----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki – un titan al Ortodoxiei

 

PARTEA I

Arhiepiscopul Ilarion, în lume Vladimir Alexeevici Troiţki, s-a născut în anul 1886 în satul Lipiţî, judeţul Kaşirsk, gubernia Moscova, într-o familie de preoţi. Bunicul ierarhului, tatăl său, preotul Piotr Troiţki, iar mai târziu şi fratele au slujit în Biserica Buna Vestire, lângă care au şi fost înmormântaţi. Viitorul ierarh şi-a petrecut copilăria într-o atmosferă de religiozitate şi păstrare a tradiţiilor credinţei ortodoxe. Mai târziu, de fiecare dată când venea pentru câteva zile acasă, părintele Ilarion slujea în această biserică, în care se adunau toţi credincioşii din satele învecinate. Era o adevărată sărbătoare atunci pentru întreaga suflare ortodoxă.

Din fragedă copilărie el a rămas orfan de mamă. De creşterea copiilor s-a ocupat sora mamei, care era învăţătoare la şcoala parohială. Micuţul Volodea a învăţat să citească singur, de mic copil participând la toate slujbele bisericeşti.

Încă din adolescenţă viitorul ierarh şi-a văzut dinainte calea pe care avea să meargă. Odată, luându-l de mână pe fratele său mai mic, Vladimir a hotărât să plece la oraş ca să înveţe carte. Pe drum, fratele a început să plângă şi să-i ceară să se întoarcă acasă, însă Vladimir i-a răspuns: ,,Ei, atunci o să rămâi neînvăţat !” A rămâne neinstruit, pentru un fiu de preot în vârstă de 7 ani, părea a fi soarta cea mai amară.

Dragostea de ţară, bucuria trăită în faţa armoniei naturii, care îl predispunea adeseori la contemplarea frumuseţii cereşti, au rămas vii în sufletul ierarhului: ,,Ţara mea, cât eşti de mare şi de necuprinsă ! Săracă şi totuşi bogată în frumuseţi duhovniceşti ! Avem cea mai mare podoabă ... locaşurile sfinte care se înalţă în mijlocul satelor – bisericile lui Dumnezeu, care se oglindesc în apele râurilor ruseşti. Încă din copilărie m-am obişnuit, iubite prietene, să contemplu această privelişte de pe malurile râului Oka. Dacă urci dealul care se află la ieşirea din satul nostru şi îţi arunci ochii peste văile ce se întind de-a lungul Okăi, poţi vedea împrejurimile până la 40 de verste depărtare. Distingi casele ţăranilor din cele mai apropiate sate, iar mai departe vei vedea doar bisericile: biserica din cărămidă roşie din satul Teşilovsk, biserica albă din Lujki, pe cea din Puscina sau pe cea din Tulicino, iar la orizont se desluşesc clopotniţele din Kaşirsk [...]

De fiecare dată când mă întorceam acasă de Paşti, ieşeam la râu. La câteva verste depărtare apa râului inunda toată câmpia. Auzeam dangătul vesel şi sărbătoresc al clopotelor care răsunau întru slava lui Hristos cel înviat ... Soarele de primăvară străluceşte pe cer, şuvoaiele gălăgioase inundă toate şanţurile, iar graurii zboară ici-colo plini de neastâmpăr. Pământul s-a trezit şi a început să respire. Primele firişoare de iarbă răzbat la lumină. Natura reînvie, iar poporul smerit prăznuieşte Învierea Domnului. Auzi cum răsună peste ape dangătul clopotelor şi simţi cum valuri de bucurie îţi inundă sufletul, iar pe obraji ţi se preling lacrimi calde. În această stare de încântare stai pironit ore în şir”[1].

După ce a absolvit Seminarul Teologic din Tula, în 1906, se înscrie la Academia Teologică din Moscova, de care se leagă întreaga sa activitate teologică. Între zidurile Academiei Sfânta Treime s-au conturat concepţiile teologice şi preocupările ştiinţifice ale viitorului arhiepiscop. Anume aici, lângă moaştele marelui sfânt rus, Cuviosul Serghie, îndemnul de a birui toate ispitirile acestei lumi a găsit ecou în inima tânărului teolog. Mai târziu, în lucrarea Treimea lui Dumnezeu şi unitatea omului (Triedinstvo Bojestva i edinstvo celovecestva) se vor vădi trăirile duhovniceşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu în timpul şederii sale în Marea Lavră.

 

Marea Lavră Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej

 

Clădirea Academiei Teologice, aflată în incinta Marii Lavre

 

În timpul studiilor în această academie i-au fost acordate premiile ,,Mitropolitul Macarie al Moscovei” şi ,,Mitropolitul Iosif al Moscovei”. Tot în această perioadă, Vladimir Troiţki a condus un departament al editurii Academiei Teologice din Moscova, care se ocupa cu răspândirea unor broşuri cu conţinut moral-duhovnicesc, destinate publicului larg; a făcut parte din asociaţia studenţească ce se ocupa cu ajutorarea internatului pentru copii în vârstă de 7-8 ani.

Între anii 1906-1913, pentru rezultate deosebite obţinute la învăţătură, Vladimir a fost trimis de două ori în străinătate. Prima călătorie a avut loc în 1908, când un grup format din studenţi şi profesori ai Academiei Teologice a vizitat Răsăritul creştin şi câteva ţări europene. În urma vizitării Serbiei, Bulgariei, Turciei, Greciei şi Muntelui Athos, Vladimir Troiţki şi-a scris impresiile şi gândurile în cartea De la Academie la Athos (Ot Akademii do Afona). Viitorul ierarh trăia cu durere lipsa de unitate a tuturor slavilor, iar vizitarea Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol i-a întărit credinţa în importanţa idealului bizantin pentru Rusia contemporană: ,,Trăsătura principală a bizantinismului o constituie întrepătrunderea vieţii cu temeiurile şi darurile duhovniceşti – această îmbinare este cu adevărat dumnezeiesco-umană şi nicidecum umano-dumnezeiască, ca astăzi”[2].

În opinia lui, idealul bizantin bisericesc în viaţa socială trebuie să devină idealul capabil să tămăduiască Rusia contemporană de toate bolile timpului.

