----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (III)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

II. Mândria mărturisită şi smerenia creştină

Iubiţilor, să nu credeţi pre tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu; că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este (I Ioan 4, 1-3).

 

Dacă un astfel de avertisment a fost necesar din partea ucenicului lui Iisus Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în vremuri apostolice, atunci cu atât mai potrivit este astăzi. Căci nicicând în istoria omenirii nu au existat atât de mulţi prooroci mincinoşi care să-i prindă pe oameni în fantasma binelui ca acum, în zilele noastre. Dacă cercetăm aceste duhuri potrivit criteriilor date de sfântul apostol, atunci putem demonstra faptul că ei nu mărturisesc pre Iisus Hristos că au venit în trup, cu toate că unii dintre ei nu arată ostilităţi făţişe faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru.

 

Atunci, care a fost esenţa păcatului comis de Adam şi Eva ?

Mai precis, aceştia s-au îndoit de Dumnezeu Creatorul şi au avut mai multă încredere în diavol, în vrăjmaşul lui Dumnezeu, decât în El, încălcând astfel porunca Domnului şi nădăjduind să devină ei înşişi dumnezei, cunoscători ai binelui şi răului.

Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? Şi a zis femeia către şarpe: din tot pomul care este în Rai mâncăm. Iar din rodul pomului, care este în mijlocul Raiului au zis Dumnezeu: să nu mâncaţi dintr-însul, nici să vă atingeţi de dânsul, ca să nu muriţi. Şi a zis şarpele către femeie: nu veţi muri cu moarte. Că ştie Dumnezeu, că ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul. Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte; şi luând din rodul lui a mâncat şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa. Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperământuri împrejurul trupului (Facerea 3, 1-7).

Aşadar, esenţa păcatului strămoşilor noştri a fost aceea că nu au vrut să asculte de Dumnezeu, ci mai degrabă au vrut să devină ei înşişi dumnezei. Diavolul, amăgindu-i, le-a transmis aceeaşi stare de mândrie de a se auto-impune care i-a adus şi lui căderea. Duhul mândriei umane şi, odată cu el, răzvrătirea împotriva voinţei atotbune a Domnului s-au înrădăcinat din acel moment în sufletul omului, devenind cauza îmbolnăvirii sale de păcat şi o stricăciune păcătoasă. Putem vedea urmele sale pe tot cuprinsul istoriei omenirii.

Tocmai duhul acesta de auto-impunere al mândriei omeneşti a fost cauza primei dispute: fratricidul comis de Cain, din invidie pe fratele său Avel. Păcatul cumplit al fratricidului a dus omenirea în această situaţie fără ieşire a decăderii totale, încât Domnul a trebuit să recurgă la un mijloc radical pentru a stârpi răspândirea păcatului – potopul universal. Chiar şi aşa, stricăciunea s-a făcut cunoscută din nou în inimile urmaşilor lui Noe, care a supravieţuit potopului. Fiul său, Ham, al cărui nume a ajuns atât de cunoscut, a devenit un exemplu frapant de lipsă de respect faţă de părinţi şi de negare a autorităţii acestora, care are la bază, fireşte, aceeaşi mândrie omenească de auto-impunere care-i determină pe oameni să se poarte cu superioritate, cu dispreţ şi în mod sarcastic faţă de alţi oameni, chiar faţă de cei mai bătrâni şi demni de respect prin postura lor.

Aceeaşi mândrie a oamenilor a fost cea care i-a determinat, de dragul de ,,a-şi face un nume”, să înceapă construirea Turnului Babel, ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să răspundă mândriei lor, încurcându-le limbile, împrăştiindu-se cu toţii şi formând diferite popoare aflate într-o continuă dispută. Astfel, mândria a sădit discordie între oameni, înstrăinându-i unii de alţii, devenind ostili unul faţă de celălalt.

