----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

§. 198. Ştiinţa şi literatura teologică la protestanţi

În secolul XIX mai cu seamă de la Schleiermacher (1808-1834), numit ,,Origen al protestanţilor din acest secol”, protestanţii au fost foarte activi pe terenul ştiinţei şi literaturii teologice tot aşa sunt ei şi în timpul prezent. Activitatea lor poartă sigiliul luptei pentru dezvoltarea generală, ce se dă în sânul protestantismului. Această dezvoltare ne arată că raţionalismul, supranaturalismul biblic şi ortodoxia protestantă, sau confesionalismul, cum este numele modern al ei, subzistă paralel şi se combat reciproc, precum şi că fiecare din aceste direcţii se despart la rândul lor în ramificări şi gradaţiuni; dar toate aceste direcţii principale şi laterale din protestantism au desfăşurat o activitate foarte zeloasă în ştiinţă şi literatură mai cu seamă la germani, care acum şi mai mult ca altădată sunt un exemplu şi pentru alte ţări.

Producţiile ce aflăm afară din Germania, parte din ele sunt mai puţin însemnate, iară parte sunt în dependenţă de ştiinţa şi literatura teologică a germanilor. În rândurile ce urmează vom descrie aceste trei direcţii principale cu ramificările şi nuanţele lor numeroase precum şi cu reprezentanţii lor cei mai principali; notăm însă mai întâi că direcţia raţionalistă se numeşte şi ,,Critică” pur şi simplu, pe când celelalte două se numesc ,,pozitive”.

 

I. Şcoala ortodoxă sau confesională a teologiei protestante, ce apusese după jumătatea secolului XVIII, a serbat reînvierea ei la începutul secolului XIX, în epoca romantismului, când credinţa şi sentimentul preponderau asupra criticii şi a judecăţii reci: spre acest scop Klaus Harms, pastor în Kiel († 1855), cu ocazia jubileului de 300 ani al reformaţiei lui Luther (1817) prin un apel mişcător se adresă la partida ortodoxă; teroarea precedentă a Revoluţiei Franceze şi domnia despotică a lui Napoleon I în Germania deşteptând spre rugăciune şi credinţă, au dat acestei partide o putere nouă de acţiune. Şcoala ortodoxă sau confesională avea focarele ei mai ales în universităţile din Erlangen, Lipsca, Rostoc şi Dorpat. Dar ea nu s-a dezvoltat uniform, ci în mai multe direcţii, care sunt următoarele:

 

  1. Direcţia ortodoxă sau luterană veche; aceasta menţine riguros cărţile simbolice ale luteranismului. Ca reprezentanţi de frunte ai ei se pot numi: Klaus Hrams († 1855), Scheibel († 1843), Rudelbad († 1862), Guericke († 1878), istoric bisericesc, Harless († 1879) şi Philippi († 1882) teologi sistematici, cel întâi mai ales moralist, iar acest din urmă dogmatist.
  2. Direcţia pietistă ortodoxă sau aşa-zisul luteranism al Bisericii din Prusia; această direcţie a cultivat în paralel cu ortodoxia luterană pietismul şi uniunea Bisericii din Prusia; ea nu mai există astăzi, dar alţii o unesc în o singură direcţie cu cele pietiste ale supranaturaliştilor mai liberali, sub numele de supranaturalism pietist; despre acele direcţii vom trata mai jos. Reprezentant principal al direcţiei ortodoxe pietiste a fost Hengstenberg († 1869), adversar hotărât al raţionalismului de toate nuanţele; el a combătut raţionalismul neobosit şi cu mare isteţime până la moartea lui, atât prin scrieri numeroase de exegeza Vechiului Testament, cât şi prin revista lui bisericească Evangelische Kirchenzeitung (Revista Bisericii Evanghelice).
  3. Luteranii ierarhişti şi autoritari sau direcţia neo-ortodoxă, neo-luterană; această şcoală înclină spre catolicism în doctrina despre autoritatea Bisericii de a învăţa, a săvârşi cultul şi a păstori, ca emanând de la Dumnezeu. Reprezentanţii ei cei mai însemnaţi sunt Vilmar din Hessa electorală († 1868), Loke din Bavaria († 1872), Kliefoth din Mecklenburg († 1895), toţi teologi activi mai mult în ramura practică a teologiei[1].
  4. Direcţia luterană mai liberală, sau confesională speculativă, care profesează totodată şi hiliasmul, ca nu nejustificat. Reprezentanţii acestei direcţii sunt mai întâi şcoala din Erlangen, aşa-zisa şcoală de ,,istoria mântuirii”; ea explică întreaga descoperire despre mântuire pe baza istoriei unitare a mântuirii; din această şcoală, pe lângă I. Chr. Konr. Von Hofmann, profesor de exegeza Noului Testament, care este şi căpetenia ei († 1877), sunt mai ales Thomasius, dogmatist († 1878), Delitszch († 1890), tatăl autorului raţionalist extrem al lozincii moderne ,,Babel und Bibel” 1902 (Babilonul este sorgintea Bibliei) şi Luthardt; apoi şi scriitori în afinitate de idei cu această şcoală, precum: Zetzschwitg, teolog practic eminent (autor de catehetică † 1886), Kahnis († 1888) şi Franke († 1894), ambii dogmatişti distinşi; Zockler († 1906), Cremer († 1903), Kohler, Volck († 1904), Uhlhorn († 1901), Paul Ewald, Walther, Lemme, toţi teologi însemnaţi, Theodor Zahn, cercetător solid al Sfintei Scripturi a Noului Testament, precum şi de curând: Secberg, Grutzmacher, partizani ai construirii unei ,,teologii pozitive moderne” ş.a.[2].
  5. Direcţia hegeliană-ortodoxă sau şcoala ortodoxă a aşa-zisei ,,teologii speculative” ce acum s-a stins; ea avu ca reprezentant mai ales pe Daub († 1836), Marheineke († 1846) şi Rozenkranz († 1879).
  6. Confesionalismul Bisericii reformate sau calvine; această şcoală are reprezentanţi calvini vechi, ortodocşi de rigoare ca Krummacher, predicator († 1837), Kohlbrugge († 1875) şi Bohl (din Viena), dogmatişti, apoi reprezentanţi ştiinţifici mai liberali ca Heppe († 1879), Ebrard († 1888) ş.a..

