să nu mai aibă vreme a-şi citi vreo rugăciune, sau şi sub nume de egumen la vreun schit – numai să-l depărteze din sobor. Şi dacă duhovnicul ar fi zis că nu poate a primi acea slujbă fără blagoslovenia stareţului, sau că este vătămat şi bolnav şi se roagă de iertăciune, apoi ei îndată se sfătuiau ca să încheie act şi să-l trimită în surghiun pe numitul duhovnic, fiindcă se pune împotrivă orânduirilor ministerului. Şi aşa prin această drăcească maşinărie, ticălosul Sofronie Vârnav s-a făcut şi mai cumplit batjocoritor decât înainte, atât stareţului în faţă, cât şi întregului sobor, neîncetat strigând şi în biserică şi în trapeză şi în tot locul că sunt cu toţii bostangii împreună cu stareţul lor.

Şi văzând părinţii lavrei că din zi în zi se tot adaugă aceste cumpliţii necreştineşti, au început a-şi părăsi metania şi chiliile şi toate ale lor şi a se duce unii pe la Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi ale Sfântului Munte Athon; iar alţii au trecut tainic în Basarabia la moşiile mânăstirii, sub scutul prea puternicului pravoslavnicului împărat a toată Rusia Alexandru Nicolaievici, şi au fost primiţi cu adevărată dragoste creştinească; căruia milostivul Dumnezeu să-i dăruiască lungime de zile, ca să ne aducă pe toţi iarăşi la fericire; şi în vecii cei fără de sfârşit să i se facă veşnică pomenire numaidecât. Amin.

 

Anexa IPC. Par Andronic 07

Despre sfârşitul lui Sofronie Vârnav

[...] Acum, dară, iarăşi, mai întorcându-mă încă puţin, fac aducere aminte, ca să nu să uite, şi aceasta: adică, ca la vremea cuviincioasă să se întrebe, de către prea iubiţii noştri patrioţi, că de ce nu a făcut acum, de când a luat averile, ministrul bisericesc, măcar cea mai mică întemeiere întru aceste sfinte monastiri, mai mult decât făcuse călugării, când ocârmuiau ei. Pentru că venitul bănesc este tot acelaşi, şi încă mai mult, fiindcă acum posluşnici[30] nu se mai înmulţesc la monastire, şi din călugării câţi au fost foarte puţini au rămas. Şi moşiile, acum, toate se dau în posesie, atât cele mai dinainte, precum şi cele patrusprezece moşii ce rămânea atuncea pe când striga ministrul bisericesc să se facă de către monastire ghimnaziu şi internat şi seminarie, pe conta casei, cu pădurile, viile, vitele, şi altele toate, măcar că zicea miniştrii, pe atuncea, că sunt căutate în chipul cel mai rău de călugări, ce n-au nici o idee despre acestea.

Vezi, prea iubitule cetitor, broşura tipărită cu acte ofiţiale, doveditoare stării de astăzi, precum se zice în ea, a Monastirilor Neamţul şi Secul, însoţite şi de raportul comisiei înalt rânduită, cu osebite cercetări, la aceste sfinte monastiri, în anul 1858, la 15 zile ale lunii lui octomvrie, faţa 23 şi mai încolo, cum însuşi ministrul bisericesc le-a publicat pe acestea, care averi, toate, până la cel mai mic lucru, din anul 1859, de la 11 zile ale lunii lui iunie, le are întru deplină stăpânire, acelaşi minister. Şi nu am văzut, nici am auzit, ca să se fi făcut ceva mai nou de când a luat administraţia asupra sa; fără numai atât ştim:

cum că, după ce au fost rămas cinci profesori şi vreo patru elevi, apoi, căzând şi podul soborniceştei trapezi, peste care era întemeiată seminaria, s-au mutat rectorul şi cu profesorii în casele tipografiei, mai în jos de odaia cea mare a monastirii, unde este şi biserica Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitorului Panteleimon. Şi acolo, iarăşi, se mai înmulţise elevii. Şi a mai ţinut, cu mare greu, cam şchiopătând din zi în zi, umbra de seminarie, până la anul 1861, când au fost făcut acolo profesorii şi un joc, numindu-l al lui Adam. Unde mai toţi tinerii, precum este ştiut, au jucat cu pieile goale, în ziua de anul nou, atât băieţii, precum şi mulţi din cei îmbrăcaţi în chipul monahicesc, şi încă şi de cei hirotoniţi. Această înţelepciune, în loc de a Prea Sfântului Duh, a intrat în mijlocul fraţilor sfintei lavrei noastre prin întemeierea ştiinţelor scolastice de către domnul rector şi de profesorii cei puşi de ministrul bisericesc.

