----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Etica creştină şi socialismul (II)

 

Bucureşti
Imprimeria Căilor Ferate Române
1924

 

Partea I

Foarte mulţi adepţi însă are socialismul. Socialismul este definit (Katrein şi alţii) astfel: ,,Este un sistem popular-gospodăresc sau popular-economic, cu tendinţa de a introduce dreptul proprietăţii sociale neînstrăinabile asupra tuturor uneltelor de producţie, organizând prin intermediul unui stat democratic producţiunea şi repartizarea productelor”. Din acest motiv şi poartă el de obicei denumirea de învăţătură (doctrină) social-democrată.

Părintele socialismului democrat modern este Karl Marx (născut la 1818 şi decedat la 1883, de origine evreu), după a cărui nume şi poartă denumirea de marxism sistemul social-democrat.

Rezultă limpede din cele expuse că socialismul este o formă a comunismului, şi nu invers.

Printre reprezentanţii socialismului democrat pot fi citaţi: Enghels, elev şi amic al lui Marx, Karl Kautscki, Ditghen, Bebel, Mengher şi încă alţii destui de mulţi. Apoi dintre ruşi pe Jilckin, Aladin, Anickin, Gheghecicori etc. Ca program după care se conduc social-democraţii moderni putem cita: Hotărârile de la Gotta din anul 1875 şi de la Erfurt din anul 1891 (ultimele în vigoare şi până azi), şi de asemenea, Capitalul lui Marx, în timpul căruia a apărut primul volum, al doilea şi al treilea fiind editate de Enghels mai târziu, iar al patrulea existând încă în manuscris.

Sistemul social-democrat sau marxismul este cea mai modernă formă a socialismului, şi unica care are pretenţiunea de a se socoti ‘cultural’ şi nu utopic.

Alte forme ale socialismului cunoaştem:

 

a) Socialismul ‘revoluţionar’ provenit din marxism. Dacă marxismul nu predică direct ‘revoluţia’, ca mijloc de atingere a realizării problemelor sale (cu toate că după cum am văzut din evenimentele de la 1905, nu s-ar fi dat în lături să se folosească de ea, dacă i-ar fi venit în ajutor), şi dacă marxismul nu evită să predice participarea în ‘activitatea parlamentară’, măcar şi cu intenţiunea de a contribui la prăbuşirea cel puţin a acestei activităţi, pentru ca publicul însuşi să vadă netrebnicia ei, ba chiar şi pericolul ce ea prezintă, iar nu colaborând la propăşirea ei, apoi socialismul revoluţionar ştie numai un singur remediu: revoluţia, şi refuză a se alătura activităţii parlamentare, chiar şi în sensul marxiştilor. Din fericire însă, până în momentul de faţă, nu se simte lipsa social-revoluţionarilor şi nu credem că o vom simţi vreodată în viaţa noastră parlamentară de toate zilele. În prezent numărul lor creşte vădit, mai ales în Apus.

 

b) Socialismul ‘revizionist’ sau ‘bernşteinian’ provenit tot din marxism. A primit denumirea după numele lui Bernştein evreu, născut în anul 1850, amic al lui Enghels, care i-a şi testat hârtiile sale şi ale lui Marx. Bernştein a supus la o critică severă învăţătura filozofică şi economică a lui Marx. După principiile lui, socialismul va triumfa pe cale evoluţionară (şi nu revoluţionară); Bernştein respinge ‘aşteptarea cataclismului’ (predicat de Marx). Totul se va face treptat, şi nu prin catastrofe, nu prin lovituri violente-forţate. Există nu numai ‘luptă de clase’, ci şi ‘colaborare’ etc. ,,Programul marxist trebuie să fie revizuit”. ,,Completa desfiinţare a naţionalităţii este un vis şi pe lângă aceasta, şi urât”. Nu este adevărat că ,,proletarul nu are patrie şi este internaţional”. ,,Din contra, proletarul devine tot mai mult cetăţean” ...