 

Oamenii construind Turnul Babel. Mozaic din Domul din Monreale, Sicilia, secolul XII

 

Răspândiţi în întreaga lume, oamenii s-au împărţit în triburi şi popoare, la baza cărora se afla tocmai această mândrie omenească de auto-impunere, manifestată ca mândrie naţională. Acest lucru a dus la o duşmănie cruntă între diverse popoare şi la nenumăratele războaie cu care se confruntă istoria modernă ce lasă impresia, deschizând un manual de istorie modernă, că întreaga istorie a omenirii constă la bază într-o istorie a războiului: un conflict îl urmează pe celălalt, şi aceasta este tot.

Pare logic că omenirea – după ce şi-a pierdut unitatea şi a fost împărţită în mai multe popoare care se luptă unul cu celălalt – şi-a pierdut şi credinţa în Dumnezeu Cel unul şi cunoştinţa unităţii dumnezeirii. Orice popor are propriii zei care se potrivesc cu duhul şi gusturile sale. Fiecare popor îşi reflectă propriile personaje religioase, creând zei ,,după chipul lor”. Aceasta este originea păgânismului care a pângărit religia, păgânism creat ca rezultat al aceluiaşi duh al mândriei de auto-impunere. Această uitare a Singurului Dumnezeu adevărat şi cinstirea zeilor falşi creaţi de imaginaţia omului ,,după chipul său”, împreună cu idolatrizarea propriilor patimi şi vicii, au devenit prilejul unei decăderi morale profunde, în al cărei abis lumea antică se cufundase mai adânc ca niciodată înainte de venirea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către romani, scrie: Şi precum nu au cercat ei a avea pre Dumnezeu întru cunoştinţă, aşa i-au dat pre ei Dumnezeu întru minte neiscusită, a face cele ce nu se cade; plini fiind de toată nedreptatea, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de sfadă, de înşelăciune, de năravuri rele; şoptitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, aflători de rele, neascultători de părinţi, neînţelegători, nestatornici întru aşezământuri, fără dragoste, neîmpăcaţi, nemilostivi (Romani 1, 28-31).

În momentul în care răul a atins cea mai mare putere, când omenirea prin căderea sa fără de margini a ajuns într-un impas moral absolut, a fost împlinită ,,marea taină a dumnezeirii”: Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut pentru a salva lumea de la pieire. Şi cum anume a vindecat Fiul lui Dumnezeu omenirea căzută prin venirea Sa ? Fireşte, prin acelaşi leac care a putut tămădui principala boală a omului. Omenirea era bolnavă de mândrie, iar Domnul a tămăduit-o prin smerenie. Domnul ne învaţă această lecţie de smerenie nu prin predicile Sale, ci mai presus de toate prin propria pildă, cea a vieţii Sale pământeşti, începând cu însăşi naşterea Sa.

Unde S-a născut Iisus ? Acesta nu S-a născut într-o casă de oameni bogaţi sau într-un palat fastuos, ci într-o peşteră sărăcăcioasă, în ţinutul batjocorit, smerit şi sărac al Iudeei şi nu în Roma, capitala lumii de la acea vreme. Unde a trăit Domnul ? După cum El Însuşi a mărturisit, a trăit neavând unde să-şi plece capul (Luca 9, 58). Cum s-a sfârşit viaţa Sa pe pământ ? În opinia societăţii din acea vreme, a fost ucis pe cruce precum cel mai periculos tâlhar. Celsus, un renumit duşman al creştinismului, scria: ,,Viaţa Sa a fost vrednică de dispreţ, iar moartea Sa mizerabilă”.

După ce Şi-a dat viaţa printr-o pildă de profundă smerenie, Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu a aşezat smerenia ca piatră de temelie pentru învăţătura Sa. De atunci au început Iisus a propovădui şi a zice: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Pocăiţi-vă, adică, lăsaţi la o parte mândria voastră, recunoaşteţi-vă păcătoşenia şi îndreptaţi-vă către Domnul nu cu sentimente de superioritate, ci de sărăcie sufletească, recunoaşteţi-vă neînsemnătatea, lipsa de cuviinţă, şi rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor şi pentru milostivire asupra voastră. Iisus Şi-a început predica de pe munte fericindu-i pe cei săraci cu duhul, adică pe cei smeriţi: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).