 

II. Şcoala biblică supranaturalistă, care după jumătatea secolului XVIII se apăra foarte slab de atacurile şcoalei raţionaliste, de asemenea a reînviat la începutul secolului XIX spre o nouă activitate. De atunci ea se împarte în trei direcţii deosebite: o şcoală biblică supranaturalistă de rigoare sau şcoala biblicistă, ce se menţine şi azi, una supranaturalistă-raţionalistă, ce s-a stins acum, dar are continuitate în şcoala raţionalistă mai nouă, conciliantă, în fine o şcoală pietistă-supranaturalistă mai liberală sau şcoala evanghelică pietistă; aceasta se mai numeşte şcoala teologiei de inimă sau de sentiment, după principiul lui Neander († 1850), întemeietorul ei: ,,Pectus est quod theologum facit”, adică: Inima pioasă decide pe cineva a fi teolog. Cei mai mulţi discipoli ai acestei şcoale au trecut la direcţia confesională. Toate aceste trei direcţii s-au dezvoltat precum urmează:

 

  1. Şcoala biblicistă menţine ferm principiul că Sfânta Scriptură este absolut dumnezeiască şi că creştinismul este un fapt supranatural. Ea are reprezentanţii săi în şcoala din Tubingen (Wurtemberg) mai veche şi în cea mai nouă, de aceea se mai numeşte şcoala supranaturalistă din Tubingen sau Wurtembergiană sau şcoala din Şvabia, pe când aşa-zisa ,,Şcoala nouă din Tubingen (1830-1860), ce a venit după cea mai veche şi a precedat celei mai nouă, se ştie că a fost şcoala raţionalistă radicală a lui F. Chr. Baur († 1860). Cei mai însemnaţi scriitori supranaturalişti biblicişti de rigoare din şcoala mai veche de la Tubingen sunt: Storr († 1808), Bengel († 1826), Susskind († 1829), Flatt 1 şi 2 († 1821 şi † 1843), Stendel († 1837); în afinitate de idei cu aceştia mai sunt: Reinhard († 1812), Planck († 1833), Augusti († 1841), Hahn († 1863); iar reprezentanţii şcoalei celei mai nouă din Tubingen, sau ai şcoalei Beckiane, aşa numită de la Beck, căpetenia ei († 1878), sunt: Worner († 1876), Kubel († 1894), Reiff, Gess († 1891); în afinitate de idei cu şcoala lui Beck sunt şi Schlatter şi chiar scriitorii mai confesionali, şi între aceştia mai sus citaţii Cremer († 1903) şi Kohler.
  2. Şcoala supranaturalistă-raţională sau raţionalistă-supranaturală ţine calea de mijloc între supranaturalismul biblic cel riguros şi raţionalism. Reprezentanţi principali ai ei sunt: Staudlin († 1826), Tzschirner († 1828), Baumgarten-Crusuis († 1843), Rosenmuller cel tânăr († 1835), exeget al Vechiului Testament pe când cel bătrân († 1815) a fost exeget al Noului Testament în sens de tot raţionalist ş.a., mai sunt încă Hase, istoric bisericesc († 1890), în primii ani ai activităţii sale de aproape 70 ani, adică de la 1825, căci mai târziu deveni treptat raţionalist.
  3. Direcţia pietistă supranaturalistă mai liberă; această şcoală uneşte supranaturalismul critic cu un spirit de profundă pietate; reprezentanţii principali ai săi sunt: Neander, celebru istoric bisericesc († 1850) cu teologia sa de pietate sinceră (sau pectorală) şi Tholuck († 1877) exeget şi apologet de mare valoare şi cu multă influenţă în Biserică, ambii aceştia n-au fost liberi de influenţa lui Schleiermacher († 1834), genialul fundator al raţionalismului speculativ critic, conciliant; de aceea unii îi clasifică între discipolii pozitivi şi fideli ai lui Schleiermacher; alţii mai adaugă pe lângă ei şi pe Hengstenberg († 1863), amintit aici mai sus între teologii confesionali, numind această direcţie supranaturalism pietist mai nou.

