----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Alfabetul duhovnicesc (IV)
 
alcătuit de
Sfântul Dimitrie al Rostovului
din învăţături şi rugăciuni temeluitoare de suflet

 

Episodul anterior

Capitolul 4

Despre aceea că în lucrarea minţii până atunci trebuie să ne trudim şi să ne nevoim, până când vom ajunge la luminarea ei

  1. Cugetarea omenească a lumii acesteia necesită învăţătură omenească cea dinafară, iar mintea cea duhovnicească – lăuntrică, trebuie să caute nu omeneasca învăţătură, ci cea dumnezeiască, de la Însuşi Domnul. Una este ştiinţa omenească şi alta este cunoştinţa lui Dumnezeu. După cum învăţătura omenească omul o deprinde de la oameni, tot aşa învăţătura dumnezeiască se cuvine a se învăţa de la Dumnezeu. Aşa cum omul, care nu a învăţat de la oameni, nu poate să priceapă pe măsură învăţătura omenească, tot astfel sufletul, care nu a învăţat de la Dumnezeu prin lucrarea minţii, prin rugăciune şi prin umilirea din inimă prin lacrimi, nu poate deprinde înţelepciunea lui Dumnezeu şi toate cele dumnezeieşti. Însă cel care a învăţat cele dumnezeieşti de la Dumnezeu poate pricepe şi toate cele omeneşti fără să fi învăţat nici o ştiinţă omenească. Cel care însă nu a învăţat cele dumnezeieşti de la Dumnezeu nicidecum nu poate pricepe de la sine cele dumnezeieşti, afară de cele omenesc-trupeşti. Duhul Sfânt este izvorul a toată înţelepciunea şi priceperea: doar cel care L-a dobândit poate cunoaşte şi pricepe toate cele dinafară şi cele lăuntrice.
  2. Nu de la oameni au învăţat apostolii să vorbească în limbi, ci prin pogorârea Preasfântului Duh, dintr-odată au început să vorbească în limbi felurite şi ,,s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 2, 4). Şi nu carte a deschis Domnul pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi, ci le-a deschis mintea pentru a pricepe Scriptura. De aceea, se cere de la noi trudă şi cu trudă nevoinţă, pentru a primi şi dobândi harul: toate de câte avem trebuinţă lesne le vom dobândi şi le vom avea, doar dacă vom avea grijă sârguincioasă. Căci toată învăţătura şi tot lucrul se dă trudei şi sârguinţei râvnitoare. Cel care se grijeşte, în orice caz, va deprinde atât cele dinafară, cât şi toate cele duhovniceşti, iar cel care nu se grijeşte şi nu se trudeşte nu va putea deprinde şi învăţa nimic. De aceea, Domnul, învăţându-ne şi răsplătindu-ne, grăieşte: Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă; că tot cel ce cere, ia, şi cel ce caută, află, şi celui ce bate, i se va deschide (Matei 7, 7-8; Luca 11, 9-10).
  3. Aşa cum, în învăţătura cea dinafară sunt izbânzi şi trepte diferite, tot aşa în cele duhovniceşti sunt izbânzi şi trepte duhovniceşti. Pe măsura nevoinţei cu luare-aminte şi a înaintării se dăruieşte luminarea minţii, iar pe măsura luminării minţii se dăruieşte harul Domnului. Pe cât se va nevoi cineva în chip prisositor, pe atât se luminează, pe atât se şi uneşte cu Domnul. Cel care însă a izbândit şi s-a luminat cu sufletul şi s-a unit prin cugetul său cu Domnul, acela este încredinţat de mântuirea sa – înainte de învierea trupului a înviat cu sufletul şi pururi vieţuieşte pentru Domnul.
  4. Pe cât se nevoieşte cineva în lucrarea minţii, pe atât îşi cunoaşte neputinţa sa; şi pe cât îşi cunoaşte neputinţa, pe atât i se luminează mintea, pe atât izbândeşte întru smerenie şi umilinţă. Nimeni nu-şi va cunoaşte neputinţa, decât după vreme îndelungată şi multă îndeletnicire, până când, în chip desăvârşit şi din toate părţile îşi va cunoaşte neputinţa sa şi va cunoaşte cu adevărat că nu poate săvârşi nimic cu de la sine putere (Ioan 15, 5).
