----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (III)

Episcopul Maxim al Serpuhovului († 1930)

de profesor I.M. Andreev

 

Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune
cu patriarhul (eretic), eu nu voi intra
Sfântul Maxim Mărturisitorul

 

Partea a II-a

În ciuda stricteţii extreme a disciplinei din lagărul Solovki, care însemna că ei riscau să fie torturaţi şi împuşcaţi, vlădicii Victor, Ilarion, Nectarie şi Maxim nu numai că slujeau adeseori împreună în taină în pădurile insulei, ci şi au săvârşit hirotonii de noi episcopi. Acestea erau săvârşite în cea mai mare taină chiar faţă de cei mai apropiaţi ai celor hirotoniţi, astfel încât, în caz de arest şi tortură, ei să nu poată da în mâinile GPU episcopi cu adevărat secreţi. Abia în ajunul plecării mele de la Solovki am aflat de la prietenul meu apropiat, un preot celibatar, că el nu mai era preot, ci episcop.

Părintele duhovnicesc comun al întregului episcopat din catacombe şi al clerului laic de pe Insula Solovki era remarcabilul mărturisitor, şi mai apoi mucenic, protoiereul Nicolae Piskanovski (din oraşul Voronej). Vlădica Maxim îl respecta profund şi îl numea „dreptar al Ortodoxiei”. Odată, vlădica Maxim, cu mare tulburare a sufletului şi cu lacrimi din inimă (el se găsea arareori într-o astfel de stare), mi-a arătat o carte poştală pe care părintele Nicolae o primise de la soţia şi tânărul său fiu. Pe această carte poştală erau scrise următoarele: „Ne bucurăm întotdeauna, gândindu-ne la suferinţele tale pentru Hristos şi pentru Biserica Lui, pătimite în lagărul de concentrare. Fie ca şi tu să te bucuri că şi noi am devenit vrednici încă o dată şi încă o dată să fim prigoniţi pentru Domnul”.

La Solovki aveam câteva „biserici” catacombe secrete, dar preferatele noastre erau două: Catedrala Sfânta Treime şi Biserica Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Zonei de Repartiţie „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae era situată în pădurea adâncă către Zona de Repartiţie „Muksolm”. Era un desiş alcătuit în mod natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae. În Catedrala Sfânta Treime, slujbele se săvârşeau doar vara, la marile praznice şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Cincizecimii. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba celor 12 Evanghelii s-a ţinut în camera medicilor din compania 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate companiile prin care se înştiinţa că în următoarele 3 zile nu i se permitea nimănui să părăsească companiile după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe excepţionale şi cu un permis special, scris de comandantul lagărului.

Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după o zi de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne-a spus că un epitaf de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – urma să aibă loc şi avea să înceapă într-o oră. „Unde ?” – a întrebat vlădica Maxim. „În containerul pentru uscat peşte care este aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să vină câte unul o dată”.

Într-o jumătate de oră, vlădica Maxim şi cu mine am părăsit compania noastră şi am pornit spre ‘adresa’ indicată. De două ori patrulele ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ce aveau să facă ceilalţi ? Vlădica Victor, vlădica Ilarion, vlădica Nectarie şi părintele Nicolae ? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; şi ceilalţi ţeseau năvoade ... Aici era marginea pădurii. Aici era containerul, de circa 8 metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Deschide părintele Nicolae. Vlădica Victor şi vlădica Ilarion sunt deja aici ... În câteva minute vine şi vlădica Nectarie. Interiorul containerului a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu aveam trupuri, ci doar suflete. Nimic nu tulbura sau nu interfera cu rugăciunea ... Nu îmi amintesc cum am ajuns „acasă”, adică la companiile noastre. Domnul ne-a acoperit !

Slujba luminoasă de Paşti a avut loc în camera noastră, a medicilor. Către miezul nopţii, sub felurite pretexte urgente aranjate de secţia medicală, fără nici un fel de permis scris, toţi cei care intenţionau să vină s-au adunat, aproximativ 15 persoane în total. După utrenie şi liturghie, ne-am aşezat [la masă] şi am lăsat postul. Pe masă erau cozonac pascal şi brânză, ouă vopsite, mâncare rece, vin (drojdie lichidă cu extract de merişor şi zahăr). Pe la ora 3 ne-am despărţit.

Turele de control ale companiei noastre erau făcute de comandantul lagărului înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi 4 a.m. Găsindu-ne pe noi, patru medici în frunte cu vlădica Maxim, la ultima sa tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi ?” Şi îndată a adăugat: „Aşa noapte ... şi să nu vrei să dormi !” Şi a plecat.