Iară de atuncea, din acea vreme, nu sunt nici rectori, nici profesori, pe la monastirile noastre; ci, încă, şi monahi, foarte puţini, prin îngrijirea ministrului bisericesc, care tot striga mai înainte cum că călugării nu ştiu ocârmui averile şi prăpădesc în zadar averile. De aceea, precum am mai zis, bine cinstitorii noştri patrioţi pot să întrebe pe domnul ministru că: de ce întru atâta vreme, când nici o împiedicare nu are dinspre călugări, nu au întemeiat, pe lângă seminaria ce era, şi un ghimnaziu şi internat, pe care le tot pretindea însuşi mai înainte, neîncetat, de la noi, călugării. Iară eu, lăsându-le pe toate şi pe toţi întru a lui Dumnezeu judecată, pun sfârşit şi acestei sfinte cărţi, precum am zis.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 123/Almanah 2019

 

 

[1] Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, Bucureşti, 1898, vol. I, p. 80-84.

[2] A se vedea Carte de blestem împotriva celor ce fac lux, Iaşi, 1781; Carte de blestem împotriva celor ce înjură de Lege, Cruce, suflet, Pricestanie, Iaşi, 1829 etc.

[3] Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Junimea, Iaşi, 1973, vol. III, p. 220.

[4] Radovoi sau radavoi, adică militar.

[5] Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „1855 fevr. 24 – 1855 mai 19. A ţinut loc ca de stareţ un arhimandrit străin, de la alta mânăstire: arhimandritul Antonie Dumbravă (răzeş de la Poereca), egumen de la Mânăstirea Bogdana. De aceea i se zice şi ‘Bogdăneanu’. Om sec, plin de vicii, şi nu semăna a călugăr. El era un adevărat obiect de scandal în mânăstire. Îşi bătea joc de bătrâneţe, de călugărie, de aşezăminte, şi sugea vârtos: băuturi, tutun, femei, bani şi răzgâiere. În timpul lui partizile s-au batjocorit grozav, şi în acea primăvară cântau buhăile (cucuvelele) în toate părţile prin mânăstire. Adevăraţii călugări cu viaţă sfântă plângeau nenorocirea soborului. Antonaş a rămas proverbial. Acest răstimp de 3 luni şi 3 zile (2 luni şi 23 de zile) sau mai bine de 93 de zile se considera ca prohodul Mânăstirii Neamţu. El nu este scris de părinţi în pomelnic”.

[6] ‘De istov’, adică ‘în întregime’, ‘cu totul’.

[7] Care venind copil din ţara ungurească s-a botezat de un Cuza în Sfânta Mânăstire Neamţu şi după ce a crescut în vârstă a fost călugărit aici, şi din vârsta tinereţilor a fugit din mânăstire şi s-a oploşit prin Valahia vreo 26 de ani până acum. Deci el măcar deşi în tinereţile sale a luat chipul călugăresc întru aceste sfinte mânăstiri, însă după ce a fugit din mânăstire şi a umblat prin lume învăţând învăţături ale dascălilor de astăzi voltairişti, apoi când a venit acum în mânăstire de-a dreptul ca stareţ, nu călugăr, nici arhimandrit, precum se zice, ci chiar un omuşor de rând cu numele şi cu faptele, plin de patimi era, căci osebit împotriva sfintelor canoane şi a orânduielii călugăreşti mânca carne şi bea şi tutun, care aceste două patimi cu totul a trebuit a le stârpi din sobor, dacă le-ar fi aflat la cineva din cei neputincioşi, dar nu să le uneltească încă şi singur, ca povăţuitor de călugări după cum se numea.

Încă pe lângă acestea era plecat şi la patimile de sub pântece cu totul, şi spre îndeplinirea acestei pofte avea feluri de închipuiri: că mai întâi, după ce a intrat stareţ soborului, apoi când se ducea vreun călugăr ca să ia blagoslovenie, ca de la alţi stareţi, în loc de a-l găsi cu Vieţile sfinţilor citind sau alte cărţi folositoare de suflet ţinându-le în mâini, îl găsea cu o lupoaică ţinând-o în braţele sale, şi adeseori netezind-o cu mâinile, de pe care ridica dreapta şi o da de o săruta călugărul, fără a-l blagoslovi, care lupoaică el singur ştia pentru ce-i era dragă. Aşa o ţinea cu sineşi în chilia stăreţească. Mai ţinea între alţii şi pe un mirean în chiliile stăreţeşti cu nume de director, căruia-i cumpărase lângă Biserica Sfântului Haralambie, la Târgul Neamţului casă foarte desfătată spre a-i fi lui spre plăcere, în petreceri cu Anafrosa necreştina, soţia acelui director, Petrachi Nenişor, unde mulţime de bancheturi şi jocuri făceau împreună şi cu profesorii săi, care-i adusese din Valahia, la care danţuri asistau şi unii din vieţuitorii din Târgul Neamţului care au şi făcut cunoscut înalt prea sfinţitului mitropolit, de a alungat, din porunca guvernului, pe acel Nenişor împreună cu Anafrosa cea zisă mai sus.