  5. Dar nimeni nu-şi va cunoaşte neputinţa sa înainte să fie stăpânit şi răpus de către felurite îngăduiri ale ispitei; şi până nu va cerca asupra sa toate aceste ispite, până atunci nu poate ajunge întru cunoaşterea desăvârşită de sine şi a neputinţei sale şi să fie smerit. De aceea Dumnezeu, în chip obişnuit mai întâi îi încearcă pe robii săi cu felurite ispite ca aceştia, cunoscând neputinţa, pururi să petreacă smeriţi, nicidecum să se bizuiască pe sine, căci şi aurul şi argintul, fără de încercarea prin ardere, nu au desăvârşire (Pildele lui Solomon 17, 3; 27, 21).
  6. După cum o iarbă – fie in, fie cânepă – până ce nu va fi ruptă şi strivită în maşini de lemn făcute îndeosebi pentru aceasta, nimeni nu poate face din ele nimic – nici funie, nici aţă, nici pânză, nici nimic altceva folositor şi trebuincios –, tot astfel sufletul care nu este domolit şi înmuiat cu felurite ispite, nu poate ajunge întru desăvârşita cunoaştere a neputinţei sale şi întru smerenie. Toate acestea au trebuinţă de multă trudă şi de multă nevoinţă şi de neîncetata lucrare a minţii, până când acel suflet îşi va cunoaşte neputinţa sa şi va fi mereu smerit.
  7. Aceasta osteneală este înaintea mea. Până ce voiu intra la sfinţitorul lui Dumnezeu, grăieşte proorocul (Psalmi 72, 16-17). Până atunci, trebuie să se trudească şi să se nevoiască cineva până când va străvedea, până va ajunge întru desăvârşita cunoaştere de sine, până se va uni pe sine întru dragoste cu Dumnezeu. Numai atunci se va cunoaşte pe sine, când dragostea se va uni desăvârşit: atunci nu va mai avea nici o trudă, nici o nevoinţă, atunci se va vedea pe sine întru pace, bucurie şi veselie veşnică.
  8. Până atunci celui orb îi este greu, până nu va vedea; până atunci este bolnav cel suferind, până se însănătoşeşte; până atunci are nevoinţă cel ce învaţă, până nu va deprinde, dar de îndată ce a învăţat nu mai are nici o greutate. Ce greutate are cel ce vede în a vedea lumina ? Ce greutate are cel care s-a cunoscut pe sine şi L-a cunoscut pe Dumnezeu, să cunoască toate cele câte sunt ? Ce greutate sau nevoinţă are cel ce iubeşte, să-l iubească pe cel drag ? Nu este nici o greutate. Dimpotrivă, pentru unul ca acesta toate acestea sunt cu bucurie şi dorite. Cel care a fost orb şi a ajuns să vadă, acela se scârbeşte de orbire şi nu are greutate întru a vedea, ci cu bucurie se îndulceşte de lumină. Cel care a cunoscut toate şi şi-a luminat mintea, se scârbeşte de nebunie. Cel care a dobândit bogăţie, nu mai vrea să fie sărac.
  9. Cel care a schimbat necunoştinţa întru cunoştinţă şi luminare a minţii, cel care a preschimbat iuţimea şi mânia în blândeţe, îndulcirea trupească şi patima dobitocească în dorinţa şi dragostea dumnezeiască va petrece în linişte şi pace, se va înveşmânta întru veşnică bucurie şi linişte. Atunci, văzând toate cele trei părţi ale sufletului (mintea, inima şi voirea) cufundate în adâncul nepătimirii şi luminarea minţii, omul, în trupul omorât ca într-un timpan, bucurându-se cu duhul va da cântare de biruinţă lui Dumnezeu.
  10. Până atunci, până când nu te vei cunoaşte desăvârşit pe tine, până când toate cele trei puteri ale sufletului nu se vor pătrunde de cunoştinţă şi de luminarea minţii şi de curăţirea de patimi, până nu te vei împăca cu Dumnezeu, până nu te vei uni cu El într-un singur duh – până atunci nu vei putea fi fără de necaz, nu vei putea fi fără de temere şi frică. Dar când te vei uni cu Dumnezeu şi Îl vei iubi din toată inima, atunci pururi vei petrece fără de frică şi întristare: pururi te vei bucura şi te vei veseli cu duhul de Unul Dumnezeu, în vecii vecilor.