----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile arhimandritului Serafim Alexiev

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (III)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Smerenia îmbogăţeşte

Fireşte este ca cel smerit să primească, iar cel mândru să plece cu mâna goală. Cine este smerit ? Cel sărac cu duhul, adică acela care simte micimea sa, care înţelege că nu are nimic bun şi care, din pricina aceasta, cere de la Dumnezeu ca ultimul dintre săraci. El va primi după făgăduinţa Mântuitorului: Tot cel ce cere, ia, şi cel ce caută, află, şi celui ce bate, i se va deschide (Matei 7, 8). Dar cel ce se mândreşte că are, care îşi închipuie că este bogat şi că de nimic nu are trebuinţă, fără să ştie că este ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsis 3, 17) cum va primi el ? Şi aceştia sunt cei mândri. Nu pentru că sunt bogaţi ! Şi ei sunt săraci ca toţi ceilalţi oameni care au fost alungaţi din Rai. Dar ei au mândria care-i orbeşte şi îi împinge să creadă că sunt bogaţi şi de aceea nu au de ce să se umilească şi să ceară. Ei sunt bogaţi în neştiinţă şi orbire şi de aceea nu simt micimea lor duhovnicească.

Despre astfel de oameni Sfântul Filaret al Moscovei spune: ,,Un om a săvârşit oarecare fapte bune şi crede că de acum s-a îmbogăţit în fapte bune. Un altul l-a lăudat şi el îşi închipuie că a dobândit de acum desăvârşirea. Un altul însă a învăţat numai să-şi ascundă patimile şi, iată, nu mai are trebuinţă de fapte bune. Altul, obişnuit să-şi îndestuleze numai trebuinţele trupului, aproape că nu mai cunoaşte trebuinţele duhului şi cu belşugul bunurilor sale pământeşti îşi acoperă neajunsul de bunuri cereşti ..., şi dacă casa lui este plină, veşmintele frumoase şi trupul îndestulat, el este mulţumit. Şi aşa cum priveşte cel bogat la cel sărac, aşa priveşte el la acei oameni care-i vorbesc despre foamea duhovnicească, despre goliciunea duhovnicească, despre surghiunul nostru nenorocit pe pământ ... să auzim ce soartă a rânduit Dumnezeu pentru astfel de oameni, care îşi închipuie că sunt bogaţi: Pre cei flămânzi i-au umplut de bunătăţi, şi pre cei bogaţi i-au scos afară deşerţi (Luca 1, 53). Şi cum ar putea să fie altfel ? Cine socoteşte că este bogat nu simte nevoia; cel ce nu simte nevoia nu cere, cel ce nu cere nu primeşte, după cuvintele apostolului: Nu aveţi, pentru că nu cereţi (Iacov 4, 2). Acela care nu cere de la Dumnezeu har nu este cu putinţă să-l primească, căci inima lui este încuiată”.

Iată de ce Iisus Hristos a spus: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Ei, cei mai de jos în ochii oamenilor, primesc bunul cel mai înalt pentru că cer.

 

Ce este smerenia ?

Sfântul Antonie cel Mare răspunde la această întrebare astfel: ,,Smerenia stă în aceasta: omul să se vadă pe sine ca păcătos, că nu a săvârşit nici un bine înaintea lui Dumnezeu; să păstreze cu purtare de grijă tăcerea; să se socotească a fi nimic; să nu-şi impună cuvântul său celorlalţi; să-şi lepede voia; să-şi înfrâneze privirile; să aibă moartea înaintea ochilor; să se înfrâneze de la minciună; să nu rostească cuvinte deşarte; să nu se împotrivească celor mai bătrâni, cu răbdare să îndure necazurile şi să se silească pe sine să rabde ostenelile şi neajunsurile”. Cât de înaltă este această descriere a smereniei ! Unii oameni, neştiutori în cele duhovniceşti, înjosesc această înaltă lucrare a moralei evanghelice celei pline de har, şi o numesc resemnare, depersonalizare, lipsă de caracter.

