----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VI)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
3
 
Mişcarea intelectuală în Biserică la sfârşitul secolului al IV-lea – Sfântul Grigorie de Nyssa – Scrierile sale – Canonul său – Duhovnici, ai celor ce se pocăiau, la Constantinopol – Sfântul Epifanie, episcop de Salamina – Scrierile sale – Începuturile origenismului – Teofil al Alexandriei şi monahii din Egipt – Epifanie, Ioan de Ierusalim şi Ieronim – Rufin îl traduce pe Origen – Scrierile sale sunt condamnate în Roma – Epistolă a lui Anastasie, episcopul Romei, către Ioan al Ierusalimului – Condamnarea origenismului în Alexandria, Palestina şi Cipru, discuţiile lui Ieronim şi Rufin – Marile scrieri ale lui Ieronim – Învăţătura sa – Alţi scriitori bisericeşti – Sinesie de Ptolemaida şi alţi scriitori răsăriteni – Scriitori apuseni – Paulin – Rufin – Sulpiciu Sever şi alţii – Nichita de Remesiana, apostolul barbarilor de pe cele două maluri ale Dunării şi din Rusia – Augustin – Convertirea sa – Primele sale scrieri – El este ridicat la preoţie, apoi la episcopat (396); lucrările sale până în această epocă

 

Anii 386-396

 

Partea a II-a

Sfântul Grigorie de Nyssa se arată foarte sever în canoanele sale şi se plânge că vechii Părinţi au fost prea indulgenţi. Dar el a urmat vechile tradiţii; alţii, ca Sfântul Vasilie de Cezareea, mai blând decât Sfântul Grigorie de Nyssa, a urmat de asemenea tradiţii respectabile. Principiul pocăinţei era recunoscut pretutindeni, însă maniera de a-l pune în practică şi momentele împlinirii sale variau în diferitele biserici. Aplicarea epitimiilor se făcea mai ales prin înţelepciunea şi dragostea episcopilor.

În omiliile Sfântului Grigorie de Nyssa se regăseşte o învăţătură foarte ortodoxă, exprimată cu simplitate, dar nu fără o veritabilă ştiinţă. În explicaţiile sale ascetice la Sfânta Scriptură, el apelează adeseori la înţelesul ebraic ca în acest fragment: trebuie, spune el[1], după ce a expus bunătatea şi armonia feluriţilor membri care alcătuiesc Biserica, să se spună care este şeful sau conducătorul. Acest şef este de aur pur, căci cuvântul ebraic Cephaz înseamnă pur şi fără nici un ingredient străin. S-a păstrat acest cuvânt în traducerea greacă, pentru că nu i se putea da întregul înţeles. Sensul acestui cuvânt ne obligă să concluzionăm că şeful Bisericii este Hristos, adică Omul-Dumnezeu care a trăit printre noi. Numai El, aur pur şi fără elemente străine, poate fi capul Bisericii.

Sfântul episcop de Nyssa era foarte departe, după cum se vede, de dogma potrivit căreia un om păcătos ca episcopul Romei ar fi putut fi capul Bisericii, şi să-I ţină locul lui Iisus Hristos cu acest titlu pe pământ. Condiţia esenţială a capului Bisericii este o puritate deplină, care nu aparţine decât Omului-Dumnezeu: şi acest Om-Dumnezeu, putând avea asupra Bisericii o lucrare directă, mult mai bună decât a unui simplu muritor, nu are nevoie de un om pentru a-I ţine locul. El viază şi împărăţeşte, acum şi pururea şi în vecii vecilor. A afirma că El are nevoie de un om care să fie vicarul Său pe pământ înseamnă a tăgădui viaţa şi domnia Sa actuale; înseamnă a tăgădui puterea pe care El o poate exercita asupra lumii; înseamnă a pretinde că o bucată de noroi poate ocupa acelaşi loc ca acest aur curat şi fără elemente străine care singur are dreptul la titlul de cap al Bisericii.

În cuvântările Sfântului Grigorie de Nyssa se găsesc învăţături preţioase despre dogmele şi cultul din timpul său. Se întâlnesc acolo cuvântări adresate poporului despre înviere, înălţare, ziua praznicului Sfântului Duh, ceea ce arată că Biserica prăznuia de atunci aceleaşi sărbători ca astăzi. Cuvântările sale despre Sfântul Ştefan cel dintâi mucenic, despre cei 40 de mucenici şi alţii adeveresc că Biserica prăznuia ziua lor şi recunoştea cultul sfinţilor[2].