A doua călătorie, întreprinsă în 1912 în ţările occidentale, este descrisă în Scrisori despre Apus (Pisma o Zapade). Deşi recunoaşte meritele artei apusene, frumuseţea naturii, chiar realizările culturii materiale, Vladimir Troiţki critică viaţa religioasă a Europei Occidentale, în comparaţie cu frumuseţea şi doxologia slujbelor Bisericii noastre, cu statornicia şi realismul Ortodoxiei.

Absolvind Academia Teologică, el a fost numit asistent (fiind bursier). Între anii 1912-1913, s-a ocupat de disertaţia sa de master şi de catedră. Arhiepiscopul Ilarion a intrat în istoria teologiei ruse ca un strălucit teolog care şi-a dedicat viaţa studiului ecleziologiei ortodoxe. Despre concepţiile tânărului profesor mărturisesc cuvintele pe care el le-a adresat studenţilor: ,,Orice activitate are ca fundament darul Duhului, iar prin descoperirea şi prin scopurile sale ea trebuie să devină slujire bisericească. Primim tărie duhovnicească şi puteri nu numai pentru folosul nostru, ci pentru Biserică, nu ca să ne fim nouă pe plac, ci Bisericii ... Când urc la această catedră, eu împlinesc o ascultare faţă de Biserică, căci numai ea dă sens şi valoare adevărată existenţei noastre; cred şi sunt convins că numai slujirea faţă de Biserică dă sens şi valoare activităţii noastre pământeşti ... Prin urmare, a nu sluji Biserica înseamnă că nici o activitate nu mai are sens, iar viaţa noastră este zadarnică”.

Activitatea ştiinţifică nu este exclusă din această slujire, pentru că ştiinţa ,,tinde spre cunoaşterea adevărului”, iar ,,Biserica, în calitatea ei de păstrătoare a adevărului, poate şi trebuie să devină autoritate pentru orice persoană care caută adevărul”[3].

În 1913 a susţinut disertaţia de master cu titlul Studii de istoria dogmelor despre Biserică (Ocerki iz istorii dogmata o Ţerkvi). Această lucrare fundamentală este răspunsul la evenimentele care se petreceau în Rusia în acea vreme, la secularizarea societăţii şi statului, care încă de pe atunci se transforma treptat într-o luptă împotriva lui Dumnezeu. Cum afirmă însuşi autorul, ,,de obicei, noi reflectăm asupra unui adevăr doar când auzim vreo obiecţie la adresa lui. Cât priveşte Biserica, gândirea teologică se alarmează doar atunci când se ciocneşte de afirmaţiile false ale ereticilor şi schismaticilor care se referă la Biserică”. Lupta viitorului mărturisitor şi apărător al Bisericii împotriva ereziei înnoirii a constat nu numai în studii despre istoria dogmelor, ci şi în apologia despre caracterul de unitate şi de sfinţenie al Bisericii.

În acelaşi an, 1913, pe 28 martie, în Schitul Paraklit, Vladimir a fost tuns în monahism de episcopul Nicon Rojdenstvenski (foto), primind numele de Ilarion. Iată ce mărturiseşte părintele Ilarion despre acest eveniment: ,,Am depus votul monahal şi nu cred că voi mai avea o bucurie asemănătoare cu cea pe care am simţit-o pe 28 martie 1913. Acest sentiment nu a încetat nici când s-a terminat slujba. Sufletul meu slăvea pe Dumnezeu şi se bucura ... Din experienţă pot spune următorul lucru: nu întâmplător, în clipa când cineva este tuns în monahism, preotul care săvârşeşte slujba spune: ‘Fratele nostru (N) se îmbracă în haina veseliei şi a bucuriilor duhovniceşti, spre lepădarea şi nesocotirea tuturor necazurilor şi ispitirilor diavoleşti; spre veselia şi bucuria întru Hristos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh’”[4]. Această bucurie duhovnicească de negrăit ierarhul a păstrat-o în suflet până la sfârşitul vieţii.

Calea călugăriei este strâmtă şi spinoasă, în schimb plină de har. Este opţiunea firească a sufletului curat al alesului lui Dumnezeu, care aspiră la desăvârşire şi care fuge de păcatele şi ispitele acestei lumi, care doreşte să se dedice în întregime slujirii lui Dumnezeu.

Rectorul Academiei Teologice din Moscova, episcopul Teodor Pozdeevski va da un sfat înţelept şi părintesc noului nevoitor: ,,Ştiu şi nu vreau să-ţi ascund care este jertfa pe care ai adus-o lui Hristos. Te ispiteai şi poate că încă şi acum te ispiteşti cu dragostea pentru şcoala căreia îi slujeşti. Un sentiment de teamă te încearcă, ca nu cumva călugăria să te lipsească de ea. Dar ce este această academie fără Hristos ? Un loc pustiu şi o casă moartă”[5].

Proorocia episcopului Teodor despre omul care jertfeşte de bunăvoie ce are mai scump şi care primeşte înapoi darul jertfit de la Dumnezeu s-a împlinit întocmai. În aprilie 1913, tânărul monah a fost ridicat la treapta de ieromonah şi numit în funcţia de conferenţiar universitar al Academiei Teologice din Moscova, iar pe 30 mai 1913 a fost numit inspector al academiei şi ridicat la treapta de arhimandrit. Pe 3 decembrie, arhimandritul Ilarion va deveni profesor emerit la catedra de Noul Testament.

 

Vladimir Troiţki, inspector la Academia Teologică din Moscova

 

În calitatea sa de teolog cercetător, ierarhul Ilarion a avut la dispoziţie insuficient timp pentru activitatea ştiinţifică, mai puţin de un deceniu; dar în acest răstimp el a făcut multe pentru Biserică. ,,Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” – astfel putem rezuma activitatea şi spiritul lucrărilor lui. Tema lucrării de master a fost dezvoltată în scrierile sale de mai târziu, ca de pildă Creştinism sau Biserica, Despre necesitatea unei apologii istorico-dogmatice asupra articolului X din Simbolul Credinţei, Nu există creştinism fără Biserică, Despre viaţa în Biserică şi despre viaţa bisericească. A scris articole de exegeză, lucrări despre activitatea bisericească, des publicate de regulă în revista Bogoslovski Vestnik. Multe din ideile sale expuse în articolul ,,Progresul şi transformarea” au avut un răsunet viu în inimile contemporanilor săi. Ideea principală este că aspiraţia către progres, către crearea condiţiilor pentru o viaţă lipsită de griji duce la înjosirea şi învârtoşarea omului, în timp ce aspiraţia omului către idealurile duhovniceşti, către înnoirea morală conduce la înnoirea deplină a omului şi a societăţii în general.