Chemând la Sine în special pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi, ca fiind cei mai capabili în a dobândi virtutea smereniei, El le spune: Luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). De asemenea, i-a învăţat pe apostolii Săi despre smerenie, încercând să le taie dorinţa şi lupta pentru întâietate, spunându-le în repetate rânduri: Iar între voi nu va fi aşa; ci, care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Matei 20, 26).

Potrivit cuvintelor Domnului, cei care vor să intre în împărăţia Domnului trebuie să se smerească şi să fie precum pruncii. În ceasul acela s-au apropiat ucenicii către Iisus, grăind: oare cine este mai mare întru împărăţia cerurilor ? Şi chemând Iisus un prunc, l-au pus pre el în mijlocul lor, şi au zis: amin grăiesc vouă: de nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor (Matei 18, 1-3).

La Cina cea de Taină, dorind să întărească încă o dată pentru cei ce vor crede în numele Lui nevoia de smerenie, Domnul a spălat picioarele ucenicilor zicând: Cunoaşteţi ce am făcut vouă ? Voi pre mine mă chemaţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi; că sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi (Ioan 13, 12-15).

Aşadar, acesta este duhul lui Hristos. Duhul lui Hristos este cel al smereniei, adică opusul duhului de auto-impunere al mândriei omului. Cuvintele vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima ar trebui să fie motto-ul fiecărui creştin. Că aceasta să se înţeleagă întru voi – scrie Sfântul Apostol Pavel –, care şi întru Hristos Iisus (Filippeni 2, 5). La ce se referă ? Iată la ce: Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu; ci s-au deşertat pre sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se. Şi cu închipuirea aflându-se ca omul, s-au smerit pre sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moarte de cruce (Filippeni 2, 6-8).

Veţi întreba însă, la fel cum mulţi au făcut-o şi continuă să o facă, la ce ne ajută duhul slăbiciunii, sărăciei şi lipsei de putere ? Nu este mai bine, nu este mai important să fii cutezător, energic şi încrezător în sine şi în propriile puteri ? Mulţi spun că învăţătura creştină despre smerenie se opune doctrinei personalităţii puternice care poate lupta şi depăşi orice obstacol. De exemplu, învăţătura filozofului german Nietzsche cu privire la Ubermensch vorbea tocmai despre acest lucru. Precum mulţi alţii, acesta considera credinţa creştină drept o formă de slăbiciune. Însă aceasta este o greşeală, o înţelegere complet greşită a realităţii. Smerenia creştină nu este, în nici un caz, o formă de slăbiciune, ci tocmai contrariul: reprezintă puterea în oameni, însă nu o putere omenească, ci aceea a lui Dumnezeu.

Puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte, i-a spus Iisus Hristos Sfântului Apostol Pavel când acesta I-a cerut Domnului ca slujitorul diavolului, cu care se lupta, să plece de la el (II Corinteni 12, 9). Astfel, sfântul apostol, înţelegând semnificaţia cuvintelor Domnului, a zis: Cu dulceaţă mă voiu lăuda mai mult întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos (II Corinteni 12, 9). Omul are voinţă liberă, de aceea harul sau puterea Domnului se manifestă în el doar atunci când se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu în întregime, adică, atunci când este pătruns de duhul smereniei şi al ascultării de voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mândria omului, crezând că poate răzbi cu de la sine putere, intervine în calea lucrării puterii lui Dumnezeu în om.

Aşadar, omul smerit nu este slab, ci mai degrabă puternic, fiindcă puterea lui Dumnezeu lucrează şi acţionează prin el, în timp ce omul mândru este slab, întrucât respinge harul atotputernic al lui Dumnezeu şi nu rămâne decât cu propriile puteri omeneşti, care sunt cu mult mai slabe şi mai puţin importante în comparaţie cu harul lui Dumnezeu. Prin urmare, mai devreme sau mai târziu, mândria îşi aduce necinste, iar omul mândru cade, pierind cu tot cu încrederea de sine, cu toate planurile şi calculele sale.