----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (II)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

A se vedea textul întreg în cadrul rubricii PAGINI DIN ISTORIA BISERICII

 

Încercarea de a înfiinţa un seminar în Mânăstirea Neamţului [continuare]

[...] Această înţelepciune şi luminare a minţii, în loc de a Sfântului Duh, a intrat în soborul Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu prin întemeierea seminarului.

Căci cu pricina greutăţii claselor programului ce s-a pus de ministrul bisericesc pentru această seminarie, în ce chip pare-mi-se că nici întru o parte de loc prin prejur se va fi aflând, au trebuit ca numaidecât prin silniciile ministrului bisericesc şi prin îngrozirile cu surgunii [surghiunii] şi cu pierdere de istov[1] a tuturor drepturilor mânăstirii să primească soborul măcar şi nevrând pe arhimandritul Dionisie Romano[2], cu numele cum că este stareţul acestor mânăstiri pe care domnul Grigorie Ghica mai întâi l-a rânduit la aceste mânăstiri locotenent de stareţ în locul arhimandritului Antonie, după cum şi însuşi prea sfinţitul mitropolit Sofronie, la mai în 19 zile, anul 1855, a făcut cunoscut soborului despre aceasta. Dar el a stat în Târgul Neamţului până ce marele logofăt Gheorghe Sturza şi cu beizadeaua[3] Iancu Ghica[4] şi Grigorie Cozadin, cei ce erau rânduiţi spre această lucrare, au silnicit soborul lavrei cu feluri de îngroziri ca să dea în scris cum că-l cere de stareţ mânăstirea pe Dionisie, şi încă cu rugăminte; precum şi de seminar se zice că s-a rugat soborul ca să fie înlăuntrul mânăstirii, despre care cred că veţi fi înţeles cum s-a rugat.

Şi aşa la mai în 24 de zile, nefiind cu putinţă a scăpa din mâna silnicilor şi făcându-se acest înscris de către sobor, ca rugându-se, după cum am zis, precum l-a dictat Iancu Ghica, apoi în 25 mai au făcut şi acei boieri răspuns către domnul Grigorie Ghica cât de bine au isprăvit ei trebuşoara aceasta, şi între altele i-au scris şi aceste laude, cum că prin chemarea părintelui arhimandrit Dionisie[5], a ziditPC. Par Andronic 06 Grigorie Ghica din nou acest sfânt locaş şi a întărit casa lui Dumnezeu, şi a depărtat din ea pentru totdeauna necuviinţele care au tulburat liniştea şi au învăluit interesele ei, au scăzut averea ei şi i-au adus şi defăimare şi altele.

 

Bustul lui Dionisie Romano de pe Aleea Academicienilor din Sălişte

 

[...] În 5 zile ale lunii lui iunie s-a pus stareţ soborului cu chipul care s-a arătat, însă încă până a nu se ridica în scaunul stăreţiei, cum a intrat în mijlocul acestui sobor, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, fără a se sfătui cu cineva din părinţii soborului, îndată a început a sfărâma zidirile ctitoriceşti, după împuternicirea ce zicea el că are de la domnul Grigorie Ghica, încât puţin de nu a rămas Mânăstirea Neamţului, în scurtul timp al stăreţiei lui, ca o urâciune a pustiirii.

[...] Încă să se ştie şi aceasta, că şcoala publică din Târgul Neamţului o a zidit părintele arhimandrit şi stareţ Neonil, cu aşa hotărâre, ca să se înveţe copiii învăţături bisericeşti, şi profesorul să fie faţă duhovnicească, călugăr, iar nu politicească, nici măcar preot de mir; şi aşa a urmat din anul 1853, de când s-a înfiinţat, până în anul 1855, mai în 20 zile, neamestecându-se ministrul bisericesc întru nimic în trebile acestei şcoli, iar atunci îndată şi-a aflat loc ministrul prin arhimandritul Dionisie, când încă nici nu intrase stareţ, şi când încă nici măcar locotenent de stareţ nu intrase el pe poarta mânăstirii, că voind să se îmbuneze a arătat ministrului bisericesc că acea şcoală se afla foarte în proastă stare; însă el s-a lăudat că intrând stareţ o va îmbunătăţi.

