----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
3
 

Mişcarea intelectuală în Biserică la sfârşitul secolului al IV-lea – Sfântul Grigorie de Nyssa – Scrierile sale – Canonul său – Duhovnici, ai celor ce se pocăiau, la Constantinopol – Sfântul Epifanie, episcop de Salamina – Scrierile sale – Începuturile origenismului – Teofil al Alexandriei şi monahii din Egipt – Epifanie, Ioan de Ierusalim şi Ieronim – Rufin îl traduce pe Origen – Scrierile sale sunt condamnate în Roma – Epistolă a lui Anastasie, episcopul Romei, către Ioan al Ierusalimului – Condamnarea origenismului în Alexandria, Palestina şi Cipru, discuţiile lui Ieronim şi Rufin – Marile scrieri ale lui Ieronim – Învăţătura sa – Alţi scriitori bisericeşti – Sinesie de Ptolemaida şi alţi scriitori răsăriteni – Scriitori apuseni – Paulin – Rufin – Sulpiciu Sever şi alţii – Nichita de Remesiana, apostolul barbarilor de pe cele două maluri ale Dunării şi din Rusia – Augustin – Convertirea sa – Primele sale scrieri – El este ridicat la preoţie, apoi la episcopat (396); lucrările sale până în această epocă

 

Anii 386-396

 

Partea a III-a

Este cert că în Apus, unde chestiunea origenismului devenise o ceartă personală între Ieronim şi Rufin, Augustin, cel mai mare bărbat al Bisericii apusene, despre care noi vom vorbi curând, a rămas neutru şi nu s-a exprimat deloc împotriva lui Rufin, deşi Ieronim l-ar fi rugat să fie de partea lui. Ieronim a avut grijă să traducă în latină scrisorile pascale în care Teofil îl ataca continuu pe Origen[1]; dar el nu a putut să provoace multă emoţie în Bisericile apusene, care păreau să fi înţeles puţin importanţa câtorva opinii discutate numai între teologi şi de care poporul creştin nu se preocupa deloc.

Disputa dintre Ieronim şi Rufin a rămas de asemenea într-un mediu foarte restrâns.

Rufin, publicând la Roma cartea Principii, a dat de înţeles că Ieronim era un admirator al lui Origen. Ieronim a simţit săgeata care i-a fost trimisă; era o condamnare a conduitei sale în discuţiile despre origenism, şi un reproş pentru că şi-a schimbat opinia în ce-l priveşte pe faimosul preot din Alexandria. Ieronim pretindea că el a aprobat şi aprobă încă ceea ce era bun la Origen, dar că nu a fost niciodată partizanul erorilor sale. Este plauzibil; dar este cert că, timp de mai mulţi ani, el citise şi tradusese scrierile lui Origen, fără a fi exprimat cea mai mică condamnare contra lui în ce priveşte erorile care au dat naştere la atâtea discuţii după aceea.

Prin urmare, Rufin putea vorbi aşa cum a făcut-o fără a se îndepărta de adevăr, dar este sigur că aserţiunea sa conţinea o răutate la care Ieronim a fost foarte sensibil. În plus, este sigur că [aceasta  s-a întâmplat] mai ales la sosirea în Apus a câtorva prieteni ai lui Ieronim, care au comentat traducerea pe care Rufin a făcut-o cărţii Principii; că prin intermediul prietenilor lui Ieronim cartea a fost cunoscută şi denunţată. Rufin le-a reproşat că s-au folosit de bani şi i-au corupt pe copiştii săi şi au falsificat-o.

Noi nu putem decât să consemnăm faptele, fără a căuta să le aprofundăm; în rest, aceasta ar fi de puţin interes pentru istorie. Este suficient să ştim că Rufin nu s-a declarat partizan al erorilor atribuite lui Origen; că el considera scrierile sale ca fiind falsificate; că în traducerea sa el a avut ca scop a face să dispară erorile de care îl credea pe Origen nevinovat.

Redusă la aceste proporţii, discuţia dintre Ieronim şi Rufin se reducea la o ceartă aproape exclusiv personală[2]. Trebuie să mărturisim că ea a fost aprinsă şi că Ieronim a arătat acolo puţină cumpătare, după ce fusese însă la început destul de blând faţă de Rufin, vechiul său prieten; dar cei cu care coresponda la Roma erau pătimaşi şi au sfârşit prin a incita împotriva lui Rufin şi a pretinselor sale erori.