 

III. Dar şcoala raţionalistă din secolul XIX şi din cel prezent are reprezentanţi mult mai numeroşi. Această şcoală de asemenea se desparte în mai multe direcţii care sunt: şcoala raţionalismului vechi sau vulgar, şcoala hegelianilor tineri sau a raţionalismului speculativ-critic negativ (radical), şcoala raţionalistă a lui Schleiermacher sau raţionalismul speculativ critic conciliant, şcoala lui Ritschl sau raţionalismul antimetafizic-conciliant, şcoala metodei de ,,istoria religiunii” şi cea de ,,teologie modernă”. Vom expune acum pe fiecare din aceste direcţii aparte.

 

  1. Şcoala raţionalismului vulgar s-a răspândit încă de la jumătatea secolului XVIII şi se menţinu până la jumătatea secolului XIX, când s-a stins cu totul; ea lăsă, ca moştenire a teologiei sale, pe aşa-numitele ,,Comunităţi libere” sau ,,Amicii luminii”, ce s-au înfiinţat la 1840-1847 şi există încă vreo câteva zeci de mii (cca 35.000); cea mai mare parte din ele formează comunităţi la un loc cu catolicii germani (cca 5.000). Mentorul filozofic al acestui raţionalism vulgar a fost în secolul XIX Kant (1804), iară ca reprezentanţi ai ei în teologie s-au distins Tieftrunk, profesor în Halle († 1837), Rohr, superintendent general în Weimar († 1848), Wegscheider, profesor de dogmatică la Halle († 1849), Bretschneider, superintendent general în Gotha († 1848), Paulus, exeget în Heidelberg († 1851); acesta s-a silit a explica toate minunile din Sfânta Scriptură ca fapte curat naturale; de asemenea Ammon, teolog sistematic şi exegetic în Dresda († 1850); acesta a abandonat pentru un timp raţionalismul vulgar pentru supranaturalismul raţionalist, dar în urmă a revenit la cel dintâi. O carte de popularizare a raţionalismului vulgar este cea scrisă de Zschokke cu titlul ,,Stunden der Andacht” († 1848)[3]. Dar în ultimul timp al existenţei sale, cam pe la 1830, raţionalismul vulgar fu combătut şi răpus chiar de direcţii raţionaliste, de origine mai recentă. În consecinţă s-au ridicat în locul său alte direcţii raţionaliste, precum:
  2. Raţionalismul istorico-critic, numit şi estetic, fiindcă s-a aliat întâi cu filozofia sentimentală sau de inimă, pe care o profesa Iacobi († 1819) şi Fries († 1843), aşa-zisa filozofie a ,,sufletelor alese”. Părintele acestei şcoale încă din primele decenii ale secolului XIX fu de Wette († 1849) exeget; însă mai târziu el, ca şi istoricul bisericesc Hase, coleg al său de idei, la început mai pozitiv, a trecut treptat la şcoala lui Schleiermacher, despre care vom trata mai jos. De Wette inaugură direcţia lui cu distrugerea autenticităţii cărţilor Vechiului şi Noului Testament; el este în genere şi părintele şcoalei celei mai nouă istorice critice de isagogie şi istorie biblică; de altfel de Wette mai ales în dogmatică era raţionalist moderat. De direcţia raţionalismului istoric critic este şi Gesenius, exeget († 1842), care a dat şi studiului limbii evreieşti un nou avânt, apoi Winer († 1858), merituos încă şi pentru scrieri, prin care se poate cunoaşte mai bine idiomul limbii greceşti a Noului Testament, mai recenţi sunt Hupfeld († 1866), Hitzig († 1875), Heinrich Ewald († 1875) ş.a.. Dar sub influenţa filozofiei hegelianilor tineri raţionalismul istoric-critic s-a transformat în
  3. Raţionalism speculativ hipercritic, ce se poate numi şi direct al hegelianilor tineri, fiindcă are reprezentanţii săi între hegelianii tineri sau extremi, în aşa-zisa partidă a stângii hegelianilor. Pe când hegelianii bătrâni erau din şcoala ortodoxă, hegelianii tineri sunt din şcoala raţionalistă radicală. Părintele acestei şcoale fu de la 1831 Ferdinand Christian Baur, istoric bisericesc foarte talentat din Tubingen († 1860); el privi apoi cu timpul creştinismul ca o dezvoltare ulterioară cu totul firească a iudaismului şi afirmă că evangheliile şi celelalte cărţi ale Noului Testament ar fi tocmai din secolul II, ca scrieri tendenţioase ale creştinilor de după epoca apostolilor; numai Apocalipsul şi cele 4 epistole mari ale lui Pavel, adică cea către Romani, I şi a II-a către Corinteni şi cea către Galateni ar fi din epoca apostolilor, aşadar din secolul I’ după el nici vorbă că creştinismul ar fi de origine divină.