Totodată, cum a intrat stareţ, a şi început a trimite la ministru catalog pentru cei ce învaţă şi a cerut ca să se trimită de acolo om la examen, apoi a tocmit tot el şi profesori mireni la această şcoală, cărora pe toată luna le dădea mulţime de bani leafă din cămara mânăstirii, şi slugile lor aşijderea erau tocmite tot de către mânăstire cu însemnat condei de bani leafă pe fiecare lună, şi osebit de casă şi de alte înlesniri ce li se făcea de către mânăstire, şi de masă, care cu zacuscă cu tot trebuia să fie de 4 ori pe fiecare zi şi aceea nu mai prost, fără numai de cărnării, unturi şi peşte, măcar de ar fi fost şi în zi de post; apoi mai trebuia încă pe fiecare lună ca să cheltuiască mânăstirea vreo 300 de lei pe cafea, dulceţi şi ceai, tot pentru dânşii.

După aceasta, aşezând şi şcoala primară şi gimnaziul în Târgul Neamţului, a amăgit prin îngroziri viclene pe unii din părinţii soborului, de au iscălit un jurnal, pe care el ştia cum l-a alcătuit pentru acea şcoală, speriind pe părinţi că dacă nu vor iscăli, apoi în puţină vreme va fi plină mânăstirea de copii la acea şcoală, căreia i-a şi scos el hrisov deosebit, măcar că tocmai cum a voit să-l scoată nu a putut, fiindcă părinţii duhovnici ai soborului, simţind această lucrare, au protestat pe la locurile cuviincioase, şi el, văzând că nu a putut scoate hrisovul în ce chip a voit, a început a îngrozi cu surgunii [surghiunii] pe părinţii cei ce au protestat, aducând spre a-i îngrozi pe Constantin Negri la mânăstire, însă nu a isprăvit nimic.

Deci adunându-se copii la acea şcoală, a îndatorit el pe cămara mânăstirii ca să-i caute cu toate cele trebuincioase, precum cu mâncare bună, cum porunceau profesorii, cu haine bune şi cu încălţări, cu cărţile, cu hârtia, cu condeiele câte le trebuiau şi altele, încât osebit de tot ajutorul putincios al mânăstirii, numai într-un an am cheltuit şi bani cu ţinerea acelei şcoli mulţime de mii de lei.

Iar arhimandritul Antonie, care fusese locotenent de stareţ şi iscălise programele, după ce s-a dus de la mânăstire, netrecând multă vreme, îndată a înnebunit şi a şi orbit, însă arhimandritul Dionisie cu tovarăşii şi partizanii săi nimic nu au luat în băgare de seamă aceasta, ci prin silniciile cu care au putut au pus în lucrare şi au vârât seminarul deasupra soborniceştii trapeze. Şi ministrul bisericesc a trimis rector la această seminarie din partea sa, hotărând mânăstirii ca pe fiecare an, osebit de casă, de masă şi de altele, să-i dea leafă câte 200 de galbeni austrieci, şi osebit 1500 de lei de cheltuială, pentru că a venit din ţara nemţească în Moldova. Apoi a mai trimis ministrul bisericesc şi alţi profesori la acest seminar, cărora însuşi arhimandritul Dionisie le-a rânduit leafă cât a voit, osebit de masă şi de alte înlesniri. Şi aşa din început s-au fost pus 140 de elevi, şi din atâţia rămăseseră într-o jumătate de an 4 elevi şi 5 profesori, şi pe urmă a picat şi podul soborniceştii trapeze, peste care era întemeiată seminaria.