[Coana Frosa era o evreică, proprietară a unui teatru ambulant, sub umbrela căruia funcţiona o casă de toleranţă. La astfel de bordeluri îşi petreceau vremea fiii de boieri, foşti studenţi la Paris, educaţi într-o desăvârşită imoralitate în „oraşul luminilor”. A se vedea Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Junimea, Iaşi, 1973, vol. III, p. 220]

Se mai ducea numitul arhimandrit şi la Urecheni adeseori spre petreceri cu cei ce avea el cunoştinţă; iar la Mânăstirea Agapia fiindcă avea mumă, apoi toată dreptatea-şi făcea a merge, măcar deşi l-a prins straja mergând noaptea pe jos singur pe unde nu i se cuvenea arhimandritului şi superiorului, şi măcar că odată i-a tuns şi coama şi coada la calul cu care era ascuns la o prietenă spre a petrece de nevoie întru acea noapte. Şi nu numai la Agapia era oaspe, ci la Mânăstirea Văratec încă s-a aflat şi mare făcător de bine, după cum se pare, şi milostiv pribag şi negru, căci nişte cărămidă ce era făcută la Oşlobeni (moşie a mânăstirii) încă din vremea stăreţiei părintelui arhimandrit Natanail spre a se face Biserica Sfântului Ierarh Nicolae acolo, el cu mare dragoste o a hărăzit spre a se face nişte umblători în Văratec la nişte prietene vechi ale sale, pe unde s-a aflat cu cercetare de către comisie la fuga sa din stăreţie.

[8] Fiu de domnitor.

[9] Fiul domnitorului Grigorie Ghica, aghiotant domnesc. Participant la Revoluţia de la 1848 din Paris, foarte cunoscut în epocă pentru aventurile sale imorale, membru al guvernelor lui Cuza, participant activ alături de Costache Negri la soluţionarea afacerii mânăstirilor închinate. Căsătorit cu Alexandra Blaramberg, verişoara sa primară, prin trecere la papism.

[10] 1855-1856. Dionisie arhimandrit – Romano – Sadoveanu (pentru că fusese egumen la Mânăstirea Sadova în Valahia. El era protejat de Grigorie Ghica Vodă, şi ca domn al ţării l-a rânduit stareţ la Mânăstirea Neamţu fără consimţământul mitropolitului Sofronie Miclescu şi fără alegerea prevăzută de aşezământul mânăstirii. În mai 19 l-a rânduit locţiitor de stareţ. Apoi a ordonat prin boierii săi soborului, ca numaidecât să-l aleagă de stareţ, că altfel îi surghiuneşte pe toţi. Soborul imediat s-a prefăcut a-l agrea şi l-a ales cu formalităţi simulate. La iunie 5, 1855 s-a instalat stareţ. El a stăreţit 1 an, o lună şi 13 zile. Cum a căzut Vodă Grigorie Ghica, mitropolitul, înţeles din vreme cu călugării, îl vâna; şi cu căderea lui Ghica Vodă a răsturnat şi pe arhimandritul Dionisie cu sunet.

Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „Dionisie este originar din satul Silişte din Transilvania, nepot duhovnicului Dorothei din Mânăstirea Secu, care l-a şi adus de copil mic aici în mânăstire, unde l-a botezat părintele Dorimedont şi duhovnicul Filip ca preot. Ei sunt de origine saşi (ţuţueni sau ungureni, cum le zic călugării). A ieşit din mânăstire, a umblat prin lume, prin Iaşi, Bucureşti, Buzău şi pe aiurea. […] Era un bărbat prea dezmăţat: tutungiu, femeiatic, glumeţ până la dezgust, cheltuitor nerezonabil, asociat cu oameni bănuiţi, băutor de vin, mâncător de carne, fanfaron, răzgâiat, şi discuta religia pe care urma să o practice ca stareţ. […] Iubea călugării libertini […]

Toţi părinţii fruntaşi ai soborului spun cu încredere că stareţul Paisie Velicicovski ar fi proorocit că de la al 13-lea stareţ are să se înceapă decadenţa Mânăstirii Neamţu cu toate soboarele sale”.

Proorocia sfântului s-a împlinit: cel de-al 13-lea stareţ a fost arhimandritul Antonie. Din vremea lui Cuza s-au stins multe din predaniile paisiene, iar monahii s-au risipit care încotro, izgoniţi de modernismul epocii.