„Doamne Iisuse Hristoase ! Îţi mulţumim pentru minunea milostivirii şi puterii Tale”, a spus cu emoţie vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune.

Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, delicată şi trandafirie de la Solovki, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe mânăstirii prefăcute în lagăr de concentrare, transformându-l în oraşul invizibil Kitej şi umplând sufletele noastre libere cu o bucurie tihnită, nepământească. Mulţi ani au trecut de atunci, dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este într-un mod de neuitat vie; parcă a fost ieri. Şi inima ştie că printre noi se afla atunci un sfânt.

Vlădica Maxim era prietenos îndeosebi cu vlădica Victor, care era total opusul episcopului-medic. Vlădica Victor era mic de statură, îndesat, plin de veselie, deschis, accesibil, prietenos cu toţi, vorbăreţ. „Trebuie să mângâi pe fiecare om cu ceva”, spunea el, şi pe fiecare om pe care îl întâlnea ştia cum să-l mângâie, cum să-l facă fericit, cum să-i smulgă un zâmbet. El venea adeseori şi vorbea îndelung cu vlădica Maxim despre destinul Bisericii Ortodoxe Ruse. Fiind un optimist, el încerca în mod constant să-l ‘infecteze’ pe vlădica Maxim cu credinţa sa în viitorul strălucitor al Rusiei; dar cel din urmă rămânea un pesimist sau, aşa cum se definea el însuşi în cuvintele lui Constantin Leontiev, „un pesimist optimist”. Sfârşitul tragic al istoriei lumii se apropie, şi prin urmare, potrivit cuvântului Domnului, omul trebuie „să-şi plece capul” în aşteptarea biruinţei certe a adevărului lui Hristos.

Pe 21 ianuarie/3 februarie 1930, de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul (ziua de nume a vlădicăi Maxim), noi, medicii, am strâns împreună [bani] şi am cumpărat de la magazinul din lagărul nostru o ceaşcă de ceai de porţelan „pontificală”, imensă, executată cu extrem de multă măiestrie, şi i-am înfăţişat-o solemn ca pe un dar iubitului nostru vlădică. Vlădica mânca puţin, dar îi plăcea să bea ceai. Darul a avut un mare succes. Această zi am petrecut-o în întregime din nou, ca de Paşti, în camera noastră, şi vlădica Victor ne-a spus multe amănunte interesante din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul. „Sunteţi binecuvântat, prea sfinţite, să purtaţi numele unui atât de mare protector ceresc şi mărturisitor în zilele noastre”, şi-a încheiat relatarea sa vlădica Victor cu sinceră bucurie.

Pe 5/18 iulie 1930, de praznicul Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m-au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Prevenit, m-am pregătit, mi-am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să-mi aştept arestarea. Auzind la 2 dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i-am făcut metanie vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi l-am rugat să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să-mi dea putere să îndur supărările, suferinţele care vor veni şi probabil tortura şi moartea. Vlădica s-a ridicat în picioare, s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi s-a părut că el crescuse şi devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori, şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi cruţată, şi în cele din urmă vei ieşi din închisoare. Însă în ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi ... mă vor împuşca ! Şi tu să te rogi pentru mine, câtă vreme sunt în viaţă şi, îndeosebi după moartea mea”.

 

Sfântul Nou Mucenic Maxim, episcopul Serpuhovului († 1930)

 

Proorocia vlădicăi Maxim s-a împlinit întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a publicat următoarea notă în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia ‘Pro-Rusia’ a Vaticanului a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie de către bolşevici pentru că a refuzat să-l recunoască pe mitropolitul Serghie, care, după cum se ştie, s-a împăcat cu autoritatea sovietică”.

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău Maxim, primul episcop din catacombe al mult-pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.

 

* * *

 

Nota editorului în limba engleză

Sfinţenia episcopului mucenic Maxim – nu numai prin mucenicie, ci şi prin viaţa sa – străluceşte limpede în această relatare la prima mână (tipărită iniţial în Calea Ortodoxă, Jordanville, 1951). O mărturie recentă a acesteia este adusă de nepoata sa, care locuieşte în New York. Chiar în acest an ea a fost salvată dintr-o situaţie aproape imposibilă printr-un ajutor neîndoios ceresc, şi scrie următoarele: „Cred cu tărie că aceasta s-a întâmplat deoarece unchiul meu s-a rugat pentru mine înaintea Domnului”.

Şi astfel noi putem crede că creştinul ortodox de astăzi are o mijlocire cerească aparte în necazuri şi în încercările credinţei, atât prin episcopul-mucenic Maxim, cât şi prin întregul sobor al milioanelor de noi mucenici ai jugului comunist ateu.

Sfinte Noule Mucenice Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Amin.