Omilia Sfântului Grigorie de Nyssa despre morţi mai ales a dat loc acuzaţiilor de origenism. Subiectul omiliei este că nu trebuie să ne întristăm de moartea celor care au adormit în credinţă. Toată această omilie este plină de dogma mângâietoare a învierii. În privinţa stării trupurilor înviate, el îşi expune opinia, dar fără a o da ca pe o învăţătură de credinţă.

Credinţa ne învaţă că trupurile noastre se vor schimba şi se vor înduhovnici în anumite aspecte. Din momentul în care primim această învăţătură, nu putem lăsa spiritelor curioase şi subtile o oarecare latitudine în modul de a o înţelege şi a o expune ? Or, Sfântul Grigorie de Nyssa acceptă învăţăturile de credinţă; apoi, el oferă explicaţiile sale ca simple opinii. În aceasta el se arată fidel metodei lui Origen, ale cărui scrieri le-a citit fără îndoială cu atenţie.

Câteva opinii ale faimosului preot din Alexandria, ca şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa pot fi contestate şi chiar respinse; dar nu putem să facem eretici pe cei care, admiţând învăţăturile de credinţă, le-au explicat cu mai multă sau mai puţină exactitate. Se pot repara greşelile lor, atunci când scriitori mai puţin profunzi şi mai puţin respectabili au vrut să abuzeze de ele pentru a zdruncina unele învăţături de credinţă; dar nu trebuie să conchidem de aici că cinstitele persoane care au fost cele dintâi care au emis anumite opinii sunt garante ale ucenicilor mai mult sau mai puţin perspicaci şi fideli care ar dori să le dea un sens eretic.

Prin urmare, ar fi inutil să-l apărăm pe Sfântul Grigorie de Nyssa împotriva acuzaţiei de origenism.

Această chestiune a luat mari proporţii după moartea sfântului episcop de Nyssa. Sfântul Epifanie, episcop de Salamina în Cipru, a avut o mare contribuţie la aceste discuţii. Epifanie s-a născut în Palestina şi şi-a petrecut tinereţea în mânăstirile din această ţară şi în cele din Egipt[3]. El a studiat într-o manieră foarte aprofundată nu numai dogma ortodoxă, ci şi învăţăturile tuturor ereticilor, şi a luat, în diversele sale călătorii, note despre ereziile ai căror adepţi a avut ocazia să-i întâlnească. El a putut astfel să scrie marea sa lucrare despre erezii, una dintre cele mai savante care au fost alcătuite pe această temă, dar în care totuşi se pot remarca exagerări regretabile şi o critică mai puţin certă.

După ce a vizitat Egiptul, el s-a întors în Palestina şi a întemeiat o mânăstire în satul în care s-a născut aproape de Eleutheropolis. El a fost hirotonit preot acolo, şi şi-a împărţit timpul între îndatoririle slujirii sale şi studiu.

Palestina era pe atunci agitată, precum restul lumii creştine, de discuţiile ariene şi semi-ariene; episcopul de Eleutheropolis, Eutichie era şovăitor şi se trăgea când de o parte, când de cealaltă, după influenţele pe care le suferea. Semi-arian la Sinodul din Seleucia, el s-a arătat ortodox la cel din Antiohia. Epifanie îl considera ortodox pentru că era în comuniune cu el. Epifanie era de asemenea în comuniune cu Atanasie. El l-a cunoscut pe Luchifer de Cagliari când acest episcop a fost exilat în Palestina, ceea ce explică de ce el s-a arătat favorabil lui Paulin pe care Luchifer îl hirotonise episcop de Antiohia.

Epifanie a făcut mai multe călătorii în Asia şi a ajuns până la Eufrat. El ştia ebraica, siriaca, egipteana, greaca şi puţină latină. Stilul său era puţin cultivat. Era mai curând un compilator decât un scriitor, cum remarcă pe bună dreptate Fotie[4]. Este cert, aşa cum dovedesc scrierile sale, că Sfântul Epifanie nu era atât de profund pe cât şi-ar fi dorit şi nu avea spirit filozofic. Iată de ce el s-a lăsat înşelat în discuţiile despre origenism. Teofil, episcopul Alexandriei, când era încă origenist, l-a acuzat că este antropomorfit; multe din opiniile sale păreau într-adevăr să susţină această eroare; dar el se exprimă în alte locuri într-o manieră prin care convinge că nu admitea această erezie grosolană.

