----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XIV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

5. Rugăciunea pentru cei adormiţi [continuare]

Credinţa noastră, că scumpii noştri adormiţi viază cu duhul, este susţinută de asemenea de mai multe dovezi ale logicii şi psihologiei. Noi îi iubim pe cei adormiţi deoarece ei există şi după moartea lor şi sunt vii la Dumnezeu. O mamă îşi iubeşte copilul în chip jertfelnic. Însă mai mult îl iubeşte după ce el moare. Ce om raţional şi simţitor va învinui pe maicile pline de amărăciune şi ieşite din minţi, atunci când continuă să-i iubească pe copiii lor ca şi cum ar iubi pe copiii vii şi cu mai multă înţelepciune se îngrijesc de ei ?

Cei care resping nemurirea creează o artă a absurdului, susţinând că omul nu ar iubi pe cineva. Credincioşii în Hristos nu cad însă sub incidenţa acestui absurd, căci ei ştiu că iubesc sufletele care au existat, trecute în altă lume. Ei ştiu şi sunt încredinţaţi că oamenii nu mor în veac, precum animalele, deoarece Făcătorul tot veacul [veşnicia] l-au dat în inimile lor (Eclisiastul 3, 11).

Preacinstita monahie Emilia, vrednică de toată crezarea, vieţuitoare la Mânăstirea Kazanlâk, mi-a povestit, pe 4 decembrie 1963, următoarea întâmplare:

 

,,Într-o tânără familie s-a născut o fetiţă. Au numit-o Penka. Tatăl ei era necredincios şi nu a dat nici un prilej ca fiica lui să fie botezată. Când a împlinit 4 ani, ea a murit. Toţi cei din casă au fost cutremuraţi de această grea pierdere. Nu după mult timp, tatăl a văzut-o pe fetiţă într-o grădină minunată împreună cu alţi copii, jucându-se plină de veselie. Grădina era înconjurată cu un gard. În afara grădinii, printre pietre şi mărăcini stăteau alţi copii şi cu greu priveau către cei care se jucau în grădină. Văzându-l pe tatăl ei, Penka s-a întors către el şi i-a spus:

- Tată, sunt foarte bine aici.

- Şi acei copii de ce sunt afară ?

- Ei nu sunt botezaţi şi prohodiţi, a răspuns fetiţa.

- Nici tu nu eşti botezată şi prohodită !, s-a minunat tatăl ei.

- Cum să nu ? Bunica m-a botezat şi m-a prohodit.

Tatăl s-a deşteptat nespus de tulburat, s-a dus îndată la mama sa şi a întrebat-o:

- Mamă, spune-mi adevărul: aţi botezat-o pe Penka ?

- Da, fiule, am botezat-o pe ascuns şi, adormind, tot în taină am prohodit-o.

- Acum văd că există Dumnezeu, că există viaţă după moarte !, a spus plin de tulburare, povestind acel vis.

Din acea zi necredinciosul tată a devenit credincios”.

 

Dragostea noastră către cei apropiaţi, plecaţi în cealaltă lume, se arată în mod firesc în rugăciunile noastre pentru ei. Nu există om care să fi trăit pe pământ şi să nu fi greşit. Dar nu sunt puţini aceia dintre cei care au părăsit această lume şi care mult greşind, puţin s-au căit. Putem noi oare să-i ajutăm pe ei ? Putem şi suntem chiar datori. Prin osârdnicele noastre rugăciuni pentru ei şi prin milosteniile noastre întru pomenirea lor, noi putem să le aducem o oarecare uşurare. Un ajutor aparte primesc adormiţii noştri din liturghiile pentru cei răposaţi săvârşite întru pomenirea lor.

,,Nu în zadar – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – apostolii au rânduit să fie pomeniţi cei adormiţi la săvârşirea înfricoşătoarelor taine (sfânta liturghie). Ei au ştiut că prin aceasta cei adormiţi primesc mare folos. Când întregul popor şi soborul de preoţi stau cu mâinile înălţate şi când înainte se află Jertfa cea înfricoşătoare (sfânta euharistie), cum să nu Se milostivească Dumnezeu, rugându-ne pentru ei ? Aceasta o spun despre aceia care şi-au săvârşit viaţa întru credinţă. Lui Dumnezeu Îi este plăcut să ne ajutăm unul pe celălalt”.

Creştinii ortodocşi ştiu aceasta şi, după tradiţie, fac pomeniri regulate pentru scumpii lor adormiţi – rugăciuni, liturghii, panihide şi împărţiri de colivă, pâine şi altele, de ,,bogdaproste” (Dumnezeu să-L ierte). Însă nu toţi se raportează întru cunoştinţă la aceste sfinte tradiţii. Pentru ce se împarte milostenie spre pomenirea celor adormiţi şi de ce se împarte mâncare ? Oare morţii au nevoie de mâncare ? Nu, însă sufletele lor au nevoie de hrana duhovnicească a iubirii şi milosteniei. Ele se bucură atunci când întru pomenirea lor sunt hrăniţi cei săraci, îmbrăcaţi cei goi, ajutaţi cei aflaţi în nevoi materiale şi mângâiaţi cei care suferă ... Dăruind săracilor, noi Îi dăruim lui Hristos (potrivit Matei 25, 35-36). Iar El ştie cum să răsplătească şi celor vii, şi celor morţi. Pe lângă aceasta, atunci când arătăm dragoste către cei care suferă şi împărţim pomană, intrăm într-o părtăşie reală, greu de descris în cuvinte, cu cei adormiţi ai noştri şi le arătăm prin dragostea către cei săraci o tainică binefacere.