Ca inspector, părintele Ilarion se preocupa în primul rând de instruirea teologică a studenţilor; el îi va îndemna să participe la activitatea bisericească şi misionară. De asemenea, se îngrijea de disciplina exterioară. S.A. Volkov, unul din studenţii săi, îşi amintea: ,,Înalt şi elegant, cu un trup bine legat şi proporţionat, ochii săi albaştri erau senini (deşi era puţin miop, nu purta niciodată ochelari). Părintele avea o privire fermă, o frunte înaltă şi o barbă mare şi deasă, o voce sonoră şi o pronunţie clară. Era imposibil să nu-l admiri ... Cred că această unitate constituia trăsătura principală a personalităţii lui. Acest bărbat curajos şi deosebit de talentat privea lumea cu ochii unui artist. Ilarion exercita o influenţă benefică asupra mea prin persoana sa directă, autoritară în afirmarea concepţiilor sale personale, prin slujbele sale solemne, prin energia şi plinătatea vieţii ... Cel mai mult îi plăcea să vorbească despre cât de mult trebuie să conştientizeze un creştin gravitatea păcatelor săvârşite şi despre rolul pocăinţei, despre cât de mult trebuie să se bucure creştinul de mila şi harul lui Dumnezeu şi să nu se îndoiască şi să nu deznădăjduiască niciodată în nevoinţele sale. Avea o extraordinară admiraţie şi dragoste pentru tot ce îi era mai drag şi mai scump: Biserica, Rusia, Academia. Această stare el o împărtăşea, o încuraja şi o întărea şi în persoanele din anturajul său”[6].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 125/martie-aprilie 2020

 

 

 

PARTEA A II-A

După evenimentele din februarie 1917, academia a suferit unele schimbări. Noul ober-procuror al guvernului provizoriu, V.N. Lvov l-a înlăturat din funcţia de rector pe episcopul Teodor, iar în fruntea academiei a fost numit temporar arhimandritul Ilarion. În următorul an şcolar, 1917/1918, profesorul Alexie Orlov a fost ales rectorul academiei, iar arhimandritul Ilarion, în urma unei conferinţe strălucite ţinută în apărarea instituţiei patriarhiei, a fost numit în unanimitate inspector. El a rămas în această funcţie până în momentul închiderii Academiei Teologice de către noua putere sovietică.

În memoriile lui S.A. Volkov găsim următorul portret al arhimandritului Ilarion: ,,Pentru mine, Ilarion poate fi aşezat în acelaşi rând cu personalităţile de vază ale vremii, cum au fost patriarhul Nicon, mitropolitul Arsenie (Mateevici)[7] ... Ilarion ar fi trebuit să aibă un spaţiu larg, un alt context istoric pentru a putea activa, pentru a se extinde în voie”[8].

Pe 15 august 1917, printr-o slujbă solemnă în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin, au început lucrările Sinodului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, alcătuit din viitorii mucenici şi mărturisitori care au apărat credinţa cu preţul vieţii, din cei care L-au mărturisit pe Dumnezeu până la sânge.

Sarcina principală care trebuia soluţionată de Sinod era reînfiinţarea patriarhiei, iar opiniile membrilor Sinodului erau diferite. Printre apărătorii patriarhiei s-a evidenţiat în mod deosebit arhimandritul Ilarion, care a ţinut un discurs ce a atins inimile celor prezenţi: ,,Moscova este numită inima Rusiei. Dar, vă întreb, în care loc anume din Moscova bate inima Rusiei ? La birjă ? În pieţe ? Sau poate pe podul Kuzneţk ? Nu ! Ea bate în Kremlin. Dar unde anume în Kremlin ? La tribunal sau în cazarme ? Nicidecum ! Ea bate în Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Acolo, la primul stâlp din dreapta. Urmând exemplul apusenilor, vulturul lui Petru a sfâşiat inima Rusiei ortodoxe, mâna necredinciosului Petru l-a înlăturat pe întâistătătorul Bisericii Ruse de pe scaunul din această catedrală. Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, prin puterea care i-a fost dată de Dumnezeu, va reînfiinţa Patriarhia Moscovei pe locul ei de drept”[9].

Tânărul arhimandrit era încă necunoscut majorităţii membrilor Sinodului. Între timp însă, el căpătase renume în cercurile academice, iar numeroşi reprezentanţi ai intelectualităţii ruse împărtăşeau multe din ideile lui. Fiind un ecleziolog trăitor, el a demonstrat cu convingere că din punct de vedere bisericesc patriarhia este caracteristică vieţii Bisericii, că acolo unde se destramă principiul ierarhiei şi, prin urmare, al întâistătătorului Bisericii, se destramă viaţa bisericească.

Încă de atunci ierarhul a înfăţişat în mod profetic chipul nou al patriarhului Rusiei: ,,Au venit timpuri – spunea el la cursurile ţinute la Academia Teologică din Moscova în apărarea reînfiinţării patriarhiei – când cununa patriarhului nu va fi ‘împărătească’, ci mai degrabă mucenicească şi mărturisitoare, care va trebui să conducă cu abnegaţie deplină corabia Bisericii pe marea neliniştită a vieţii”[10].

Pe 28 octombrie, după ce membrii Sinodului au luat hotărârea de reînfiinţare a patriarhiei şi s-au pregătit pentru alegerea unui patriarh, printre candidaţi s-a numărat şi tânărul arhimandrit Ilarion, în vârstă de 32 ani. Reînfiinţarea patriarhiei a constituit împlinirea celei mai arzătoare dorinţe a tânărului teolog. Potrivit mărturiei unui contemporan, după alegerea patriarhului Tihon, părintele Ilarion nu putea să-şi stăpânească lacrimile de bucurie în timpul procesiunii la care a participat şi noul patriarh ales[11].