Lucrarea Sfântului Epifanie contra ereziilor este împărţită în trei cărţi. Prima este împărţită în trei volume; în primul volum el expune sistemele filozofice ale păgânismului, şi în celelalte două sistemele ereticilor care-şi extrag din ele principalele lor opinii, din timpul primelor două secole. Cea de-a doua carte este împărţită în două volume şi conţine ereziile celui de-al III-lea secol. Cea de-a treia carte este de asemenea împărţită în două volume şi conţine ereziile celui de-al IV-lea secol. Lucrarea se termină printr-o Expunere a credinţei Bisericii soborniceşti şi apostoleşti.

Această lucrare este cu siguranţă cea mai importantă dintre scrierile sfântului episcop de Salamina. Noi am citat-o adeseori în a noastră Istorie a Bisericii, şi ea conţine într-adevăr numeroase informaţii foarte utile pentru istoria dogmelor creştine şi opoziţia pe care au întâlnit-o din partea filozofilor şi ereticilor.

El a scris o altă lucrare importantă din punct de vedere dogmatic, intitulată Ancoratus; este o expunere a credinţei Bisericii despre Sfânta Treime. Avem încă de la sfântul episcop câteva opuscule mai puţin importante.

Unii au vrut să abuzeze de un fragment din Ancoratus în favoarea erorii purcederii Sfântului Duh de la Fiul. Dar cu puţină bună credinţă şi comparând fără prejudecată diversele texte ale sfântului episcop despre acest subiect, se ajunge la această concluzie: el nu a învăţat decât lucrarea Sfântului Duh prin Fiul, şi nu purcederea veşnică de la Fiul ca dintr-un principiu identic cu Tatăl.

Epifanie a luat parte activă la discuţiile despre origenism.

Aceasta a fost originea acestor discuţii.

Un oarecare Aterbie, care se credea un teolog foarte subtil, s-a declarat duşmanul lui Origen şi a pretins că a găsit grave erori în scrierile acestui preot doct. Sosind la Ierusalim, el a proferat invective împotriva episcopului Ioan, a lui Rufin şi Ieronim, pe care-i făcea origenişti. Ioan de Ierusalim şi Rufin nu au dat nici o importanţă diatribelor lui Aterbie. Ieronim a crezut că trebuie să răspundă şi să explice în ce sens îl urma pe Origen şi cum l-a abandonat când el se găsea în eroare.

Explicaţiile lui Ieronim i-au îndepărtat pe Ioan şi Rufin care fuseseră până atunci prietenii lui. Epifanie a luat partea lui Aterbie şi s-a declarat împotriva episcopului Ioan într-atât încât s-a făcut să circule zvonul că la liturghie el spunea: ,,Doamne, dă-i lui Ioan să creadă sănătos”. Epifanie s-a apărat de această afirmaţie, dar el adăuga în epistola sa[5]: „Dragul meu, îndepărtează-te de ereziile lui Origen”, ceea ce dovedeşte că îl considera partizan al opiniilor pe care le privea ca erezii.

Principalii duşmani ai lui Origen se aflau printre monahi.

Exista în mânăstirile din Egipt un mare număr de monahi, cu siguranţă foarte virtuoşi, dar fără nici o ştiinţă. Ei au luat literal această expresie din Sfânta Scriptură: Să facem om după chipul nostru (Facerea 1, 26) şi ei au conchis că Dumnezeu avea forma umană; au fost numiţi antropomorfiţi. Teologii îşi băteau joc de simplitatea acestor bieţi monahi şi se arătau mari partizani ai lui Origen, ale cărui învăţături erau atât de spiritualiste pe cât de materialistă era credinţa monahilor. Printre călugări existau însă mulţi bărbaţi învăţaţi, care, ca ceilalţi savanţi, admirau scrierile lui Origen. Printre ei erau trei monahi foarte vestiţi, care erau fraţi şi care erau numiţi marii fraţi, datorită înălţimii lor mari[6].