Dar, de fapt, cuvintele Sfântului Antonie cel Mare arată că ea nu este sub nici un chip resemnare, nici vreo pasivitate sau neputinţă, ci cea mai virtuoasă şi mai înaltă lucrare pe ogorul duhului şi o nevoinţă înaltă şi ascunsă în acelaşi timp. Lesne este oare să înduri ocări ? Iar această lucrare chinuitoare este cu putinţă numai pentru cel smerit. Oare lesne este să nu-i osândeşti pe semenii tăi, să te pui mai prejos decât ei şi astfel în chip neprefăcut să-i preţuieşti şi să-i iubeşti ? Acestea le săvârşeşte cu adevărat cel smerit. Lesne este oare să-ţi lepezi voia, să-ţi înfrânezi privirile, să păzeşti tăcerea ? Nu. Şi acestea sunt făptuite de cel smerit.

Nevoinţa smereniei este foarte anevoioasă şi de aceea este atât de rară şi mare. Firesc ar fi să ne aşteptăm ca oamenii păcătoşi, care au toate temeiurile să nu se mândrească cu nimic, să fie adânc smeriţi, iar drepţii, care pot arăta multe realizări, agoniseli duhovniceşti să fie înclinaţi spre înălţare de sine. Dar este tocmai invers: drepţii se socotesc păcătoşi, iar păcătoşii se socotesc drepţi. Oricât de greu este de crezut acest fapt este lesne de lămurit. Dacă drepţii ar începe să se mândrească cu dreptatea lor, tocmai prin mândrie şi-ar pierde toată buna făptuire şi dreptate. Ei de aceea sunt drepţi, pentru că sunt smeriţi. Smerenia le deschide ochii să vadă ce nu au, pentru a cere aceea de la Dumnezeu. Ei înţeleg că ale lor sunt numai păcatele, căci numai acestea se săvârşesc fără ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, înţelegerea păcătoşeniei lor i-a făcut smeriţi, iar smerenia atrage asupra lor harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îi înalţă la dreptate.

Nu aşa stau lucrurile cu cei păcătoşi. Tocmai de aceea ei sunt păcătoşi şi nu pot să se facă lesne drepţi, fiindcă nu-şi văd păcatele. Mândria i-a orbit. Îşi văd meritele, fără să-şi dea seama că ceea ce au primit este de la Dumnezeu. Nu-şi văd păcatele pentru că mândria îi învaţă să critice numai neajunsurile altora şi să fie îngăduitori cu ale lor. Dacă ar putea să-şi vadă păcătoşenia, s-ar smeri. Smerenia i-ar duce la pocăinţă. Pocăinţa i-ar curăţi de păcate şi i-ar face din păcătoşi drepţi. Dar tocmai din acest motiv ei sunt păcătoşi de neîndreptat, întrucât se socotesc a fi drepţi.

Toţi sfinţii au fost oameni cu adâncă smerenie. Ei s-au socotit pe sine ca ultimii dintre păcătoşi şi din această cunoaştere au dobândit însuflare pentru noi şi noi nevoinţe, spre a se înălţa pe treptele desăvârşirii. Cel ce este mulţumit de sine nu poate să propăşească în viaţa duhovnicească. Înţelegerea păcătoşeniei a fost acel imbold nevăzut pentru cei bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care i-a mişcat înainte.

În chip nedrept socotesc unii că smerenia ucide dorinţa de propăşire duhovnicească. Dimpotrivă, ea întraripează cu adevărat puterile duhului şi face cu putinţă şi nevoinţele cele mai grele. Acolo unde este sfinţenie, ea este dobândită numai prin smerenie şi este primenită prin smerenie. Marele Patriarh Avraam, părintele celor credincioşi, a spus smerit: Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18, 27). Purtătorul de porfiră împărat David a mărturisit: Eu sunt vierme, şi nu om (Psalmi 21, 6). Sfântul Apostol Pavel, care mai mult decât toţi s-a ostenit pentru răspândirea credinţei în Hristos pe pământ, a scris despre sine: Eu sunt mai micul apostolilor, care nu sunt vrednic a mă chema apostol (I Corinteni 15, 9), el s-a numit pe sine fiară. În chipul acesta smerit au vieţuit şi toţi sfinţii după ei. Unii, chiar vrednici de cinul de episcop, au fugit de el, socotindu-se pe sine nevrednici, alţii însă de episcopia lor s-au lepădat, pentru a putea, nebăgaţi în seamă, să slujească celorlalţi şi să fie umiliţi, ocărâţi, dispreţuiţi ca cei din urmă, simţind setea nepotolită după smerire de sine.

În Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit era un monah sfânt şi cu frică de Dumnezeu pe nume Ioan, care slujea fraţilor de la început la trapeză, apoi la han, iar în cele din urmă s-a îngrijit de gospodăria mânăstirii. Când a murit preotul mânăstirii, Sfântul Sava a vrut să-l facă pe Ioan ieromonah, căci îl socotea vrednic. Fără a-l înştiinţa de intenţia sa, el l-a dus la Ierusalim şi i-a povestit patriarhului Ilie despre marile sale virtuţi, rugându-l, la sfârşit, să-l hirotonească preot. Când Ioan a aflat despre asta a căzut în îngrozire şi a strigat către patriarh: ,,Prea sfinţite, eu trebuie să-ţi descopăr ceva tainic. Dacă după aceea vei socoti că pot să fiu hirotonit, nu mă voi împotrivi”. Patriarhul l-a luat deoparte şi după o discuţie scurtă i-a spus Sfântului Sava că el, cu adevărat, nu poate fi hirotonit preot. Sfântul Sava, amărât, nu ştia ce să creadă despre Ioan.

 

Sfântul Sava cel sfinţit

 

La întoarcerea în mânăstire s-a retras într-o peşteră pentru rugăciune şi cu durere adâncă în suflet a început a se ruga lui Dumnezeu: ,,De ce, Doamne, m-ai dispreţuit pe mine, robul Tău, şi nu mi-ai descoperit viaţa lui Ioan ? Eu îl socoteam vrednic de preot, dar cumplit m-am înşelat. Am socotit că Ioan este om sfânt, vas ales al harului Sfântului Duh, iar el s-a vădit înaintea măreţiei Tale nevrednic”. Dintr-o dată, pe când Sfântul Sava se ruga şi plângea, un înger al Domnului i s-a arătat şi i-a spus: ,,Nu osândi faptele lui Ioan şi nu te scârbi de el. Deoarece un episcop nu poate să fie hirotonit preot”. Acum Sfântului Sava i s-a făcut limpede ce taină a mărturisit Ioan patriarhului şi cu bucurie şi cutremur l-a căutat la chilia lui. Căzând la picioarele sale a strigat: ,,Sfinte al lui Hristos, iartă-mi mie robului păcătos, care ca un om neputincios te-a osândit ! Dar slavă lui Dumnezeu, El mi-a descoperit taina ta”. Smeritul Ioan s-a tulburat şi i-a zis: ,,Eu am vrut ca nimeni să nu ştie despre asta. ... Acum trebuie să recunosc că eu păcătosul sunt cu adevărat episcop, dar am lăsat scaunul meu pentru păcatele mele, şi pentru că sunt păcătos trupeşte, m-am osândit să slujesc fraţilor, încât rugăciunile lor să ajute sufletului meu slab. Căci fără de număr s-au înmulţit păcatele mele”. Astfel vorbea despre sine marele bineplăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Sihastrul (Sinaitul), episcopul Coloniei, a cărui pomenire Sfânta Biserică o prăznuieşte la 3 decembrie.

Smerenie ca aceasta au avut toţi drepţii lui Dumnezeu, şi de aceea El smerit i-a înălţat la sfinţenie.

 

Treptele smereniei

Smerenia are trei trepte. Iată cum le înfăţişează marele stareţ Ambrozie de la Optina: cea dintâi treaptă este aceea în care te supui celor mai mari decât tine şi nu te înalţi peste cei deopotrivă ţie. Aceasta este pravila de aur pentru rânduiala de obşte. Pe ea se zideşte toată bunăstarea socială şi în familie, precum şi toată rânduiala de stat. Ea este exprimată în următoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte (Romani 13, 1). După această pravilă copiii trebuie să se supună părinţilor, cei mai tineri celor mai în vârstă, elevii învăţătorilor lor şi aşa mai departe.