După înscăunarea patriarhului Tihon, arhimandritul Ilarion devine mâna lui dreaptă. Pe 12/25 mai 1920, în ziua pomenirii ierarhului Ermoghen, patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, arhimandritul Ilarion a fost hirotonit episcop al Vereii, vicar al eparhiei Moscovei. Avea 34 ani. Astfel, acest ales al lui Dumnezeu a început urcuşul greu pe Muntele Golgota împreună cu patriarhul, Biserica şi întreaga Rusie.

În 1919, tânărul arhiepiscop a fost arestat şi închis în Temniţa Butârsk, unde a stat aproximativ 2 luni. După eliberarea sa, părintele Ilarion a locuit un timp la Mânăstirea Sretenski la prietenul său, părintele Vladimir Strahov. Până la viitoarea arestare, el va lucra neîncetat în aria Domnului, în Mânăstirea Donskoi, locul de reşedinţă al patriarhului; o dată la două zile săvârşea sfânta liturghie, predica şi slujea împreună cu patriarhul.

În 1921 a fost arestat din nou şi exilat în Arhanghelsk (potrivit unor surse în Holmogorî, unde a stat într-un lagăr de concentrare în condiţii dintre cele mai cumplite). Acolo a rămas până în 1923.

Despre viaţa ierarhului din această perioadă s-au păstrat mărturii care ne descriu chipul lui duhovnicesc. Astfel N.P. Okunev, în cartea sa Jurnalul unui moscovit (Dnevnik moscvicea), scrie: ,,În Săptămâna Patimilor, ardeam de dorinţa de a ajunge la biserică. De câteva ori am fost la Mânăstirea Sretenski. Mă atrăgea îndeosebi arhiepiscopul Ilarion, nu neapărat prin slujbele sale, ci mai ales prin participarea sa la ele ca simplu monah. Odată, în timpul slujbei de priveghere ţinută în seara de miercuri spre joi, el a apărut în biserică îmbrăcat doar în dulamă, fără panaghie, iar pe cap purta o camilafcă. A trecut liniştit în strana stângă, unde împreună cu încă 4 sau 5 monahi a început să cânte tot ce se cuvenea după rânduială. După aceea, la fel de simplu, a ieşit în mijlocul bisericii, a citit cu mare evlavie canonul, iar la sfârşit a cântat ,,Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită ...”. Vă mărturisesc că această cântare m-a mişcat mult. Avea o voce plăcută, curată, tânără (avea 35 ani). Era tenor. Cânta simplu, nu după note muzicale, dar atât de mişcător, încât atingea coardele cele mai sensibile ale sufletului. Nu mai auzisem până atunci o interpretare atât de frumoasă a acestei cântări”[12]. Potrivit mărturiilor studentului său, S.A. Volkov, ,,el punea tot sufletul în timpul slujbelor bisericeşti, socotind că acesta este cel mai important moment din viaţa lui”[13]. Ierarhul cunoştea, înţelegea şi iubea din tot sufletul slujbele bisericeşti. Pentru el, ,,slujbele noastre sunt expresia vie a teologiei Sfinţilor Părinţi”[14].

Perioada în care arhiepiscopul Ilarion s-a întors la Moscova după eliberarea sa va fi marcată de noi nenorociri pentru Biserica Rusă şi pentru poporul rus: foametea, revoltele provocate de ea şi suprimate cu cruzime de noul regim, confiscarea samavolnică a averilor bisericeşti, profanarea moaştelor. Însuşi patriarhul Tihon a fost arestat, iar în întreaga ţară au început ,,procesele intentate împotriva clericilor”.

De această situaţie au profitat membrii unor mişcări care au apărut în sânul Bisericii Ruse şi care au ajuns la conducerea Bisericii pe căi meschine. Susţinuţi de autorităţile atee, aceşti renovaţionişti[15] au început activitatea de distrugere a Bisericii. În mai 1923, renovaţioniştii au convocat un sinod tâlhăresc, la care patriarhul Tihon a fost destituit din funcţie şi exclus din cinul monahal. Cu toate acestea, s-a creat o situaţie care i-a determinat pe conducătorii noului regim să adopte o nouă politică.

Pe 14/27 iunie 1923, în urma cererii înaintate de patriarhul Tihon la Judecătoria Supremă a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, el a fost eliberat, iar în ziua următoare s-a adresat poporului cu un apel, la presiunea noului regim. Acest apel a fost precedat de tratative, ale căror rezultate patriarhul le va comunica apropiaţilor săi, dar mai ales arhiepiscopului Ilarion, care din acel moment devine sfetnicul său cel mai de încredere. Astfel, arhiepiscopul împărtăşeşte toate necazurile şi chinurile sufleteşti ale întâistătătorului şi devine părtaş la crucea patriarhului.

Arhiepiscopul Ilarion era un administrator şi un diplomat abil, gata să accepte unele compromisuri, dacă acestea nu erau spre dauna credinţei ortodoxe, în ceea ce-i priveşte pe cei care reprezentau pericolul cel mai mare pentru Biserică. Una era prigonirea Bisericii de către unele persoane din afară, care dura de câţiva ani, şi cu totul altceva era prigonirea Bisericii din interiorul ei, când regimul ateu căuta să distrugă viaţa Bisericii, să înlocuiască Biserica, Trupul lui Hristos, cu o adunare eretică care să se autoproclame Biserică.

Arhiepiscopul Ilarion îl îndemna pe patriarhul Tihon să nu se tulbure de compromisurile politice, dacă acestea ar fi utile în lupta împotriva renovaţioniştilor. Scrisoarea întocmită de arhiepiscopul Ilarion în numele patriarhului Tihon din 18 iunie/1 iulie 1923, pe care autorităţile noului regim o cereau insistent, conţinea câteva concesii în probleme politice, îmbinate cu intransigenţa faţă de renovaţionişti. Înainte de a întocmi această scrisoare, arhiepiscopul Ilarion a dus tratative cu unul din colaboratorii Universităţii Pedagogice de Stat, E. Tucikov. În urma acestor tratative s-a convenit ca o parte din cerinţele impuse de regim să nu fie incluse în scrisoare. Între timp, s-a hotărât ca în schimbul acestei scrisori să se anuleze lucrările Comisiei Populare din 11 iunie 1923, care cerea înregistrarea tuturor locaşurilor de cult în timp de 3 luni, în caz contrar ele riscând să fie închise. Acest lucru era important mai ales pentru că regimul înregistra numai acele parohii în care activau clericii renovaţionişti.