Bernştein ,,invită partidul său la acţiune aliată cu partidele burgheze, se stăruieşte să-l facă un partid paşnic al reformei” ... De altfel şi el – lucru uimitor – este părtaş al ,,coaliţiei generale pentru cucerirea drepturilor politice” (aşa spunea în anul 1904 la parteigul din Brema) ... (A se vedea Dicţionarul Enciclopedic Brokhaus şi Efron art. ,,B. Bernştein”).

 

c) Socialismul agrarian. Promotorul lui îl întâlnim în persoana lui Henri Djordj, care este pentru luarea pământului din mâna statului sau a societăţii, fără a se ridica însă contra proprietăţii particulare (doctrina comp. a laburiştilor).

Statul doar trebuie să impună pământul la contribuţie. Cine vrea să plătească impozite, acela poate să continue a stăpâni pământul. Toate celelalte impozite se suprimă.

 

d) Socialismul de stat. Urmaşii mai modeşti ai acestei doctrine ar dori ca întreaga viaţă economică să fie pusă la dispoziţia statului. Alţii însă se grupează în jurul lui Lassal (de origine tot evreu, născut în anul 1825 şi decedat la 1864). Acesta învăţa că ,,unicul mijloc pentru împroprietărirea lucrătorilor, ca producători, este de a-i face antreprenori ai săi proprii, şi a desfiinţa diferenţa dintre venitul de antrepriză şi salariul de lucru, înlocuind ultima prin produsul real al muncii lucrătorului. În acest scop, este nevoie de a se înfiinţa asociaţii libere producătoare ale lucrătorilor cu credit de la stat, şi sub controlul statului. Numai pe această cale ar putea fi eliberaţi lucrătorii de legea curat de fier a salariului de lucru” (după Lassal, această lege, constând în faptul că totdeauna salariul mediu de lucru este atât de mic că de-abia dă posibilitate lucrătorului de a se hrăni pe el şi pe familia sa, necum să mai poată pune ceva deoparte ca economie, spre a se putea îndeletnici mai târziu şi singur cu o întreprindere independentă) ... De altfel, în anul 1891 ,,punctul de vedere marxist a triumfat peste al lui Lassal (P. Struve).

 

e) Socialismul creştin. Acesta se stăruieşte să dovedească că doctrina lui este conformă cu (învăţătura) creştină, şi că chiar el însuşi îşi are obârşia din această doctrină, astfel că socialismul şi creştinismul (după părerea unora) ar fi concepţii ce coincid una cu alta ... Este evidentă credem dorinţa de a prinde pe această cale pe creştini în mrejele socialiste. Argumentul lor este următorul: Iisus Hristos a învăţat contra strângerii bogăţiilor şi împotriva proprietăţii particulare. El se zice că ar fi pronunţat discursuri revoluţionare; ucenicii Lui ar fi fost săraci; în sânul primei obşti creştine, comunismul se zice că ar fi fost în floare etc.

 

Nu ne vom atinge de alte forme ale socialismului pur şi simplu pentru că nu este nevoie.

Din cele relatate mai sus se pot distinge dar două forme de socialism aşa-zise: ‘creştin’ şi marxismul.

Despre acestea vom trebui să vorbim mai detaliat, celelalte nereprezentând importanţă aşa de mare, care ne-ar interesa în studiul nostru. Cauza de ce, va fi clar din cele ce urmează.

 

a) Socialismul revoluţionar în partea sa principală coincide cu marxismul. Asta e una. Apoi forţarea (revoluţie) este o cale lunecoasă, nesigură. Este neschimbătoare legea: prin sâlnicie (comp. mai sus) nu poate fi lumea prefăcută din punct de vedere bun (comp. istoria mai ales Franţa). Înseşi socialiştii (cu bune porniri şi raţionali) recunosc aceasta, recomandând un alt drum mult mai sigur (Bernştein şi şcoala lui).

 

b) Socialismul revizionist (Bernştein) l-am văzut deviind de la marxism; el însuşi exprimă idei simpatice (despre proletariat, despre atitudinea faţă de burghezie, despre reforme paşnice, ca unic şi singur mijloc de a însănătoşi societatea ...). În alte privinţe însă, revizioniştii sunt în general copii ai aceluiaşi marxism.