Teofil, episcopul Alexandriei, era un om orgolios şi violent. El depăşea limitele chiar atunci când urmărea un scop util. De aceea, combătând idolatria, el a stârnit în Alexandria o mare răzmeriţă, plimbând pe străzi idolii ridicoli ai păgânilor şi dovezile cruzimii şi imoralităţii preoţilor lor.

Teofil a fost acuzat pe nedrept că a incendiat faimoasa bibliotecă din Alexandria, aşa cum am menţionat anterior, dar caracterul său violent nu l-a pus la adăpost de alte acuzaţii cu totul întemeiate.

Atacându-i pe antropomorfiţi, aceşti monahi au năvălit în Alexandria. Ei nu şi-au ascuns intenţia de a-l ucide pe episcop. Teofil, păstrându-şi întru totul credinţele sale spiritualiste, a considerat că trebuie să capituleze. El s-a înfăţişat înaintea monahilor spunându-le cu mai mult spirit decât francheţe: „Văzându-vă, eu cred că văd chipul lui Dumnezeu”. Călugării au fost flataţi şi au crezut că episcopul nu era origenist, căci ei dădeau acest titlu tuturor celor care credeau într-un Dumnezeu spiritual şi nevăzut. Deci ei i-au cerut lui Teofil să-l condamne pe Origen şi acesta le-a răspuns că de multă vreme avea intenţia de a-l condamna.

Aceasta a fost circumstanţa atacurilor pe care el le-a îndreptat în epistolele sale pascale împotriva sfântului şi savantului preot care adusese slavă Bisericii Alexandriei.

Epistolele sale nu au fost aprobate de toată lumea. Cei mai savanţi monahi, şi mai cu seamă marii fraţi, le-au condamnat. Pentru a se răzbuna, el a obţinut de la guvernatorul provinciei soldaţi cu care el a năvălit în pustiu, devastând şi dând foc chiliilor monahilor care se opuneau. El îi căuta pentru a-i ucide, dar ei au scăpat cu fuga şi s-au refugiat în Palestina. Ei nu au fost liniştiţi acolo şi Teofil a scris împotriva lor episcopilor ţării care nu au îndrăznit să se pronunţe în favoarea lor. Îi vom regăsi la Constantinopol.

Aşa a fost pusă chestiunea origenismului şi se obişnuia a se da titlul de origenişti tuturor celor care nu se pronunţau împotriva lui Origen.

Scrierile acestui mare bărbat erau prea profunde pentru a fi înţelese de toată lumea, şi multe dintre opiniile sale puteau să fie exagerate de ucenici prea puţin inteligenţi; în sfârşit, lucrările sale fuseseră cu siguranţă falsificate.

Discuţia care s-a purtat la Ierusalim, aşa cum am spus, s-a înveninat într-atât încât ea a produs ruptura dintre Ieronim şi Rufin. Epifanie, episcop de Salamina, a contribuit la ea mai ales venind la Ierusalim unde l-a atacat, din amvon, cu mai multă râvnă decât prudenţă, pe episcopul Ioan care îl primise ca pe un prieten şi fusese ospitalier.

Aparţinând de Palestina prin naşterea sa şi cinstit pentru virtuţile sale, Epifanie a abuzat de influenţa sa pentru a-i asmuţi pe monahi împotriva lui Ioan.

Ieronim şi-a urmat impulsul şi îndată a izbucnit războiul între el şi episcop, vechiul său prieten. Episcopul s-a folosit de autoritatea sa. El s-a pronunţat categoric împotriva mânăstirii lui Ieronim din Bethleem şi a celei pe care Paula o construise în acelaşi loc.

Rufin şi Melania au fost de partea lui Ioan şi astfel a fost declarat război între vechii prieteni.

Războiul era violent, aprins, pătimaş până în cel mai înalt grad, şi Ieronim îl ataca pe Ioan cu această violenţă care lui îi era destul de obişnuită[7]. Ioan a apelat la arbitrajul lui Teofil al Alexandriei, dar acest episcop şi-a schimbat opinia exact înainte de a da sentinţa sa, astfel că, după ce s-a pronunţat destul de deschis în favoarea lui Ioan al Ierusalimului, el i-a scris lui Ieronim ca unui apărător al credinţei.