Dar încă înainte de Baur elevul său David Strauss († 1871) a produs în public mult zgomot cu scrierea sa ,,Viaţa lui Iisus”, pe care a edat-o la 1835; în această scriere el expune că evangheliile nu sunt decât o ficţiune neintenţionată a creştinilor de după epoca apostolilor, iar istoria din evanghelii, un complex de mituri creştine. Baur şi Strauss avură şcolari, care întrecură chiar pe maeştrii lor în a nega faptele istoriei primitive a creştinismului. Aşa Bruno Bauer († 1882) a fost şi mai radical decât Ferd. Chr. Baur şi decât Strauss; el declară că şi Apocalipsul cu cele 4 epistole mari ale lui Pavel sunt producte de după epoca apostolică şi că naraţiile din evanghelii nu sunt ficţiuni neintenţionate ale creştinilor posteriori, ci o impostură cu tendinţă a primilor propagatori ai creştinismului. La aceste păreri ale lui Bruno Bauer aderă şi fratele său Edgar Bauer († 1886).

Iară Ludovic Feuerbach († 1872), filozoful acestei direcţii teologice, declară că creştinismul în totalitatea lui nu este decât o divinizare a omenirii, bine justificată prin identitatea omenirii cu dumnezeirea, cum o profesa şcoala hegelianilor tineri. Ferd. Chr. Baur fu secondat şi de Schwegler († 1857), Zeller († 1908), Hilgenfeld († 1907), Kostlin cel mai mare (Karl Rheinhold Kostlin † 1894), Ritschl († 1889) şi Volkmar († 1893), şcolari ai săi; dintre aceştia Volkmar chiar îl întrecu, pe când Ritschl dizertă din şcoala lui Baur şi fundă o şcoală nouă a lui proprie de conciliere, despre care vom trata mai jos; Hilgenfeld avu cel puţin idei mai moderate; dar David Strauss a degenerat treptat în materialism ca şi Feuerbach.

Astăzi şcoala nouă din Tubingen este privită ca dizolvată ca şi şcoala hegelianilor tineri. Discipolii lui Ferd. Chr. Baur, care n-au căzut ca Strauss şi Feuerbach în materialism, au devenit mai moderaţi şi s-au unit cu partizani mai extremi ai lui Schleiermacher, aşa Lipsius († 1892), Keim († 1878), Holtzmann († 1910), Hausrath († 1909), Holsten († 1897), Francisc Overbeck, O. Pfleiderer († 1908), adepţi mai tineri ai lui Baur pe terenul istoriei primitive a creştinismului, precum şi Weisse († 1866), Karol Schwartz din Gotha († 1885) şi iar O. Pfleiderer dogmatişti raţionalişti, cu idei hegeliane.