 

c) Socialiştii agrarieni se întreabă cu nedumerire: ,,Cum (Hertzberg şi alţii) se poate deosebi suma plătită pentru folosirea pământului, de valoarea ce reprezintă munca şi capitalul ce sunt învestite în pământ de câteva sute de ani ? Impunând renta agrară la contribuţii noi, în mod involuntar, am impune-o şi asupra muncii şi capitalului ... Mai departe: de ce contribuţiile se referă numai la pământ şi nu şi la capital ,,totodată”, ,,nici la industrie şi nici la comerţ” ? În fine, ,,agricultura este şi aşa destul de împovărată cu contribuţii ...” şi dacă desfiinţând toate celelalte contribuţii, lăsăm ,,numai pe acelea asupra agriculturii” apoi ultima ar fi distrusă din rădăcină (Hertzberg şi alţii). Desigur, că şi singuri americanii au râs de doctrina ridicolă a unui astfel de socialism atât de curios al compatriotului lor.

 

d) Socialismul de stat ar fi inconvenabil, prin faptul că administrarea de către el a întregului avut şi vieţi economice ,,ar paraliza”, după cum zic criticii acestei direcţii, orice ,,iniţiativă personală a cetăţenilor” (ceea ce s-ar răsfrânge în modul cel mai nimicitor asupra prosperităţii statului, asupra vitalităţii lui, şi asupra mişcării lui progresive etc). Apoi, dacă statul ar fi obligat ,,să se îngrijească ca toţi cetăţenii să aibă de lucru” s-ar simţi nevoia unui mare număr de funcţionari, pe care nici nu i-ar putea avea, şi nici organiza ... Într-un cuvânt, statul ar fi împovărat cu o problemă în adevăr irealizabilă. Aceste replici ale criticilor trebuiesc neapărat de luat în consideraţie (Hertzberg, Katrein şi alţii).

 

Rămân aşadar numai cele două forme de socialism, despre care trebuie să vorbim mai detaliat, deşi socialismul creştin n-ar prea merita o asemenea atenţie în fond, după cum vom avea ocaziunea să vedem mai târziu.

Înainte însă de a vorbi de acestea, ţinem să amintim măcar în trecere cititorilor noştri despre unele utopii socialiste din timpul trecut. Afară de Platon dar, a cărui doctrină se remarcă prin aceea că unii socialişti (Kautscki ...) o pun alături de punctul de vedere creştin, şi apoi şi ca una ce a servit de bază şi altor utopii ulterioare, ne vom opri numai asupra acelora, care într-un fel sau altul au fost realizate şi în fapt, deci nu numai pe hârtie. Utopii (pe hârtie) au fost şi sunt o mulţime, de care fireşte nu ne interesăm, pentru că nici timpul nu ne permite să ne ocupăm cu asemenea fleacuri.

 

a) Utopia platoniană. Este expusă: aa) în Politica lui Platon şi bb) în opera sa Legile.

 

aa) În statul ce s-ar conduce dar după acest principiu, trebuie să domnească ‘dreptatea’. În el, toate trebuie să fie la locul ‘lor’, şi toate trebuie să servească numai scopurilor statului. De existenţa dar a acestor condiţii atârnă ‘armonia’.

Violarea ultimei trage după sine pieirea statului ‘aristocratic’, singurul care are dreptul la existenţă. În locul lui, ar apărea pe scenă ‘oligarhia’, ‘democraţia’, şi în fine ‘tirania’. Să vedem acum în ce constă sprijinul aristocraţiei, adică conducerea statului de către oameni ‘mai buni’ ? Iată în ce: sufletul din om se compune din 3 părţi: 1. inteligenţă, 2. iritantă şi 3. nutritivă. Omul este condus de partea întâia. Statul se aseamănă în totul cu organismul unui om aparte, în care conducătorii trebuie să fie filozofii, înţelepţii, oamenii aleşi ca cei mai buni, aristocraţii. Militarii trebuie să ocupe locul al doilea, păzind liniştea cetăţenilor. Meseriaşii, agricultorii, al treilea, procurând pentru ceilalţi cele necesare vieţii. Cetăţenii se ocupă cu ‘gimnastica’ şi ‘muzica’ (prin astea se subînţelege consacrarea tuturor muzelor) şi la pregătirea întregii lor vieţi, în folosul statului.