Ioan a fost de partea sa, el a făcut primii paşi către pace cu Ieronim, care i-a primit cu râvnă. Rufin s-a împăcat de asemenea cu Ieronim şi aceşti bărbaţi care erau socotiţi eretici şi-au dat, în faţa altarului, sărutul păcii.

Dar rana pe care Rufin o primise nu era vindecată. El a părăsit Ierusalimul, s-a întors în Apus şi a publicat o traducere latină a lucrării Apologia lui Origen scrisă de mucenicul Pamfil şi a cărţii Principii. În prefaţa acestei din urmă cărţi, el face aluzie la stima pe care Ieronim o mărturisea faţă de autor. Acest elogiu a fost stânjenitor, deoarece la Roma se găseau traduceri ale lui Rufin pline de erori.

Anastasie, succesorul lui Siricie pe scaunul Romei, nu cunoştea scrierile lui Origen; el nu cunoştea nici măcar numele acestui mare bărbat, ceea ce el a mărturisit[8]; această mărturisire nu poate să ne dea decât o slabă idee despre erudiţia sa. El a găsit că lucrările lui Rufin conţineau multe erori, şi l-a chemat pe autor la Roma pentru a da explicaţii.

Rufin, preot de Achileea, nu recunoştea episcopului Romei dreptul de a-l judeca. El a refuzat, sub diverse pretexte, să accepte invitaţia lui Anastasie. Atunci acesta a condamnat scrierile sale. Este cel dintâi exemplu de carte condamnată de Roma, unde au fost condamnate după aceea un număr atât de mare de scrieri. Episcopul Anastasie era departe de a da el însuşi condamnării sale importanţa pe care curtea de la Roma a dat-o ulterior condamnărilor sale. În această privinţă, el se exprimă în următorii termeni: „În ce-l priveşte pe Rufin, el are maiestatea dumnezeiască care să-i judece conştiinţa şi el va vedea, împlinindu-şi pe deplin îndatorirea de evlavie, ceea ce trebuie să aprobe”[9].

Aşadar, Anastasie nu l-a condamnat decât pe Origen, pe care nu-l cunoştea decât din traducerea lui Rufin.

Îndeosebi Marcela, prietena lui Ieronim, a fost cea care l-a determinat pe episcopul Romei să-l condamne pe Origen. Anastasie a condamnat opiniile pe care le-a judecat a fi eronate, ca opuse învăţăturii întotdeauna primite de Biserică. Cât despre persoana lui Rufin, el îl privea ca pe un străin de care nu trebuia să se ocupe. „Eu nu doresc nici măcar să ştiu, spune el, nici ce face, nici unde este. El va vedea dacă se va putea justifica”. Nu se cunoaşte decât din această scrisoare a lui Anastasie, condamnarea lui Origen de către episcopul Romei, şi nu se ştie care sunt opiniile pe care acest episcop le-a considerat contrare învăţăturii Bisericii.

Nu s-a văzut ca episcopul de Achileea să-l fi condamnat pe Rufin, preot al Bisericii sale.

Ioan, episcopul Ierusalimului, căruia Anastasie i-a scris epistola sa, se preocupa de persoana lui Rufin şi de cenzurile al căror subiect fusese Origen la Roma. Iată de ce el i s-a adresat lui Anastasie care i-a dat informaţii insuficiente.

Teofil a găsit în condamnarea lui Anastasie o nouă încurajare pentru persecuţiile pe care el le impunea origeniştilor. El a citat-o, deşi, în realitate, nu-i dădea nici o importanţă. El care-i reproşase lui Epifanie o mulţime de erori şi mai ales pe cea a antropomorfismului, se dovedea rivalul lui Epifanie în luptele sale împotriva origeniştilor, şi ei se înţelegeau perfect pentru a-i combate.

Teofil a reunit în acest scop un sinod la Alexandria, şi a trimis tuturor episcopilor din Palestina şi Cipru o scrisoare sinodală[10], în care el se exprimă cu o asemenea pasiune împotriva partizanilor lui Origen, încât este uşor de văzut că nu râvna pentru credinţă era cea care-l făcea să vorbească şi să acţioneze.