  1. Fundatorul raţionalismului speculativ-critic mai moderat, ce tinde şi la conciliere cu ortodoxia protestantă, este Schleiermacher, filozof şi teolog genial, în activitate de la 1799, decedat la 1834. Educat în pietate la herrnhutieni, el întrunea o pietate profundă cu o dialectică şi critică din cele mai agere, nu aderă la nici un sistem filozofic de atunci, ci-şi construi un sistem filozofic al său propriu, o filozofie a identităţii (adică teoria că idealul este identic cu realul, spiritul cu natura, cugetarea cu existenţa). Sistemul său era în afinitate cu sistemele contemporane ale lui Hegel († 1831) şi Schelling († 1854), totuşi diferea şi de acestea. Schleiermacher declară că religia şi credinţa sunt obiect mai ales al sentimentului, şi le demonstrează ca atari; de aceea sistemul său teologic se numeşte şi teologia sentimentului.

Teismul său s-a degajat originar din panteism treptat însă nu complet. După teoria lui religia este un sentiment al dependinţei mediate de o fiinţă infinită şi eternă; pe această dependinţă se bazează sentimentul intim al omului despre Dumnezeu. Acest sentiment, această cunoştinţă despre Dumnezeu a existat în Hristos cu o forţă absolută şi el i-a dat impuls în creştinătate; de aceea Hristos este liberatorul sau răscumpărătorul omenirii şi dogmele creştine au valoare religioasă. Acest sistem avu mulţi partizani şi are şi azi. Ba încă Schleiermacher a avut înrâurire şi asupra altor direcţiuni teologice, şi chiar teologi romano-catolici n-au rămas neinfluenţaţi de el. De aceea Schleiermacher se numeşte şi Origen al secolului XIX.

Dar şcoala lui s-a divizat în două direcţii numite dreapta şi stânga şcoalei lui Schleiermacher.

Direcţia din dreapta susţine mai mult caracterul conciliant al raţionalismului lui Schleiermacher; unii reprezentanţi ai acestei direcţii chiar se apropie de Ortodoxia protestantă; iară direcţia din stânga susţine mai mult caracterul speculativ critic al raţionalismului lui Schleiermacher şi din când în când se apropie de raţionalismul radical sau negativ.

Dreapta şcoalei lui Schleiermacher tinde a concilia raţionalismul cu Ortodoxia protestantă, negreşit în mod diferit, aşa că unii reprezentanţi ai săi se clasifică între protestanţii supranaturalişti sau chiar între cei ortodocşi, iar alţii şi între cei din stânga şcoalei lui; apoi dreapta apără şi Uniunea luteranilor cu calvinii pe baza unei confesiuni de consens (a unui simbol de consens). De aceea dreapta se numeşte teologie conciliantă sau teologie pozitivă de Uniune; ea se mai numeşte şi teologie mai nouă sau germană.

Dreapta şcoalei lui Schleiermacher are următorii reprezentanţi mai principali: Ullmann († 1865), Nitzsch cel bătrân († 1868), Twesten († 1876), Iul. Muller († 1878), Dorner tatăl († 1884), Martensen, un danez († 1884)[4], Lange († 1884), toţi teologi sistematici (adică dogmatişti şi moralişti), pe când mult talentatul moralist Rothe († 1867) şi dogmatistul Schweizer († 1883) se pot clasifica şi la stânga şcoalei lui Schleiermacher; se mai clasifică în dreapta acestei şcoale şi Hagenbach, istoric bisericesc din Basel († 1874), şi Schaff, istoric bisericesc din America († 1893), Sack, apologet şi polemist († 1875), Umbreit († 1860), Dillmann († 1894), Bertheau († 1888), exegeţi ai Vechiului Testament, apoi exegeţii Noului Testament Lucke († 1885), Bleeck († 1859), Tischendorf († 1872), care deveni clasic prin ediţiile critice ale textului original al Noului Testament ce a publicat, Meyer († 1873), autorul unui comentar exegetic critic al Noului Testament de mare valoare, ce s-a retipărit adesea în prelucrări nouă, Bernhard Weiss, Weizsacker († 1899) ş.a..