De aici, căsătoria trebuie să se încheie ,,după indicaţia diriguitorilor”, care, zice-se, ştiu mai bine care căsătorie va fi mai folositoare pentru scopurile statului şi care nu. Militarilor, pentru ca viaţa lor de familie să nu-i distragă de la postul lor de răspundere, li se permite a contracta căsătorii numai ,,de scurtă durată”, şi chiar şi acestea numai ca ,,recompensă pentru merite”. Copiii sunt luaţi de la părinţi şi educaţi în instituţii societare, (altfel – zice-se – ei ar putea căpăta o educaţiune necorespunzătoare). Deoarece totul trebuie să fie pus numai în serviciul statului, urmează că copiii diformi, invalizi, bolnăvicioşi să fie exterminaţi, pentru ca din ei să nu se nască oameni nefolositori. Bărbaţii, ca şi femeile, sunt ,,egali în drepturi” chiar şi în privinţa serviciului militar. Diriguitorii şi militarii nu trebuie să aibă proprietăţi particulare, pentru că acestea trag după sine abuzuri şi creează nemulţumiri.

 

ab) În Politica se predică ,,colectivitatea averii”, a soţiilor, a copiilor, ,,supunerea masselor” filozofilor şi diriguitorilor aristocraţi ... Legile tac în această privinţă. Statul se subîmparte în 12 regiuni, fiecare din ele cuprinzând câte 5040 de gospodării, fiecare gospodărie este apoi predată de la o generaţie la alta prin succesiune (fiului celui mai în vârstă, iar în lipsă de fii, celei mai în vârstă fiice). În caz de prea mare înmulţire a populaţiei, cei de prisos vor trebui să se mute în alte ţări, deoarece fărâmiţarea gospodăriilor (5040 x 12 = 60480) nu poate fi admisă. În caz de micşorare a populaţiei, urmează a se invita imigranţi, până ce numărul normal va fi completat.

Tot secretul constă în aceste gospodării şi în agricultură. Celelalte profesiuni, comerţul, meseriile, sunt pentru ‘robi’ şi ‘străini’, fiindcă sunt îndeletniciri înjositoare pentru elinii născuţi liberi. Căsătoriile pot fi încheiate liber, nu însă fără supravegherea autorităţilor, care ştiu mai bine din care căsătorii vor proveni copii mai folositori. Dacă aceasta este ,,lipsită de copii”, ea trebuie să fie desfăcută, deoarece nu are nici un sens. Copiii trebuie să fie educaţi de stat, nu însă în întregime ci parţial (după apreciere).

Fiecare este dator să servească statului, neputând lipsi în străinătate pentru oricare scop, până la vârsta de 40 ani. Fiecare trebuie să fie credincios în Dumnezeu, necredincioşii sunt indezirabili; alegerea religiei însă este liberă. De asemenea vedem şi în Politica. În domeniul economic însă, dimpotrivă, numai şi numai forţare. Şi în Legile credinţa de bază pentru stat este ‘dreptatea’. Cum însă observă criticii (Fogt şi alţii) unde nu este adevărată libertate, acolo nu poate fi nici dreptate deplină (în privinţa asta afară de Fogt, a se vedea: Tugan Baranovschi, Seglov şi alţii, care scriu despre socialism şi utopiile lui, şi care afirmă că acolo unde nu se dă o cuvenită atenţie întru perfecţionarea internă a omului nu va putea exista nici vreun bine durabil.

Valoarea utopiei (adevărate) platoniene dar este evidentă: nu-i libertate, nici familie, nici interes personal; se recomandă exterminarea copiilor bolnăviciosi, iar dispreţuirea străinilor negreci este un fel de dogmă etc, şi toate acestea nu i-au putut asigura reuşita, cu toate că s-au găsit mai în urmă oameni care au fost gata ca pe aceste principii platoniene să făurească noi utopii. Utopia lui Platon reaminteşte în unele privinţe ,,grajdul de vite” de care bineînţeles oamenii trebuie să se ţină cât mai departe.