Este cert că, în toate scrierile care au rămas de la el, Rufin se arată foarte ortodox. Recunoaştem în aceste scrieri un om grav şi evlavios. Nu am putea spune acelaşi lucru despre Ieronim care s-a luptat cu toată lumea şi a jucat un rol trist în persecuţiile îndreptate împotriva marelui episcop Ioan Gură de Aur.

Fără îndoială, Ieronim era un om respectabil şi savant; dar el era prea pasionat pentru a păstra justa măsură, mai ales atunci când era amestecat personal într-o dispută. Lucrările sale alcătuiesc unul dintre cele mai frumoase monumente ale literaturii ecleziastice, şi ele merită o atenţie specială.

Lucrările lui Ieronim[3] pot fi împărţite în trei categorii: opere exegetice, opere istorice şi opere de polemică religioasă.

Operele exegetice constituie cel mai frumos titlu al slavei lui Ieronim. Traducerile sale latine ale Bibliei şi comentariile sale merită cea mai serioasă atenţie din partea teologilor savanţi. Lucrările sale istorice au mai puţină importanţă; cu toate acestea, se întâlnesc acolo câteva informaţii bune de care noi am profitat adeseori. În lucrările sale de polemică privind chestiunile religioase, Ieronim se arată adesea foarte pătimaş; cărţile sale însă abundă în informaţii preţioase. Corespondenţa sa se referă fie la exegeza biblică, fie la polemică; savantul şi criticul acerb se arată întotdeauna acolo. Ieronim era un om profund virtuos şi un adevărat savant; dacă imaginaţia sa prea vie îl ducea câteodată dincolo de graniţe, nu se poate, nici măcar în acest caz, să i se refuze stima pe care o merită, recunoaşterea onestităţii convingerilor sale şi a ştiinţei sale.

Noi am văzut cu câtă tărie s-a ridicat împotriva falsului monah Iovinian care se pretindea celibatar şi perora împotriva fecioriei. Acest monah imoral şi un fost cârciumar, Vigilantie, sunt cei dintâi care s-au declarat împotriva anumitor obiceiuri din Biserică, atacate apoi de protestanţi. Ieronim nu dădea o mare importanţă unor adversari atât de slabi, dar pentru a-i supune judecăţii prietenilor săi, el intra în dispută cu ei. Cartea sa împotriva lui Vigilantie nu este decât un pamflet în care el îl trata, aşa cum merita, pe săracul adversar al obiceiurilor Bisericii.

Vigilantie, mai întâi cârciumar în Calahorra, Spania, îmbrăţişase apoi viaţa monahală, şi el a trăit câtva timp la Primuliacum, aproape de Sulpiciu Sever, care l-a trimis de mai multe ori la Nola pentru a duce epistolele sale Sfântului Paulin. Vestitul pustnic din Nola l-a îndrăgit şi l-a trimis în Palestina pentru a duce lui Ieronim panegiricul său pentru Teodosie.

Ieronim era atunci în discuţii cu Rufin, care-l acuza că este origenist. Vigilantie, în ciuda bunătăţii pe care i-a arătat-o Ieronim la sosirea sa în Răsărit, a luat partea lui Rufin, şi cu scopul de a dovedi că Ieronim era origenist a scris o carte în care explica, în maniera sa, anumite fragmente din Sfânta Scriptură şi în care dădea numeroase dovezi ale viciului din cea dintâi educaţie a sa. Aceasta a atras [după sine] o scrisoare a energicului pustnic din Bethleem[4].

După ce i-a explicat lui Vigilantie că nu este origenist pentru că-l citeşte pe Origen şi profită de ceea ce el a scris bine, Ieronim continuă astfel: „Nu este o mică ştiinţă a şti că nu ştii nimic. Numai un om înţelept cunoaşte de ce este capabil şi de a nu da lumii dovada ignoranţei sale. Te preamăreşti că m-ai demascat; te lauzi în ţara ta că m-ai silit să tac; spui cu voce tare că am fost obligat să mă plec în faţa elocvenţei tale, să mărturisesc că ai spiritul şi profunzimea lui Chrysippe, că n-am îndrăznit să mă angajez în nici o discuţie cu tine. Dacă nu m-aş teme că ofensez modestia creştină şi că las să scape dinlăuntrul chiliei mele vreun cuvânt prea dur, aş istorisi faptele tale înalte, aş publica biruinţele şi triumfurile tale; dar eu sunt creştin şi vreau să vorbesc ca un creştin.