La începutul scrisorii sale, el aduce împotriva monahilor, apărători ai lui Origen, acuzaţii cu atât mai ciudate cu cât aceşti monahi erau mai instruiţi decât antropomorfiştii, noii săi prieteni, şi treceau drept cei mai sfinţi care fuseseră în pustiu. El vorbeşte de origenism ca de o erezie perfect stabilită[11], cu toate că nu era nimic, deoarece nu exista judecata Bisericii care să o fi stabilit şi judecat. După ce i-a atacat pe călugării partizani ai lui Origen şi a vorbit despre ei pe un ton dispreţuitor, Teofil a anunţat că episcopii provinciei sunt reuniţi; că s-au citit cărţile lui Origen în adunare, ceea ce era destul de dificil, în lipsa timpului suficient, şi că s-a descoperit, mai cu seamă în cartea Principii, erori pe care el le expune, dar dintre care multe erau foarte discutabile, şi de care Origen era probabil cât se poate de nevinovat.

Atunci, chiar dacă textele citate de Teofil ar fi fost autentice, ele puteau fi interpretate într-o manieră mai ortodoxă, ceea ce el nu a făcut; şi el ar fi trebuit să ţină cont în special de diferenţa care există în mod necesar între dogma pe care un autor o admite în mod sincer şi comentariile pe care el le face mai apoi, fără a vrea să o atace. Aceste comentarii pot merge, în pofida intenţiei autorului, până la un atac împotriva dogmei.

Origen nu a avut niciodată personal această dispoziţie de a ataca o dogmă creştină; dacă comentariile pe care le făcea duceau la ofensă şi dacă ucenicii săi abuzau de ele, episcopii cu adevărat creştini aveau misiunea de a avertiza cu dragoste. Dar Teofil punea cu atât mai multă pasiune în atacarea lui Origen şi a partizanilor săi, cu cât el fusese iniţial origenist şi avea, pentru a acţiona aşa cum a făcut-o, alte motive decât dragostea pentru ortodoxie.

Episcopii din Palestina şi Cipru primind scrisoarea sinodală a lui Teofil i-au răspuns că ei condamnă ca şi el ereziile lui Origen[12]. Ei le expun în aceeaşi manieră cu Teofil. Este cert că ei îi atribuiau lui Origen opinii heterodoxe; dar, de asemenea, nu este cert că Origen le-a susţinut în sensul pe care ei îl dădeau. Iată de ce hotărârile lor, unite cu cele ale episcopului Romei, nu au fost îndeajuns de puternice pentru a impune tăcerea oamenilor respectabili, precum monahii numiţi marii fraţi, care erau cu siguranţă foarte evlavioşi şi foarte ortodocşi, şi nu-l considerau pe Origen ca adversarul lor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Sfântul Grigorie de Nyssa, Homil. XIII in Cantic. Canticor.

   [2] S-a vrut a se abuza de câteva texte ale Sfântului Grigorie de Nyssa, în favoarea ereziei purcederii Sfântului Duh de la Fiul. Citind aceste texte cu bună credinţă şi în întregime, ne încredinţăm că Sfântul Grigorie, ca toţi ceilalţi Părinţi, a învăţat aceste trei dogme: 1. unitatea de substanţă a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh; 2. purcederea Sfântului Duh de la Tatăl; 3. lucrarea Sfântului Duh prin Fiul.

   În ce priveşte purcederea veşnică de la Tatăl şi de la Fiul, nici un Părinte al Bisericii nu a învăţat această eroare grosolană, distrugătoare a Treimii.

   [3] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 10; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 32; Ieronim, In Ruff. şi Epist. 80 ad 90.

   [4] Fotie, Biblioth., c. 122.

   [5] Sfântul Epifanie, Epist. ad Joann. Hierosolimit., § 3.

   [6] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 7.

   [7] Detaliile acestei discuţii animate se găsesc în principal în Ieronim, Epist. 80, 81, 82, 83; Epist. Theoph., Epiph. şi Hieron., int. Epist. 89 şi 90; Edit. Vallarsi. A se vedea şi Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 7. Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, c. 11.

   [8] Anastasie, Epist. ad Joann. Episcop. Jerosolimit., § 3.

   [9] Anastasie, Epist. ad Joann. Episcop. Jerosolimit., § 2.

   [10] Epist. Synod., Theop. inter Epist. Hieron. 92. Edit. Vallarsi; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 7.

   [11] Epistola sinodală a lui Teofil a fost tradusă în latină de Ieronim. A se vedea Inter Epist. Hieron., 92.

   [12] A se vedea Inter Epist. Hieron., 96, 97, 98, 99, 100.