Cea de-a doua treaptă a smereniei este să te supui celor deopotrivă ţie şi să nu te înalţi peste cei mai mici decât tine. Dacă punem în lucrare în viaţa noastră această smerenie, ce pace ar domni în casele noastre ! Certurile din familii izvorăsc de obicei din aceea că fiecare se socoteşte mai deştept decât ceilalţi şi vrea să le impună ideile sale. Dacă nurorile s-ar respecta între ele, dacă fraţii şi surorile s-ar îngădui unii pe ceilalţi, pacea, fericirea şi raiul s-ar înstăpâni.

A treia şi cea mai desăvârşită treaptă a smereniei este să te supui şi celor mai mici decât tine şi să te socoteşti ultimul dintre oameni. Această smerenie a fost împlinită de sfinţi, care au luat aminte totdeauna la cuvintele lui Hristos: Care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Vestitul Sfânt Teodosie al Pecerskăi era încă din timpul vieţii iubit şi cinstit de toţi ca mare bineplăcut al lui Dumnezeu. El mergea adeseori la Kiev, la cneazul Iziaslav. Odată, plecat cu o treabă mânăstirească, a înserat la palatul cneazului. Cneazul a dorit să-l oprească să înnopteze la el, dar Sfântul Teodosie a stăruit să se întoarcă la mânăstire. În cele din urmă, cneazul a poruncit să pregătească o caleaşcă mică şi a poruncit unuia dintre slujitori să ducă pe părintele Teodosie la Mânăstirea Pecerska. Trăsura era cu un loc. Pentru vizitiu nu era loc, astfel încât acesta trebuia să meargă pe jos să conducă trăsura.

 

Sfântul Teodosie al Pecerskăi

 

Când aceasta a fost pregătită şi Sfântul Teodosie s-a aşezat în ea, slujitorul, nemulţumit că în loc să se odihnească va trebui să-l conducă toată noaptea pe acest monah necunoscut, conducea caii cu cârtire în suflet. Au ieşit din oraş. Slujitorul privea la Teodosie şi, înşelat de veşmintele simple ale acestuia, a crezut că este vreun oarecare călugăr, şi i-a zis: ,,Părinte, coboară să conduci tu trăsura şi lasă-mă pe mine în ea”. Sfântul Teodosie a spus, întru totul lipsit de cârtire: ,,Aşa să fie, fiule ! Bine”. Şi a coborât, iar tânărul, ca un stăpân, s-a aşezat în trăsură şi degrabă a luat hăţurile.

Sfântul Teodosie a condus toată noaptea trăsura şi mult s-a trudit. Dimineaţa, toţi care-l întâlneau pe Sfântul Teodosie, şi boieri, şi ţărani, i se închinau cu evlavie, ca slujitorului lui Dumnezeu, căci îl cunoşteau. Tânărul, văzând aceasta, s-a minunat. Nu înţelegea de ce toţi se închină acestui călugăr simplu. S-au apropiat de Mânăstirea Pecerska. Acolo a ajuns vestea că egumenul vine de la Kiev. Întreaga obşte a ieşit în întâmpinarea lui. Toţi fraţii au bătut metanie, după obicei, până la pământ, înaintea părintelui şi învăţătorului lor duhovnicesc. Tânărul s-a înspăimântat. Cine să fie acesta încât să fie atât de cinstit de toţi călugării ? Aflând că acesta este egumenul, vestitul Teodosie, s-a cutremurat de frică, căci aştepta pedepsire şi răzbunare. Dar Sfântul Teodosie a mers cu blândeţe la el, i-a cuprins mâna cu dragoste şi l-a dus la trapeză, poruncind să fie hrănit bine ... Iată câtă nerăutate şi smerenie avea Sfântul Teodosie al Pecerskăi.

De vrem să fim fericiţi, trebuie ca înainte de toate să dobândim smerenia. Ea ne va conduce la pocăinţă, va acoperi păcatele noastre, ne va apropia de Dumnezeu şi ne va călăuzi la bucuriile veşnice ale Împărăţiei Cerurilor, după făgăduinţele Mântuitorului: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Amin.

 

Stih de aur: Drept aceea, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pre voi în vreme (I Petru 5, 6).