Prin urmare, te rog, frate, să nu faci atâtea lucruri pentru a înşela, fiindcă ai putea, prin scrierile tale, să faci să râdă întreaga lume de greşelile tale grosolane. Tu faci astăzi o meserie pe care nu ai învăţat-o în tinereţe; altceva este să apreciezi valoarea monedelor şi pe cea a Sfintelor Scripturi, să deosebeşti vinurile bune şi înţelesul proorocilor şi al apostolilor. Încetează deci să mă striveşti sub greutatea cărţilor tale şi economiseşte-ţi, te implor, banii care te costă copiştii. Vrei să-ţi exerciţi spiritul ? Studiază gramatica, retorica, dialectica, filozofia. Când vei şti toate acestea, învaţă încă să taci”.

La întoarcerea sa din Răsărit, Vigilantie s-a oprit câtva timp pe malul Mării Adriatice, la poalele Alpilor Cotieni[5]. Acolo şi-a publicat cartea sa împotriva lui Ieronim. Puţin după aceea, el a revenit în Novempopulanie, satul său natal[6], unde a fost ridicat la treapta preoţiei şi i s-a dat o parohie[7]. În loc să se ocupe de binele duhovnicesc al credincioşilor care i-au fost încredinţaţi, el a început să dogmatisească şi să-şi facă cunoscute opiniile cele mai heterodoxe despre cultul sfintelor moaşte, despre înfrânarea trupească a preoţilor, fecioria şi multe tradiţii liturgice. El a alcătuit chiar o nouă carte pentru a-şi expune ideile.

Dar Vigilantie avea în vecinătatea sa doi preoţi sfinţi, fiecare având câte o parohie şi foarte devotaţi credinţei. Aceştia erau Riparie şi Deziderie. Amândoi erau în corespondenţă cu Ieronim, şi Deziderie era, în plus, puternic legat de Sfântul Paulin de Nola, iar Sulpiciu Sever i-a dedicat cartea sa Viaţa Sfântului Martin[8].

De îndată ce Vigilantie şi-a publicat cartea, Riparie i-a scris lui Ieronim pentru a-i face cunoscută această creaţie nouă a formidabilului său adversar şi pentru a-i cere câteva cuvinte de combatere. Ieronim s-a conformat dorinţelor sale[9] şi i-a făgăduit o lucrare de respingere mai largă dacă el ar vrea să-i trimită cartea respectivă, ceea ce Riparie a făcut atunci când monahul Sisinie a plecat spre Răsărit.

Acest sfânt bărbat, grăbit să ajute mânăstirile din Egipt, nu a putut face decât un sejur foarte scurt în Palestina. Drept urmare, Ieronim nu a avut decât o noapte pentru a dicta respingerea cărţii lui Vigilantie. Această pripă a dat elocvenţei sale mai multă vervă şi vivacitate.

„Diversele locuri din lume, spune el[10], au zămislit monştri. Doar galii nu au avut aşa ceva; ei nu au fost fecundaţi decât de luptători iluştri sau oratori distinşi. Dar iată că apare Vigilantie, sau mai curând Dormitantie care, cu spiritul său josnic atacă spiritul lui Dumnezeu, care nu vrea să fie veneraţi mucenicii, care condamnă privegherile în biserici şi cântarea Aliluia, excepţie la Sfintele Paşti, care face din înfrânarea trupească o erezie şi din pudoare mama viciilor. Cum s-a spus că Euphorbe s-a reîncarnat în Pitagora, eu cred că spiritul infam al lui Iovinian este reînviat în Vigilantie. Acest cârciumar din Calahorra, amestecă apa cu vinul printr-un artificiu al primei sale profesii, adică vrea să amestece în credinţa sobornicească otrava erorii sale. În mijlocul desfrâurilor sale, el combate fecioria şi urăşte pudoarea. La masă, el cuvântează împotriva posturilor sfinţilor, filozofează printre sticle şi farfurii; numai acolo îi place să asculte cântarea psalmilor.