Aşadar, din tratativele îndelungate dintre arhiepiscopul Ilarion şi E. Tucikov se va naşte această scrisoare care va fi întocmită de arhiepiscopul Ilarion, dar redactată şi semnată de patriarhul Tihon: ,,Biserica noastră trece prin momente dificile. Apar tot mai multe grupări care promovează noi idei de înnoire a Bisericii ... Aceşti renovaţionişti, în mod conştient, dar şi inconştient, împing Biserica noastră Ortodoxă către a îmbrăca haina sectară, ei introduc noi reforme, încălcând prin aceasta canoanele Bisericii Ortodoxe”[16].

În mod firesc, această scrisoare a provocat multe nedumeriri în rândul contemporanilor, mai cu seamă cu privire la problemele politice. Puţini ştiau însă că în spatele acestor compromisuri stăteau presiuni din partea autorităţilor, tulburătoare pentru patriarh, ca şi tratative istovitoare prin care se încerca încetinirea prigonirii Bisericii.

Arhiepiscopul Ilarion considera că în plan politic compromisurile sunt posibile numai dacă acestea oferă posibilitatea de a păstra credinţa ortodoxă curată şi dacă permit a-i lovi direct pe cei care încercau să înnoiască Biserica. Ierarhul a prevăzut că dacă nu contemporanii săi necredincioşi, care s-au îndepărtat de Biserică, atunci în mod sigur copiii şi nepoţii lor vor ridica probleme legate de existenţa lui Dumnezeu şi se vor întreba care este calea care îi poate aduce la El. Iar dacă peste mulţi ani Biserica va înceta să existe în Rusia, nimeni nu va putea da un răspuns concret la aceste întrebări. Arhiepiscopul Ilarion va putea spune atunci, împreună cu patriarhul Tihon: ,,Chiar dacă numele meu va pieri în istorie, aceasta să se facă spre folosul Bisericii”.

Pentru a adopta această poziţie a fost nevoie de răbdare, compătimire, înţelepciune creştinească şi dragoste. Timpul a demonstrat că ierarhul a avut perfectă dreptate.

La scurt timp după ce patriarhul Tihon a fost eliberat, arhiepiscopul Ilarion a recurs la unele acţiuni hotărâtoare, care îi vizau în mod direct pe clericii renovaţionişti. ,,La puţin timp după eliberarea sa, scrie A.E. Levitin-Krasnov, arhiepiscopul Ilarion va cere să fie recunoscut de patriarh, în sensul adevărat al cuvântului, drept colaborator al întâistătătorului ... Deci cel mai bun susţinător al patriarhului devine arhiepiscopul Ilarion. Un om extraordinar, propovăduitor înflăcărat, care ştia să vorbească simplu şi cu putere, slujitor râvnitor al altarului, arhiepiscopul Ilarion era foarte apreciat de clericii din Moscova şi iubit de popor. Însăşi înfăţişarea lui – constituţia fizică herculeană, barba blondă, trăsăturile feţei care semănau cu cele ale unui sfânt – se impunea prin măreţia sa şi prin eleganţa austeră. Cuvintele: ‘Acesta este un adevărat ierarh rus !’ se năşteau involuntar pe buzele tuturor celor care-l vedeau.

În acele zile, el a discutat cu sute de preoţi, mireni, monahi şi monahii; s-a înţeles cu parohiile asupra necesităţii ascultării lor faţă de patriarh, a elaborat o rânduială de pocăinţă, a reprimit zeci de renovaţionişti care s-au căit înaintea patriarhului de rătăcirea lor. Datorită energiei nesecate a acestui om, în Moscova a fost refăcută unitatea bisericească în decurs de numai 2 zile”[17]. Această mărturie este cu atât mai însemnată cu cât autorul ei a fost unul din membrii mişcării de înnoire.

La începutul lunii iulie 1923, arhiepiscopul Ilarion începe reprimirea în Biserică a clericilor renovaţionişti, eveniment ce a avut loc în catedrala din Mânăstirea Sretenski. Arhiepiscopul Ilarion a insistat ca preoţii renovaţionişti să fie reprimiţi numai după ce se vor pocăi public de rătăcirea lor, iar acei renovaţionişti care au fost ridicaţi la treapta preoţiei de către episcopii renovaţionişti să nu fie recunoscuţi ca făcând parte din cler. Bisericile renovaţioniştilor au fost sfinţite din nou, potrivit canoanelor care prevăd sfinţirea bisericilor eretice.

Pe 15/28 iulie 1923, la Mânăstirea Donskoi, mitropolitul Serghie Stragorodski s-a căit public în faţa patriarhului Tihon. Patriarhul i-a înmânat crucea şi panaghia, iar arhiepiscopul Ilarion i-a pus pe cap potcapul alb.

Datorită activităţii arhiepiscopului Ilarion a început procesul de întoarcere masivă a clericilor şi mirenilor în sânul Bisericii tihonite. Treptat, bisericile renovaţioniştilor au început să se golească.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 126/mai-iunie 2020

 

 

 

PARTEA A III-A

În iunie 1923, Ilarion a fost ridicat la treapta de arhiepiscop, iar patriarhul Tihon l-a numit în rândul membrilor Sinodului local provizoriu.

Fiind un orator iscusit, arhiepiscopul Ilarion predica împotriva schismei întreprinse de renovaţionişti, participa la diferite dezbateri ţinute împotriva liderului acestei mişcări, Alexandru Vvedenski, şi împotriva lui A.V. Lunacearski, membru în Comitetul Popular Sovietic. Mulţi moscoviţi au fost martorii succeselor obţinute de arhiepiscopul ortodox asupra duşmanilor săi.

Potrivit mărturiei lui Varlaam Şalamov, semnul distinctiv al cuvântărilor arhiepiscopului era credinţa fermă în Adevăr. Această credinţă lucra asupra oamenilor în mod impecabil[18].