În testamentul său, Sfântul Efrem Sirul scrie: ,,Pomenirile făcute de cei vii ajută pe cei morţi. Nu aţi remarcat că atunci când se maturizează vinul cel viu (strugurii) în vie, fierbe şi cel mort în vasul de lut ? Şi dacă ... bulbul dezrădăcinat, care creşte în casă, îşi dă greu duhul, parcă simţind că altul viu creşte în câmpie, nu ar trebui cu atât mai mult să simtă cei adormiţi atunci când se săvârşeşte pentru ei pomenire ?”

Că cei adormiţi se bucură mult când se împarte milostenie întru pomenirea lor – şi aceasta nu oricui, ci doar săracilor –, ne vom încredinţa din istorisirea următoarei întâmplări, relatată personal de Maria Horozova din oraşul Bansko.

 

,,În anul 1949 am rămas văduvă. Nu după mult timp, m-am mutat în Mânăstirea Dreanovo. Mă simţeam nespus de nefericită – văduvă, cu 3 copii mici, singură, fără vreo cunoştinţă, fără bani. Dumnezeu însă, care este apărător al văduvelor şi Părinte al săracilor, căruia m-am încredinţat atât pe mine, cât şi soarta copiilor mei, nu ne-a lăsat să murim de foame. El a săvârşit o minune cu noi.

Îmi aduc aminte această întâmplare: în ianuarie 1950, într-o zi, cea mai mare dintre fetiţele mele mi-a spus:

- Mamă, alţi copii mănâncă unt, găini, iar noi tot fasole şi fasole. Pregăteşte-ne şi nouă ceva bun !

Mi-a venit foarte greu. Însă, dintr-odată, dintr-o pornire de mamă gata să facă totul pentru copiii ei, am spus:

- Bine, voi fierbe o găină. Sâmbătă mă voi duce la Dreanovo şi vă voi cumpăra o găină.

De unde să iau bani şi cum să mă duc până acolo pe un ger cumplit ? Nu mi-era limpede cum ar fi urmat să fac aceasta.

Înainte să vină ziua de sâmbătă, joi a venit la mânăstire un om necunoscut şi a întrebat:

- Unde este văduva cu 3 copii ?

I s-a arătat chiliuţa mea. El a ciocănit la uşă şi mi-a dat ceva înfăşurat într-un ziar, spunând:

Este pentru dumneavoastră. Soţia mea vă trimite această găină.

M-am înfricoşat şi am întrebat:

- Dar cine sunteţi, de unde mă cunoaşteţi ?

Mi-a spus:

- Sunt din satul Ţinka, Dreanovo. Am un fiu adormit. I s-a arătat în această noapte în vis mamei şi i-a spus: ‘Ai atâţia pui frumoşi şi pe nici unul dintre ei nu vrei să mi-l trimiţi !’ ‘Dar cum, fiule, să-ţi trimit, cui să i-l dau ? Oare nu ai murit ?’ El a răspuns: ‘Taie cel mai frumos pui, curăţă-l şi trimite-l văduvei cu 3 copii de la Mânăstirea Dreanovo. Ea îl va pregăti şi voi cina cu ei’.

Am plâns, i-am mulţumit şi omul s-a dus. Şi până astăzi mă cuprind fiori când îmi amintesc de aceasta”.

 

Biserica, care până la sfârşitul veacurilor se va ruga pentru fiii ei adormiţi, ne învaţă să-i pomenim pe cei apropiaţi care au murit şi pe toţi adormiţii din veac creştini dreptmăritori, atât la liturghie, cât şi în rugăciunile noastre particulare.

Sfântul Serafim de Sarov îi pomenea pe cei adormiţi în chilia sa în acest chip: ,,Pomeneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor Tăi – strămoşi, părinţi şi fraţi, care odihnesc aici (numele) şi pe adormiţii ortodocşi de pretutindeni. Dă-le lor, Doamne, Împărăţia Ta cea cerească şi părtăşia cu Tine în viaţa cea fără de sfârşit şi fericită şi iartă-le lor, Doamne, toate greşalele cele cu voie şi cele fără de voie”.

Şi noi putem să rostim această rugăciune scurtă atunci când îi pomenim pe cei adormiţi ai noştri în pravila zilnică de rugăciune.