Dar stânga şcoalei lui Schleiermacher are mult mai numeroşi partizani; ea cultivă mai mult raţionalismul speculativ-critic decât concilierea cu Ortodoxia protestantă sau chiar numai cu supranaturalismul. Teologia acestei direcţii se numeşte ,,teologia protestantă liberă”; ea este şi pentru Uniune, dar fără a se limita la un simbol sau consens şi are reprezentanţii şi aliaţii săi în aşa-zisa societate protestantă (Protestantenverein). Reprezentanţii ei cei mai extremi sunt: Bunsen († 1860), bărbat de stat al Germaniei; el s-a ilustrat pe la jumătatea secolului XIX şi în sfera teologică[5]; Schenckel, cercetător biblic şi dogmatist († 1885); el este cunoscut mai ales prin opera lui ,,Portretul caracteristic al lui Iisus” (Caracterbild Iesu), publicată la 1864; în această operă el când este de ideile lui David Strauss, când îl combate; de aceea Strauss l-a numit un semicritic (einen Halben) şi l-a atacat furios; apoi de Wetke († 1849) şi Hase († 1890), strict vorbind şi Schweizer şi chiar Rothe, dintre care mai ales acesta este clasificat de ordinar în dreapta; mai departe Lipsius († 1892), dogmatist şi cercetător pe terenul istoriei primitive a Bisericii; acesta la început ţinea de şcoala mai nouă din Tubingen, mai apoi fu neocantian, adică partizan al filozofiei lui Kant, ce de la 1860 ajunse iar la modă; Biedermann († 1885) şi Pfleiderer († 1908), dogmatişti de principii hegeliane, acest din urmă de asemenea se apropia la început de şcoala mai nouă din Tubingen, Nitzsch cel tânăr († 1896), dogmatist nou, care negreşit înclina şi spre dreapta şcoalei; Dorner fiul, teolog speculativ, apoi Keim († 1878), Holtzmann († 1910), Hausrath († 1909), Holsten († 1897), Francisc Overberck, adepţi mai moderaţi ai lui Baur, în domeniul istoriei primitive a creştinismului; şcoala lui Eduard Reuss († 1891) de cercetători biblici ai Vechiului Testament, dintre care mai principali sunt: Graf († 1869), Vatke († 1882), Kayser († 1885) şi Wellhausen; această şcoală tratează Sfânta Scriptură a Vechiului Testament cum tratează şcoala lui Baur Sfânta Scriptură a Noului Testament ş.a., Paul de Lagarde (sau cu numele său primitiv Botticher, † 1891), profesor însemnat, critic de texte şi filolog biblic şi patristic, are o concepţie antibisericească, mistică subiectivistă cu totul proprie; în timpul cel mai recent Friederic Delitzsch, profesor asiriolog, este reprezentant de tot extrem al metodei de ,,istoria religiunii” (a se vedea mai jos 6) prin scrierea lui ,,Babel şi Bibel” din 1902.

  1. O şcoală mai nouă este cea a lui Ritschl († 1889), elevul lui Baur, cu sistemul ei de raţionalism antimetafizic, mediator (conciliant). De la 1857 Albrecht Ritschl s-a retras definitiv din şcoala lui Baur şi a construit un sistem propriu, ce fu publicat în anul 1870-1880; el avu curând atât aderenţi cât şi opozanţi. Ritschl şi şcoala lui afirmau că sunt cu totul pe terenul luteranismului curat, credincios, pe când luteranii confesionali declarau că teologia lui Ritschl este în afinitate cu ,,teologia protestantă liberă”.

Ritschl este neocantian; el ca şi Kant nu admite că putem avea vreo cunoştinţă metafizică, adică să cunoaştem cu raţiunea tot ce este mai presus de sensuri şi cu atât mai vârtos tot ce este supranatural; însă el recunoaşte o descoperire mai presus de fire, ce a atins perfecţiunea ei în Hristos; această descoperire ne dă învăţături fecunde şi sigure despre tot ce este necesar pentru mântuire; dar necesar pentru mântuire este, după Ritschl, numai conţinutul etic al ei; cel dogmatic ca şi cel mistic pietist este numai de o importanţă secundară, ba nu are nici o importanţă. Ritschl zice că Sfânta Scriptură este cu totul demnă de credinţă, ca testimoniu al contemporanilor descoperirii supranaturale a lui Dumnezeu, nu însă ca o carte inspirată de Dumnezeu.