Noul regim nu i-a putut ierta arhiepiscopului lupta împotriva mişcării renovaţioniste şi pentru întărirea unităţii Bisericii, precum nici fidelitatea lui faţă de patriarh. În noiembrie 1923, arhiepiscopul Ilarion a fost arestat pentru a doua oară. Printr-o hotărâre a NKVD-ului, ierarhul a fost condamnat la 3 ani închisoare şi trimis într-unul din lagărele de concentrare.

În biografia arhiepiscopului Ilarion întocmită de preotul Mihail Polski, se relatează că, înainte de a fi trimis la Solovki, ierarhul a fost exilat pentru un an de zile în oraşul Arhanghelsk, ca şi în lagărul din Kemsk. În clipa când a văzut grozăvia condiţiilor de viaţă, el, care era întotdeauna plin de nădejde, a spus: ,,De aici nimeni nu va ieşi viu !”

 

Lagărul de la Solovki

 

Unul din preoţii care a fost coleg de celulă cu arhiepiscopul la Solovki ne-a lăsat următoarea descriere a lui: ,,Arhiepiscopul Ilarion era un bărbat tânăr, plin de viaţă, foarte instruit, un predicator minunat al Bisericii, orator şi cântăreţ, un polemist strălucit cu ateii, întotdeauna firesc, sincer şi deschis. Oriunde apărea el, îi atrăgea pe oameni şi era iubit de toţi ... Cât timp am stat împreună, am fost martor la nevoinţa, simplitatea, smerenia şi blândeţea lui”[19].

La Solovki, arhiepiscopul Ilarion lucra ca pescar. Despre această îndeletnicire, el spunea parafrazând stihira care se cântă la sărbătoarea Sfintei Treimi: ,,Pe toate le dă Duhul Sfânt: mai întâi pe pescari cuvântători de Dumnezeu i-a arătat, iar apoi pe cuvântătorii de Dumnezeu i-a făcut pescari”[20]. Aşa cum mărturiseşte acelaşi părinte Mihail Polski, bunătatea lui se răsfrângea până şi asupra puterii sovietice. B. Şireaev a fost martor cum arhiepiscopul l-a salvat de la înec pe comandantul Suhov[21].

Arhiepiscopul Ilarion privea lumea cu ochi duhovniceşti şi toate le lucra spre folos sufletesc. El afirma că închisoarea este o şcoală preţioasă de cultivare a virtuţilor. Dacă un slujitor al sfântului altar este nedreptăţit şi prigonit, este un prilej bun de cultivare a nevoinţelor; dacă este insultat, jignit sau bătut, trebuie să se smerească, iubindu-l pe cel ce-i doreşte răul. Şi în lagăr arhiepiscopul şi-a continuat activitatea de arhipăstor, neevitând să stea de vorbă cu criminalii. Dragostea pe care o revărsa asupra fiecărui om era uimitoare.

Viitorul scriitor Oleg Volkov, pe atunci un adolescent, îl vizita deseori pe arhiepiscopul Ilarion. ,,Prea sfinţitul ne întâmpina cu bucurie. Din simplitatea lui răzbătea înţelegerea oamenilor şi a vieţii ... Noi ne-am apropiat ca să-i sărutăm mâna, iar el, după ce ne-a binecuvântat pe toţi, dorind să şteargă orice diferenţă dintre un arhiepiscop şi un laic, ne-a luat de umeri şi ne-a aşezat la masă”[22]. ,,Trebuie să credem că Biserica va dăinui. Fără această credinţă viaţa este cu neputinţă. Chiar dacă vor rămâne luminiţe slabe, care de-abia mai pâlpâie, ele vor reuşi să reaprindă focul credinţei. Fără Hristos, oamenii se vor omorî unii pe alţii”[23], spunea arhiepiscopul celor din preajma lui, frământaţi de vremuri.

Potrivit afirmaţiilor părintelui Mihail Polski, în spatele chipului veseliei aproape lumeşti se puteau citi nevinovăţia copilărească, trăirea duhovnicească, bunătatea şi mila, desăvârşirea morală a ierarhului. Era un mod în care ierarhul ascundea de ochii celorlalţi lucrarea lăuntrică. Călăuziţi de el, preoţii aveau o bogată trăire, fiindcă el însuşi prin pilda sa arăta ce înseamnă smerenia.

Este binecunoscut un episod din viaţa ierarhului pe când se afla în lagăr. Când s-a răspândit vestea morţii lui Lenin, toţi deţinuţii au fost puşi să stea în picioare 5 minute în semn de reculegere. Arhiepiscopul însă stătea culcat şi repeta într-una: ,,Fraţilor, gândiţi-vă numai ce se petrece acum în iad: însuşi Lenin a ajuns acolo, şi ce bucurie pe capul dracilor !”[24]

 

Pe când se afla la Solovki

 

Spre sfârşitul verii anului 1925, arhiepiscopul Ilarion a fost transferat pe neaşteptate din lagărul Solovki în Iaroslavli, în izolatorul ,,Korovniki”. Despre această perioadă ierarhul îşi amintea ca despre timpurile cele mai fericite din anii de detenţie. Sperând că vor reuşi să ajungă la o înţelegere cu el, autorităţile au permis unele înlesniri. Acum ierarhul putea să citească şi să scrie în voie, iar după ce articolele sale treceau de cenzură puteau fi publicate. În scrisorile care ne-au rămas de la el ne uimesc smerenia adâncă şi recunoştinţa pentru toate încercările prin care a trebuit să treacă, pentru toate necazurile şi bucuriile. Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, ierarhul rus a căutat să insufle oamenilor cugetul: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”

Arhiepiscopul a fost transferat în Iaroslavli pentru a duce tratative cu conducătorul Universităţii Pedagogice de Stat, E. Tucikov, şi cu episcopul Ghervasie (Malinin), care au încercat să-l atragă de partea unei noi schisme, numită ,,grigoriană”, în fruntea căreia se afla Episcopul Grigorie de Ecaterinburg. Însă arhiepiscopul Ilarion a rămas ferm pe poziţia sa, cu toate că i se promitea demnitatea de mitropolit. Auzind refuzul lui categoric, reprezentantul Universităţii Pedagogice de Stat a spus: ,,Este o încântare să stai de vorbă cu un bărbat instruit. Dar spuneţi-mi: la câţi ani aţi fost condamnat ? Numai la trei ? Pentru Ilarion numai trei ani ? Atât de puţin ?!”[25]

În urma acestei întrevederi, arhiepiscopul a fost condamnat din nou, şi de data aceasta i s-a dat un termen mai lung. Mai întâi, el a fost transferat pe Insula Popov, apoi în Kremlin, şi pe urmă la Sekirka – un loc în care moartea devenise ceva firesc.