O dată importantă pentru pomenirea celor adormiţi este cea de-a 40-a zi de după moartea lor. Pentru ce această zi este atât de însemnată ? Cum se face aceasta ? După învăţătura Sfintei Biserici, atunci se hotărăşte soarta de dincolo a celor adormiţi. Noi trebuie să ştim aceasta şi să participăm cu multe rugăciuni şi cu binefaceri la uşurarea soartei veşnice a apropiaţilor noştri dragi care au adormit.

Despre însemnătatea celei de-a 40-a zi dă mărturie următoarea istorisire din viaţa stareţului sfânt Ambrozie de la Optina:

 

Stareţul sfânt Ambrozie de la Optina

 

,,Soţul unei fiice duhovniceşti zăcea pe patul de moarte. Cunoscând aceasta, Sfântul Ambrozie a scris femeii să-i spună soţului ei să se mărturisească şi să se împărtăşească. Ea a făcut întocmai. I s-a făcut şi taina sfântului maslu şi astfel a plecat el din această viaţă pământească. În chinurile de dinainte de moarte, el a spus liniştit soţiei sale: ‘Vine monahul !’

Auzind despre această moarte, Sfântul Ambrozie a scris femeii pline de întristare, rămasă singură cu fiica ei, următoarea scrisoare: ‘Pace vouă şi binecuvântarea Domnului să fie cu voi ! Celui adormit – Împărăţia cerurilor ! El a suferit îndelung şi mult s-a chinuit întru boala sa. Însă pentru petrecerea cu răbdare a bolii i se dăruiesc milă şi iertare de păcate. Voi, acum, sunteţi orfane. Însă este spus: Dumnezeu Însuşi este Tată al orfanilor şi Ocrotitor al văduvelor. Puternic este Domnul să vă apere şi să vă poarte de grijă întru toate şi să vă dăruiască şi slujbă, şi hrană. Chemând asupra voastră pacea lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui, vă las cu sincere doriri de bine, mult păcătosul ieroschimonah Ambrozie’.

Pentru pomenirea de 40 zile a soţului ei, această femeie a mers la Mânăstirea Optina, pentru că era foarte ataşată de Sfântul Ambrozie. În seara celei de-a 40-a zile, înainte de slujba vecerniei, ea s-a dus la stareţ cu rugămintea de a-i cere să-l ajute pe cel adormit. Înaintea chiliei preacuviosului, ca întotdeauna, era mult popor. Mulţimea şi convorbirile atât au tulburat-o pe femeie, încât în singurătatea sa părea că pe de-a întregul uitase de ce venise. Stareţul a ieşit pe neaşteptate atunci la popor, s-a întors către ea şi a privit-o înfricoşat şi cu asprime.

- Ah, înfricoşător – a spus el –, a sosit pronunţarea sentinţei ! Mergi cât mai degrabă şi te roagă în biserică. Şi eu mă voi ruga pentru el.

Femeia a înţeles bine despre ce vorbeşte înainte-văzătorul stareţ şi mult s-a înfricoşat, atât de cuvintele, cât şi de expresia feţei lui. În biserică, ea s-a rugat în timpul vecerniei şi a plătit, după săvârşirea vecerniei, dumnezeiasca liturghie şi panihidă pentru a doua zi.

Dimineaţa, după dumnezeiasca slujbă, a mers la stareţ. Sfântul Ambrozie a întâmpinat-o cu un chip luminos. Un zâmbet îi strălucea pe faţă şi în ochi. Înainte ca ea să reuşească să se închine la picioarele lui, el, plin de bucurie, i-a atins în trei rânduri capul şi i-a spus:

- Este în Împărăţia cerurilor ! Este în Împărăţia cerurilor ! Este în Împărăţia cerurilor !

Credincioasa a simţit că marelui stareţ i s-au descoperit tainele lumii de dincolo. Întreaga lui faţă strălucea de veselie cerească. Această veselie s-a revărsat şi în sufletul ei”.

 

Minunate cugetări pe această temă – cu ce simţăminte trebuie să ne rugăm pentru apropiaţii noştri adormiţi – întâlnim şi la marele povăţuitor contemporan, Sfântul Ioan de Kronstadt: ,,Când stai la rugăciune pentru sufletul unui adormit – scrie el –, roagă-te pentru acesta ca pentru sufletul tău, cu cea mai adâncă credinţă, cu cel mai sincer simţământ, ca să se roage şi pentru sufletul tău cu un asemenea sincer simţământ când vei muri tu. Cu aceeaşi măsură cu care veţi măsura, se va măsura vouă (Luca 6, 38). Închipuieşte-ţi în acea vreme bunătatea cea fără de sfârşit a Celui care a pătimit şi a înviat pentru noi şi roagă-L, spunând astfel: ‘Doamne Iisuse Hristoase, Tu ai spus cu preacinstitele Tale buze: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28). Iată, acest rob (ori roabă), pe calea morţii vine la Tine chinuit de lupta cu patimile, cu lumea şi cu diavolul. Odihneşte-l în loc luminos, în loc cu verdeaţă, în loc plin de pace, unde se află toţi drepţii’.

Să ne amintim de această minunată rugăciune şi să o repetăm cât mai des”.