Iată că întru acest chip s-a aşezat seminarul înlăuntrul Mânăstirii Neamţului, precum am zis, iar nu prin cererea a tot soborul, precum tot se încurcă de cei care caută pricini spre dărâmarea soborului. Care bine să ştie că minciuna, orişicum o ar învârti, tot minciună rămâne, şi de diavolul, tatăl minciunii, îşi vor avea parte aceia ce voiesc prin minciună a întuneca adevărul, că aşa zice şi Sfântul Prooroc David: Pierde-vei pre toţi cei ce grăiesc minciună (Psalmi 5, 6).

 

 

[1] ‘De istov’, adică ‘în întregime’, ‘cu totul’.

[2] Care venind copil din ţara ungurească s-a botezat de un Cuza în Sfânta Mânăstire Neamţu şi după ce a crescut în vârstă a fost călugărit aici, şi din vârsta tinereţilor a fugit din mânăstire şi s-a oploşit prin Valahia vreo 26 de ani până acum. Deci el măcar deşi în tinereţile sale a luat chipul călugăresc întru aceste sfinte mânăstiri, însă după ce a fugit din mânăstire şi a umblat prin lume învăţând învăţături ale dascălilor de astăzi voltairişti, apoi când a venit acum în mânăstire de-a dreptul ca stareţ, nu călugăr, nici arhimandrit, precum se zice, ci chiar un omuşor de rând cu numele şi cu faptele, plin de patimi era, căci osebit împotriva sfintelor canoane şi a orânduielii călugăreşti mânca carne şi bea şi tutun, care aceste două patimi cu totul a trebuit a le stârpi din sobor, dacă le-ar fi aflat la cineva din cei neputincioşi, dar nu să le uneltească încă şi singur, ca povăţuitor de călugări după cum se numea.

Încă pe lângă acestea era plecat şi la patimile de sub pântece cu totul, şi spre îndeplinirea acestei pofte avea feluri de închipuiri: că mai întâi, după ce a intrat stareţ soborului, apoi când se ducea vreun călugăr ca să ia blagoslovenie, ca de la alţi stareţi, în loc de a-l găsi cu Vieţile sfinţilor citind sau alte cărţi folositoare de suflet ţinându-le în mâini, îl găsea cu o lupoaică ţinând-o în braţele sale, şi adeseori netezind-o cu mâinile, de pe care ridica dreapta şi o da de o săruta călugărul, fără a-l blagoslovi, care lupoaică el singur ştia pentru ce-i era dragă. Aşa o ţinea cu sineşi în chilia stăreţească. Mai ţinea între alţii şi pe un mirean în chiliile stăreţeşti cu nume de director, căruia-i cumpărase lângă Biserica Sfântului Haralambie, la Târgul Neamţului casă foarte desfătată spre a-i fi lui spre plăcere, în petreceri cu Anafrosa necreştina, soţia acelui director, Petrachi Nenişor, unde mulţime de bancheturi şi jocuri făceau împreună şi cu profesorii săi, care-i adusese din Valahia, la care danţuri asistau şi unii din vieţuitorii din Târgul Neamţului care au şi făcut cunoscut înalt prea sfinţitului mitropolit, de a alungat, din porunca guvernului, pe acel Nenişor împreună cu Anafrosa cea zisă mai sus.