De Sfintele Paşti din 1926, arhiepiscopul Ilarion a reuşit să obţină de la şeful lagărului, Eichmans, permisiunea de a săvârşi sfânta liturghie.

,,Slujba de Paşti a fost oficiată în Biserica Sfântul Onufrie. Era o biserică mică şi părăsită, care se afla într-un cimitir. Era atât de mică, încât nu i-a putut încăpea nici pe clericii deţinuţi … Cimitirul se umpluse de lume. Vocea arhiepiscopului Ilarion răzbătea din adâncul bisericii în noaptea rece. Şi iată că toată lumea s-a adunat afară pentru slujbă. Hristos a înviat ! Adevărat a înviat !, au răsunat vocile tuturor însoţite de sunetele clopotelor. Cântând despre moartea care a fost biruită, mergeau în jurul bisericii cei care erau ameninţaţi să moară în orice clipă ... Corul ‘celor din morminte’ slăvea şi întărea tot mai mult adevărul învierii care nu poate fi biruit de forţele răului”[26] – aşa descrie acea noapte de neuitat episcopul B. Şireaev.

În detenţie, arhiepiscopul Ilarion va rămâne acelaşi ierarh ortodox responsabil pentru unitatea Bisericii şi a turmei sale. În iulie 1926, arhiepiscopul Ilarion a fost unul dintre iniţiatorii ,,Scrisorii din Solovki”, care conţinea apelul tuturor episcopilor ortodocşi închişi în lagărul din Solovki către guvern. În această scrisoare, concepută într-un stil de loialitate, episcopii propuneau soluţionarea mai multor probleme bisericeşti şi de stat, fără a fi ocolite însă problemele cele mai importante.

Când s-a născut o nouă schismă în Biserică, prin apariţia aşa-numitei ,,Declaraţii a locţiitorului patriarhului, mitropolitul Serghie (Stragorodski)” din 29 iulie 1927, arhiepiscopul Ilarion, înţelegând situaţia la care a fost împins mitropolitul, îi atenţiona pe toţi ceilalţi ierarhi de pericolul noii schisme.

Mitropolitul Manuil (Lemeşevski), unul din colegii de celulă ai arhiepiscopului, îşi aminteşte: ,,În luna noiembrie 1927, o parte din episcopii din Solovki erau încercaţi de îndoieli în legătură cu schisma întreprinsă de Mitropolitul Iosif al Petrogradului[27]. Arhiepiscopul Ilarion a reuşit să adune 15 episcopi în chilia arhimandritului Teofan, unde toţi au jurat să păstreze credinţa Bisericii Ortodoxe, în fruntea căreia se afla mitropolitul Serghie. ,,Să nu existe nici o schismă ! Orice ni s-ar spune, le vom primi pe toate ca pe o provocare”[28] – a spus arhiepiscopul Ilarion.

El va scrie episcopului Victor (Ostrovidov) şi multor alte feţe bisericeşti despre schisma mitropolitului Iosif. El condamna poziţia adoptată de schismatici şi, după părerea lui, ruperea de mitropolitul Serghie era ,,o crimă gravă”[29].

Spre sfârşitul anului 1929, autorităţile noului regim au hotărât să-l exileze pe arhiepiscopul Ilarion în Kazahstan, unde ar fi trebuit să rămână până la sfârşitul vieţii. În timpul călătoriei, el a fost jefuit. A ajuns în Sankt Petersburg în ziua prăznuirii Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Ierarhul era destul de bolnav.

Pe data de 6 decembrie, arhiepiscopul a fost transferat din închisoare în Spitalul Haas. Merge prin oraş cu ultimele puteri, având febră. Medicii l-au diagnosticat cu tifos exantematic. Cu puţin timp înainte de moarte, starea sănătăţii lui s-a mai îmbunătăţit. Din spital el scria rudelor: ,,Am fost bolnav de tifos exantematic ..., iar sâmbătă, pe 15 decembrie, se va hotărî soarta mea (dacă voi depăşi criza). Puţine speranţe ca să mă vindec”[30].

Când medicii l-au anunţat că trebuie să-l radă în cap, el a spus: ,,Acum puteţi face ce doriţi”. Cu câteva clipe înainte să-şi dea sufletul, de patul arhiepiscopului s-a apropiat un medic ca să-l anunţe că a trecut criza. La aceasta ierarhul a rostit: ,,Ce bine, acum noi suntem departe ...”[31]. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Pe 15/28 decembrie 1929, arhiepiscopul Ilarion a trecut la Domnul.

Noaptea, sicriul cu trupul neînsufleţit al ierarhului a fost încredinţat rudelor. Ierarhul era de nerecunoscut. În sicriu se afla trupul unui bătrân chinuit şi cu capul ras ... Avea 43 ani. După ce a fost îmbrăcat în veşminte arhiereşti, trupul ierarhului a fost aşezat în alt sicriu. Mitropolitul Serafim (Ciciagov) a cerut ca răposatul arhipăstor să fie înmormântat cu toată cinstea care i se cuvenea. Autorităţile au pus o condiţie: înmormântarea să decurgă fără solemnitate şi să nu se rostească predici.

Slujba de înmormântare a fost ţinută în Catedrala Învierii Domnului din Mânăstirea Novodevici. Mitropolitul Serafim, arhiepiscopul Alexie (Simanski), episcopul Ambrozie (Libin) şi episcopul Serghie (Zenkevici) se rugau în altar, iar slujba a fost săvârşită de episcopul Nicolai (Iaruşevici). Predicile au fost interzise, însă episcopul Nicolai a citit fericirile evanghelice cu atâta însufleţire, încât toţi cei prezenţi la înmormântare plângeau.

Arhiepiscopul Ilarion a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Novodevici. Cinstirea ierarhului a început imediat după moartea lui. La înmormântare au participat câteva mii de credincioşi din oraş. Biserica nu putea să-i încapă pe toţi cei care doreau să-şi ia rămas bun de la arhiepiscop.