[11] A încârni, sau a cârni, înseamnă a cârmi, a vira de exemplu banii în vistieria mânăstirii.

[12] Domnitorul Grigorie Alexandru Ghica a fost mazilit pe 15 iulie 1856, prin numirea de către Poartă a caimacamului Toderiţă Balş. Grigorie Ghica s-a sinucis pe 24 august 1857.

[13] Melhisedec Ştefănescu (1823-1892), deputat în divanul adhoc din 1857, ministru al cultelor în guvernul Kogălniceanu (1860), membru în comisia pentru secularizarea averilor bisericeşti din 1862, numit locţiitor de episcop şi apoi episcop de Al. I. Cuza – episcopii numiţi de domnitor au fost socotiţi necanonici –, participant la Congresul de la Bonn (1875), unde s-a pus problema unirii dintre vechii catolici (care respingeau infailibilitatea papei care fusese promulgată dogmă a Bisericii Catolice la Conciliul Vatican I din 1870) cu protestanţii şi ortodocşii, şi susţinător al acestei uniri, promotor şi apărător al autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Constantinopolului, menţionat în documentele masonice în anul 1870, ca făcând parte dintr-o lojă din Ismail.

El a făcut parte dintr-o generaţie de oameni luminaţi, învăţaţi, dăruiţi – dintre care putem aminti pe Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu (aproape toată generaţia paşoptistă), scriitori şi artişti de renume, ca şi ierarhi ai Bisericii – care au simpatizat cu ideile venite din Apus în defavoarea credinţei ortodoxe; oameni cu o personalitate strălucitoare, efervescentă, care au lăsat în urmă atât fapte de ispravă, cât şi fapte dintre cele mai reprobabile. Astăzi, istoriile oficiale îi zugrăvesc în culorile cele mai vii, scoţându-le în evidenţă faptele de ispravă şi băgând sub preş sau chiar îngropând cu totul faptele reprobabile, ca şi comportamentul desfrânat, imoral pe care l-au avut de-a lungul vieţii. Istorii precum cea a părintelui Andronic ne pun înaintea ochilor fapte necunoscute nouă până în prezent, care răstoarnă practic ceea ce am învăţat în şcoală despre aceste personalităţi ale neamului nostru.

[14] Mersul unui tren de marfă pe distanţă lungă, fără a lăsa sau a lua vagoane pe parcurs; aici, cu înţelesul de cordon de jandarmi.

[15] Turn de apărare, fortăreaţă.

[16] Adică, adepţi ai lui Voltaire, Calvin şi Luther.

[17] Funcţionari de stat de rang inferior.

[18] Deci a existat, într-adevăr, un decret domnesc de secularizare încă din iunie 1859.

[19] Potrivit Psalmi 117, 18.

[20] Să remarcăm că, dintru bun început, secularizarea a început cu mânăstirile chinoviale, nu cu cele închinate, precum se spune astăzi, fiindcă este mult mai convenabil, că domnitorul Cuza ar fi luptat împotriva abuzurilor egumenilor greci şi a altor străini care profitau de bunătatea, dărnicia şi milostivirea domnitorilor români.

[21] Beci sau cameră boltită, construită din piatră, ascunsă în pivniţă ori aiurea, în care se ascundeau odinioară obiectele de preţ spre a fi cruţate de incendiu sau de jaf.

[22] Documente foarte importante pentru istoria Bisericii şi a naţiunii române, Iaşi, Imprimeria Adolf Bermann, 1866. A se vedea şi Ştefan Berechet, ,,Dovezi noi asupra secularizării averilor mânăstireşti”, Biserica Ortodoxă Română 1892-1893, p. 1041 şi 1925, p. 75-78 şi 475-479.

[23] Delă, dele, adică teanc de hârtii, dosar.

[24] Plural al cuvântului seamă, care înseamnă socoteală, rost, cont.

[25] În realitate, în acest moment a început secularizarea averilor mânăstireşti. Va dura câţiva ani până când comisia însărcinată cu secularizarea averilor, sau mai bine zis cu jefuirea mânăstirilor, va face inventarierea bunurilor mobile şi imobile pentru a şti exact cât trebuie jefuit ...

[26] A smuci.

[27] Tipărită abia un an mai târziu. Tipografia Mânăstirii Neamţ, confiscată de guvernul lui Cuza, a devenit tipografia oficială a Moldovei, iar cea a mitropoliei din Bucureşti a devenit tipografie de stat.

[28] Pază, strajă.

[29] Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „1860-1867. Timothei Ionescu, ieroschimonah şi stareţ şi arhimandrit. Român moldovean”.

[30] Slujitor boieresc sau mânăstiresc care era scutit de dări.