[Coana Frosa era o evreică, proprietară a unui teatru ambulant, sub umbrela căruia funcţiona o casă de toleranţă. La astfel de bordeluri îşi petreceau vremea fiii de boieri, foşti studenţi la Paris, educaţi într-o desăvârşită imoralitate în „oraşul luminilor”. A se vedea Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Editura Junimea, Iaşi, 1973, vol. III, p. 220]

Se mai ducea numitul arhimandrit şi la Urecheni adeseori spre petreceri cu cei ce avea el cunoştinţă; iar la Mânăstirea Agapia fiindcă avea mumă, apoi toată dreptatea-şi făcea a merge, măcar deşi l-a prins straja mergând noaptea pe jos singur pe unde nu i se cuvenea arhimandritului şi superiorului, şi măcar că odată i-a tuns şi coama şi coada la calul cu care era ascuns la o prietenă spre a petrece de nevoie întru acea noapte. Şi nu numai la Agapia era oaspe, ci la Mânăstirea Văratec încă s-a aflat şi mare făcător de bine, după cum se pare, şi milostiv pribag şi negru, căci nişte cărămidă ce era făcută la Oşlobeni (moşie a mânăstirii) încă din vremea stăreţiei părintelui arhimandrit Natanail spre a se face Biserica Sfântului Ierarh Nicolae acolo, el cu mare dragoste o a hărăzit spre a se face nişte umblători în Văratec la nişte prietene vechi ale sale, pe unde s-a aflat cu cercetare de către comisie la fuga sa din stăreţie.

[3] Fiu de domnitor.

[4] Fiul domnitorului Grigorie Ghica, aghiotant domnesc. Participant la Revoluţia de la 1848 din Paris, foarte cunoscut în epocă pentru aventurile sale imorale, membru al guvernelor lui Cuza, participant activ alături de Costache Negri la soluţionarea afacerii mânăstirilor închinate. Căsătorit cu Alexandra Blaramberg, verişoara sa primară, prin trecere la papism.

[5] 1855-1856. Dionisie arhimandrit – Romano – Sadoveanu (pentru că fusese egumen la Mânăstirea Sadova în Valahia. El era protejat de Grigorie Ghica Vodă, şi ca domn al ţării l-a rânduit stareţ la Mânăstirea Neamţu fără consimţământul mitropolitului Sofronie Miclescu şi fără alegerea prevăzută de aşezământul mânăstirii. În mai 19 l-a rânduit locţiitor de stareţ. Apoi a ordonat prin boierii săi soborului, ca numaidecât să-l aleagă de stareţ, că altfel îi surghiuneşte pe toţi. Soborul imediat s-a prefăcut a-l agrea şi l-a ales cu formalităţi simulate. La iunie 5, 1855 s-a instalat stareţ. El a stăreţit 1 an, o lună şi 13 zile. Cum a căzut Vodă Grigorie Ghica, mitropolitul, înţeles din vreme cu călugării, îl vâna; şi cu căderea lui Ghica Vodă a răsturnat şi pe arhimandritul Dionisie cu sunet.

Notă arhiereu Narcis Creţulescu: „Dionisie este originar din satul Silişte din Transilvania, nepot duhovnicului Dorothei din Mânăstirea Secu, care l-a şi adus de copil mic aici în mânăstire, unde l-a botezat părintele Dorimedont şi duhovnicul Filip ca preot. Ei sunt de origine saşi (ţuţueni sau ungureni, cum le zic călugării). A ieşit din mânăstire, a umblat prin lume, prin Iaşi, Bucureşti, Buzău şi pe aiurea. […] Era un bărbat prea dezmăţat: tutungiu, femeiatic, glumeţ până la dezgust, cheltuitor nerezonabil, asociat cu oameni bănuiţi, băutor de vin, mâncător de carne, fanfaron, răzgâiat, şi discuta religia pe care urma să o practice ca stareţ. […] Iubea călugării libertini […]

Toţi părinţii fruntaşi ai soborului spun cu încredere că stareţul Paisie Velicicovski ar fi proorocit că de la al 13-lea stareţ are să se înceapă decadenţa Mânăstirii Neamţu cu toate soboarele sale”.

Proorocia sfântului s-a împlinit: cel de-al 13-lea stareţ a fost arhimandritul Antonie. Din vremea lui Cuza s-au stins multe din predaniile paisiene, iar monahii s-au risipit care încotro, izgoniţi de modernismul epocii.