Dar să începem să-i răspundem:

De ce, spune el, să-l cinstim sau să-l venerăm pe un oarecare care a fost închis într-un vas ? Pentru ce să sărutăm, venerând, un pic de praf învelit într-un giulgiu ? Sub pretextul religiei, noi vedem introducându-se în Biserică obiceiul păgân de a aprinde lumânări în plină zi. Fără îndoială, cei care venerează astfel cenuşa mucenicilor învelită în stofe preţioase şi aprind lumânări în cinstea lor, cred că dau o mare cinste lor cărora Mielul, care este în mijlocul Tronului, îi umple de măreţia Sa ?

O, nebunie ! Dar cine i-a venerat întotdeauna pe mucenici ? Dacă vreun creştin râvnitor, câteva femei evlavioase aprind o lumânare în plină zi în cinstea mucenicilor, din simplitate sau ignoranţă, dacă vreţi, ce rău fac aceştia ? Credinţa lor este cea care merită răsplată. Aceasta se făcea în cinstea idolilor, spui tu; deci, trebuie s-o detestăm. Dar aceasta se face în cinstea mucenicilor, deci trebuie s-o respectăm. În Biserica din Răsărit se aprind lumânări pentru a citi Evanghelia, şi în plină zi ! Aceasta nu este probabil pentru a vedea acolo mai clar, ci în semn de bucurie.

De ce, spui tu, se retrag în pustie ? Când aceasta nu ar fi decât pentru a nu vă vedea şi a nu vă auzi ? Dar aceasta este de asemenea pentru a fugi de lucrurile ispititoare, de prilejurile de a păcătui, pentru a nu fi biruiţi. Nu este sigur să dormi în apropierea şarpelui. El poate să nu muşte, dar ar putea la fel de bine să muşte”.

După ce a respins toate bietele opinii ale adversarului său, Ieronim continuă astfel:

„Iată duşmanii Bisericii; iată marii generali care luptă împotriva sângelui mucenicilor, străluciţii oratori care grăiesc împotriva apostolilor ! sau mai curând, iată câinii furioşi care latră împotriva ucenicilor lui Iisus Hristos.

O, nelegiuire ! Se spune că există episcopi corupţi de aceste erori ! Dar sunt episcopi aceia care nu hirotonesc diaconi decât pe clericii care se căsătoresc, care nu cred în castitatea celibatului ? Ei fac să se vadă prin aceasta cât de caşti sunt ei înşişi. Sunt episcopi aceia care nu admit clerici la treptele dumnezeieşti decât după ce şi-au văzut soţiile însărcinate şi au auzit strigătele copiilor lor în braţele mamelor lor ?”

Aceşti episcopi despre care vorbeşte Ieronim nu erau atât de vinovaţi pe cât spunea el. În rest, Vigilantie a avut puţini adepţi şi erezia sa a murit cu puţin înainte de moartea lui. Este opinia multor autori care au gândit că el însuşi a lucrat pentru a o stinge şi s-a convertit sincer.

Ceea ce este cert este că ea [această erezie] nu a lăsat nici o urmă în istorie şi a tulburat puţin Biserica galilor.

Scrierile lui Ieronim împotriva lui Iovinian şi Vigilantie dovedesc că, în secolul al IV-lea, Biserica privea deja ca antice obiceiuri pe care le-am văzut, în timpurile moderne, date ca abuzuri contrare duhului creştinismului primar. Dar ceea ce era privit în secolul al IV-lea ca vechi amintea în mod necesar de Biserica oamenilor apostolici, a ucenicilor cei mai apropiaţi ai apostolilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Inter Epist. Hieron., 93.

   [2] A se vedea Ieronim, Epist. var.; Apolog. cont. lib. Ruff.; Rufin, Apolog. ad Anastas..

   [3] Noi vom urma ediţia lui Vallarsi, mai completă ca cea a benedictinilor.

   [4] Ieronim, Epist. 36 ad Vigilant.

   [5] Ieronim, Epist. 37 ad Ripar.

   [6] El era originar din Comminges (Ieronim, Adv. Vigilant., nr 4).

   [7] Ieronim, Epist. 37 ad Ripar.

   [8] Istoria literară a Franţei, de benedictini, tomul II, p. 86 şi urm..

   [9] Ieronim, Epist. 37 ad Ripar.

   [10] Ieronim, Adv. Vigilant., nr 1 şi urm., în diferite locuri.

 

Episodul urmator