 

Mormântul arhiepiscopului Ilarion se află astăzi în biserica Mânăstirii Sretenski din Moscova

 

La vârsta de 26 ani, el scria că a învăţat ,,să se roage cu deosebită dragoste şi trăire pentru Biserică prin rugăciunea: Pomeneşte, Doamne, Biserica Ta sfântă, sobornicească şi apostolească, pe care ai zidit-o cu scump Sângele Tău; întăreşte-o, înmulţeşte-o şi nimiceşte porţile iadului, potoleşte furtunile care se abat asupra Bisericii Tale şi risipeşte eresurile care o atacă, cu puterea Preasfântului Tău Duh”.

Ierarhul ne-a lăsat şi următorul îndemn: ,,Ca să vindecăm sufletul rus măcinat de răni, trebuie să ne pocăim de păcatul împotriva Bisericii, să ne întoarcem la credinţa părinţilor noştri şi să aşezăm Biserica Ortodoxă la locul care i se cuvine în societate şi în stat”[32].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 127/iulie-august 2020

 

 

[1] Arhimandrit Ilarion, Scrisori despre Apus (Pisma o Zapade), Serghiev Posad, 1915, p. 60-61.

[2] Vladimir Troiţki, De la Academie la Athos (Ot Akademii do Afona), Serghiev Posad, 1914, p. 66.

[3] Vladimir Troiţki, ,,O ţerkovnosti duhovnoi şcolî i bogoslovskoi nauki”, 1912, p. 1-16.

[4] Ilarion Troiţki, Hristianstva net bez Ţerkvi, Moscova, 1991, p. 134-135.

[5] Episcop Teodor, ,,Cuvântare ţinută la tunderea în monahism a docentului Academiei Teologice din Moscova Vladimir Troiţki, în călugărie Ilarion” (Reci pri postrijenii doţenta Moskovskoi Academii Vladimir Troiţkogo v monaşestve Ilariona), Bogoslovski Vestnik, 1913, nr. 8, p. 700.

[6] S. Volkov, Poslednie u Troiţî, Moscova – Sankt Petersburg, 1995, p. 115-118.

[7] Despre astfel de personalităţi ale vieţii bisericeşti ruse, a se vedea Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev.

[8] S. Volkov, Poslednie u Troiţî, p. 115.

[9] Apud A.K. Svetozarski, ,,Arhiepiscop Ilarion (Troiţki) i ego vremea”, în Arhiepiscop Ilarion Troiţki. Ocerki iz istorii dogmata o Ţerkvi, Moscova, 1997, p. 3.

[10] S. Volkov, Poslednie u Troiţî, p. 120.

[11] Ibidem, p. 119.

[12] N.P. Okunev, Jurnalul unui moscovit (Dnevnik moscvicea), Paris, 1995, p. 446-447.

[13] S. Volkov, Poslednie u Troiţî, p. 116.

[14] Arhimandrit Ilarion, Scrisori despre Apus (Pisma o Zapade), Serghiev Posad, 1915, p. 37.

[15] A se vedea rubrica CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC, Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920 şi O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor.

[16] Actî Sviateişego Tihona, Patriarha Moscovskogo i vseia Rossii, Moscova, 1994, p. 286.

[17] A. Levitin-Krasnov, V. Şavrov, Ocerki po istorii russkoi ţerkovnoi smuti, Moscova, 1996, p. 314.

[18] Varlaam Şalamov, ,,Cetvertaia Vologda”, Naşe Nasledie, nr. 4, 1988.

[19] Preot Mihail Polski, ,,Novâie muceniki rossiiskie”, Reprintonoe izdanie, Moscova, vol. I, p. 127-128.

[20] Ibidem.

[21] B. Şireaev, ,,Neugasimaia lampada”, Naş Sovremennik, nr. 9, 1991, p. 100-102.

[22] Oleg Volkov, Vek nadejd i kruşenii, Moscova, 1989, p. 73.

[23] Ibidem, p. 74.

[24] Preot Mihail Polski, ,,Novâie muceniki rossiiskie”, p. 129.

[25] Ibid., p. 131.

[26] B. Şireaev, ,,Neugasimaia lampada”, p. 102.

[27] A se vedea Sfinţii din catacombele Rusiei (V). Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi începutul Bisericii din Catacombe, de profesor I.M. Andreev. Noi prezentăm istoria, aşa cum a fost scrisă, fără însă a ne fi cu putinţă să emitem anumite judecăţi de valoare. Arhiepiscopul Ilarion Troiţki a avut o poziţie, din dorinţa de a menţine unitatea Bisericii; Mitropolitul Iosif al Petrogradului sau alţii, precum Episcopul Maxim al Serpuhovului (a se vedea Sfinţii din catacombele Rusiei. Episcopul Maxim al Serpuhovului († 1930), episoadele I, II şi III), a avut altă poziţie faţă de cele petrecute, condamnând categoric atitudinea servilă a mitropolitului Serghie Stragorodski faţă de regimul sovietic ateu şi socotindu-l în schismă faţă de Biserică.

În pofida faptului că s-a poziţionat de partea mitropolitului Serghie, pentru a menţine unitatea Bisericii, arhiepiscopul Ilarion a continuat să fie prigonit până la moarte.

[28] ,,Die Russische Orthodoxen Bischole von 1893 bis 1965”, Bio-Bibliographie von Metropolit Manuil (Lemeschevskij), vol. III, Erlangen, 1984, p. 214.

[29] ,,Vâpiski iz pisem zakliucenogo na Solovkah arhiepiscopa Vereiskogo Ilariona (Troiţkogo) po voprosu ob ‘iosifleanskoi oppoziţii’”, Actî Sviateişego Tihona, Patriarha Moscovskogo i vseia Rossii, Moscova, 1994, p. 618.

[30] Preot Mihail Polski, ,,Novâie muceniki rossiiskie”, p. 133.

[31] A.K. Svetozarski, ,,Arhiepiscop Ilarion (Troiţki) i ego vremea”, Arhiepiscop Ilarion (Troiţki). Ocerki iz istorii dogmata o Ţerkvi, Moscova, 1997, p. 15.

[32] Arhiepiscop Ilarion Troiţki, ,,Greh protiv Ţerkvi”, Sankt Peterburskie Eparhialnâe Vedomosti.