Dar învăţăturile descoperirii în multe puncte ale lor ajung triviale după raţionalismul lui Ritschl şi al şcoalei lui; astfel ajung ele mai ales în stânga acestei şcoale. Un reprezentant al ei este încâtva mai întâi chiar Hermann, iar unul ceva mai înaintat este Hermann Schultz († 1903) şi unul de tot extrem este Bender, acuzat de principii darviniste-materialiste; pe când dreapta şcoalei lui Ritschl are ca reprezentanţi în primul rând pe Kaftan, Haring, Kattenbusch, Reischle şi ea înclină mai mult la ,,Ortodoxia protestantă”. Dar la stânga şcoalei lui Ritschl, la aşa-zisa ,,teologie modernă” se numără şi Adolf Harnack, istoric bisericesc, istoric al dogmelor şi patrolog eminent, însă critic negativ în multe privinţe; din această cauză şi-a făcut adversari mulţi şi virulenţi şi i s-au adus imputări că este necredincios mai ales de la 1892, după ce atacă caracterul de regulă de credinţă a Simbolului apostolic şi de la 1902, după ce publică cursurile sale despre ,,Esenţa creştinismului”, ce distrug creştinismul.

  1. Cam de la 1895 şcoala lui Ritschl a fost lăsată în urmă de direcţia ,,istoriei religiunii”. Aceasta neagă că istoria generală a religiunii are a fi privită ca o ştiinţă auxiliară a teologiei, şi reduce religiunea creştină însăşi la simplu obiect al istoriei generale a religiunii, pretinzând că religiunea creştină s-a stabilit şi a progresat pe calea naturală a evoluţiei din religiuni mai inferioare sub influenţa altor religii vecine. După îndemnurile date de Lagarde († 1891), filolog şi critic de texte biblice şi patristice cu idei antibisericeşti şi după scrierile pregătitoare ale lui Usener, filolog, încă din 1889, în această direcţie au scris Gunkel[6], Bousset[7], Wernle[8], Wrede[9], Weinel[10], W. Heitmuller[11], Schiele[12], Troltsch şi alţi teologi, care se silesc a vulgariza concepţia lor, publicând cărţi populare de istoria religiunii (Religionsgeschichtliche Volksbucher)[13]. Aici se numără şi Delitzsch, asiriologul, cu scrierea lui ,,Babel und Bibel” 1903, precum am amintit mai sus, tratând despre stânga extremă a şcoalei lui Schleiermacher.
  2. Direcţia de ,,istoria religiunii” cu celelalte direcţii ale raţionalismului în formaţiile lor recente, inclusiv liberalismul teologic individualistic al unora, ce nu are pretenţie de a fi ştiinţific, aceste direcţii se grupează toate sub denumirea de ,,teologie modernă”, ce se făleşte că s-a emancipat de orice credinţă tradiţională şi pozitivă şi că merge pe ,,căi nouă”, dar în realitate cultivă o religie subiectivă. Aşa Harnack în scrierea lui ,,Esenţa creştinismului” afirmă că religia creştină consistă numai în încrederea în Dumnezeu şi iubirea aproapelui[14]. Aceasta este programa ,,teologiei moderne”. Baumgarten cere a se reforma în conformitate cu ea şi instrucţia religioasă din şcoale; iară Niebergall voieşte să dea instrucţiuni în conformitate cu ea, cum se cuvine a predica oamenilor moderni şi sub conducerea lui Iohan Weiss se traduc în conformitate cu ea şi cărţile Noului Testament pentru timpul prezent.

Printre reprezentanţii diverselor direcţii ale teologiei protestanţilor germani din secolul XIX, numiţi mai sus şi prin alţii mulţi, pe care nu i-am numit şi care-şi fac unii altora concurenţă, toate ramurile teologiei au fost prelucrate cu fecunzime şi cu mult fond ştiinţific. Acesta este un mare merit al numeroaselor reviste pentru întreaga teologie şi ramurile ei şi pentru literatura ei precum şi al excelentului dicţionar de teologie protestantă în 21 tomuri cu titlul ,,Real-encyklopadie fur die protest. Theologie und Kirche” edat întâia oară de Herzog 1854-1868 iar în ediţia a 3-a de Hauck 1896-1908.

Dintre teologii protestanţi, care nu sunt de naţionalitate germană, amintim aici numai pe englezii Wescott († 1901) şi Hort († 1892), care după epoca lui Tischendorf, ce datează de la 1859, au început în 1881 o nouă epocă, superioară aceleia a lui Tischendorf în editarea textului original al Noului Testament, precum şi pe Lightfoot († 1889), exeget şi patrolog, compatriot şi contemporan cu ei.

 

 

[1] După altă împărţire mai puţin răsfirată şi scriitorii aceştia se numără între luteranii vechi, fiindcă şi ei menţin autoritatea intactă a cărţilor simbolice; iară ca luterani noi se privesc teologii de confesiune luterană, care recunosc necondiţional numai autoritatea Sfintei Scripturi, precum fac reprezentanţii direcţiei luterane mai liberale sau speculative (I, 4) şi luteranii din şcoala biblicistică (II, 1) şi cei din şcoala pietistă supranaturalistă mai liberală (II, 3).

[2] N.tr.: Grutzmacher este profesor de teologie în Rostok şi colaborator la o revistă teologică cu titlul Biblische Zeit und Streitfragen, despre care este vorba şi în o notă de mai jos; el a scris în acea revistă broşura a 6-a, seria VI din anul 1910, în care critică solid filozofia lui Nietzsche; de asemenea broşura a 5-a seria a II-a din 1911 cu titlul ,,Die Jungfrauengeburt”, în care susţine dogma creştină despre naşterea mai presus de fire a Mântuitorului din Sfânta Fecioară.

[3] N.tr.: Lucrarea lui Zschokke este tradusă în limba franceză cu titlul Meditations religieuses, de Monnard şi Gence, 6 tomuri, Paris, 1830-1834. Unele din aceste meditaţii sunt traduse în limba românească de Gavriil Munteanu şi tipărite la Buzău în un volum, 1839.

[4] N.tr.: Hans Lassen Martensen a fost în urmă episcop de Seeland; el a scris o dogmatică şi o morală, ambele traduse şi în limba germană, iară morala, anume partea generală a ei, este tradusă şi în limba franceză cu titlul Theorie de la morale, de G. Ducros, Paris, 1892.

[5] N.tr.: Bunsen a publicat şi o nouă traducere a Bibliei în limba germană, pe care la 1860 a criticat-o solid filozoful rus Khomiakoff. Comp. op. cit. mai sus, p. 313-367.

[6] N.tr.: Profesor de teologie în Berlin.

[7] Profesor de teologie în Gottingen, autor al unui comentar erudit la Apocalips.

[8] Profesor de teologie în Basel.

[9] Profesor de teologie în Breslau † 1906.

[10] Profesor de teologie în Basel.

[11] Profesor de teologie în Marburg.

[12] Tot în Marburg.

[13] N.tr.: Kaftan (Iulius), care este partizan al dreptei şcoalei lui Ritschl, cum se vede aici mai sus, în cartea lui ,,Jesus und Paulus”, Tubingen, 1906, a analizat programul pentru vulgarizare a direcţiei de ,,istoria religiunii” stabilit de Schiele şi l-a redus la justa lui valoare, dar mai ales a supus unei critici solide şi decisive atât cartea lui Bousset ,,Jesus”, Tubingen, 1906, cât şi a lui Wrede, ,,Paulus”, Tubingen, 1906. Ce priveşte cartea cu titlul ,,Jesus” de W. Heitmuller, Tubingen, 1913, aceasta a stârnit imediat o furtună chiar în Camera Deputaţilor din Prusia şi autorul a trebuit să se justifice. Pe lângă colecţia de cărţi populare de istoria religiunii, dar edată sub direcţia lui Schiele, sunt şi colecţii de cărţi după aceeaşi metodă, pentru lumea cultă, cum este cea cu titlul ,,Biblische Zeit und Streitfragen”, edată sub direcţia lui Friederic Kropatschek, profesor de teologie în Breslau.

Teologii romano-catolici au întreprins a publica şi ei colecţii de vulgarizare despre chestii din istoria religiunii în opoziţie cu cele protestante. Dintre aceste colecţii notăm aici mai întâi colecţia ce apare în Munster din Westfalia cu titlul ,,Biblische Zeitfragen” sub direcţia lui Iohan Nikel şi Ignaz Rohr, profesori de exegeză, cel întâi la Breslau, cel din urmă la Strassburg; apoi colecţia ce apare în Munchen-Gladbach cu titlul ,,Apologetische Tagesfragen”, mai mult de cuprins apologetic.

[14] N.tr.: Teoria aceasta a lui Harnack a fost refutată de abatele Loisy în lucrarea lui ,,L’Evangile et l’Eglise”, Paris, 1904, edit. 3. Dar şi el în toiul combaterii a căzut în alte erori, pentru care cartea lui a fost condamnată. Comp. M. Lepin, ,,Les Theories de M. Loisy”, Paris, 1909, ed. a 2-a, p. 40 et pass..