----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

6. Rele întrebuinţări ale rugăciunilor pentru aproapele

Când ne rugăm pentru noi înşine nu trebuie să cerem bunuri pământeşti, satisfacţii păcătoase şi felurite lucruri deşarte. Aşa să fie pravila noastră şi la rugăciunea pentru aproapele. Toate rugăciunile noastre trebuie să fie potrivit voii lui Dumnezeu. Atât pentru noi, cât şi pentru aproapele nostru nu este folositor să cerem ceva potrivnic voii lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să o ştim, ca să nu întrebuinţăm rău rugăciunea noastră pentru aproapele. Dacă pentru a plăcea oamenilor ne rugăm pentru aproapele nostru cu rugăciuni care nu-I plac lui Dumnezeu, putem să-l vătămăm şi pe el, şi pe noi înşine.

În vechime, trăia un oarecare cioplitor în piatră, pe nume Evloghie, un creştin cu adevărat minunat. Tot ceea ce el dobândea împărţea celor săraci. Văzându-l un monah, a fost uimit de nevoinţa lui şi a început să se roage lui Dumnezeu: ,,Doamne, dă-i bogăţie lui Evloghie ! El este îndurat şi bun cu cei săraci. Va şti cum să împartă banii”. Ca să se arate întreaga neînţelepciune a acestei rugăciuni, Dumnezeu a împlinit-o. Evloghie a aflat o mare comoară ascunsă în pământ, s-a dus îndată la Ţarigrad, a cumpărat un palat strălucitor, a devenit un om cunoscut şi a trăit întru desfătare. El a uitat şi de săraci, şi de Dumnezeu, şi de mântuirea lui.

Văzând la ce cădere a ajuns Evloghie prin înălţarea lui în viaţă, monahul s-a căit de rugăciunea lui necugetată şi a început să se roage fierbinte lui Dumnezeu să ia bogăţia de la Evloghie şi să-i întoarcă modestia şi viaţa de virtute de dinainte. Furtună s-a iscat atunci asupra soartei lui Evloghie. Împăratul a început să-l prigonească. Evloghie a fugit din Ţarigrad ca să-şi scape viaţa şi s-a întors la vechea lui îndeletnicire de cioplitor în piatră. Cu multă trudă a continuat să-şi câştige hrana, căindu-se fierbinte de lăsarea căii celei dumnezeieşti în timpul bunăstării sale celei pământeşti. Săracii au devenit iarăşi prieteni dragi lui. Din nou a început să împartă în fiecare zi masa lui cu aceştia şi astfel şi-a mântuit sufletul.

Având în vedere asemenea împrejurări, nu se cuvine ca noi să cerem pentru aproapele ceva care este potrivnic voii lui Dumnezeu şi nefolositor sufletului. De multă judecată avem trebuinţă ca să nu greşim înaintea lui Dumnezeu prin rugăciuni nedrepte pentru aceia care cer de la noi milă şi compătimire în sărăcia lor, în boli şi în felurite alte necazuri.

Suntem oameni trupeşti şi de aceea în rugăciunile noastre cerem mai cu seamă lucrurile pământeşti. Creştinii sporiţi duhovniceşte însă cunosc înălţimea bunătăţilor duhovniceşti spre deosebire de cele pământeşti şi de aceea, înainte de toate, le cer pe ele atât pentru sine, cât şi pentru cei apropiaţi şi dragi.

O creştină foarte sporită, văzând că fiica ei nu merge pe calea cea dreaptă, s-a rugat: ,,Doamne, dă-i ei necazuri ca să se smerească şi să nu piară ! Să sufere şi să Te cunoască ! Dacă este nevoie, trimite-i chiar boală ca să-şi vină în sine şi să se întoarcă la Tine !”

Desigur, aceasta nu înseamnă că noi trebuie să îndemnăm la un asemenea înalt chip al rugăciunii şi rea întrebuinţare şi să începem să ne rugăm pentru răul aproapelui. Înţeleapta maică, sporită duhovniceşte, condusă de dragoste, a cerut necazuri vremelnice pentru fiica ei, ca acestea să o izbăvească de relele cele veşnice. Dacă noi, străini de această dragoste şi grijă de maică, dorim rele vremelnice pentru aproapele nostru, conduşi de simţăminte nu tocmai bune pentru el, atunci prin această rugăciune rea ne atragem noi înşine relele cele veşnice. Vom încheia prezentul capitol cu examinarea celui mai greşit chip al rugăciunii:

 

7. Rugăciunea ca Dumnezeu să ne răzbune pe vrăjmaşii noştri

Pare incredibil că pot exista asemenea chipuri monstruoase de ‘rugăciune’ – rugăciune hrănită de cele mai rele simţăminte din suflet, rugăciunea de răzbunare, rugăciunea pentru revărsarea nefericirii asupra capetelor propriilor duşmani, rugăciunea de ‘binecuvântare’ a răutăţii noastre, rugăciunea de cerere a izbânzii în întunecata faptă a crudei răzbunări proprii. Oricât ar părea de necrezut însă, asemenea rugăciuni există, aşa cum există blesteme în numele lui Dumnezeu.

Mulţi oameni, în mânia lor, îi blestemă pe vrăjmaşii lor şi doresc să fie atinşi de cele mai mari nefericiri. Unii spun: ,,Dumnezeu să-i omoare !” Alţii: ,,Să li se usuce mâinile !” Alţii: ,,Să dea Dumnezeu să nu aibă parte de vreun bine pe lume !” Alţii: ,,Să ajungă şchiopi !”, iar alţii: ,,Să orbească !” etc. Şi aceasta o spun oamenii credincioşi, care ştiu că ni s-a poruncit nu doar să nu blestemăm, ci şi când suntem vorbiţi de rău să-i binecuvântăm pe aceia care ne blestemă (potrivit Matei 5, 44).

Sub influenţa diavolului, omul păcătos poate să ajungă până la cele mai incredibile vătămări şi rele întrebuinţări ale credinţei. El poate să prefacă rugăciunea lui din mijloc de apropiere de Dumnezeu în mijloc de îndepărtare de El; din mijloc de cerere a îndurării şi iertării în mijloc de atragere a mâniei celei drepte a lui Dumnezeu; din mijloc de sporire întru smerenie, răbdare şi blândeţe într-un mijloc de tulburare a inimii, a celei mai întunecate răutăţi şi răzbunări. Un asemenea om grăieşte chipurile în rugăciune cu Dumnezeu, însă colaborează în realitate cu diavolul.

Sfântul Ioan Gură de Aur, martor la asemenea rugăciuni rele în timpul său, le descrie astfel: ,,Mulţi cad cu faţa la pământ, lovesc cu fruntea lor podeaua, varsă lacrimi fierbinţi, suspină adânc şi arată mare râvnă, însă întrebuinţează toată această aprindere şi osârdie împotriva propriei mântuiri. Ei Îl roagă pe Dumnezeu nu pentru păcatele lor ... ci plini de râvnă se năpustesc asupra vrăjmaşilor lor. Ei fac precum aceia care îşi ascut sabia, însă o întrebuinţează nu împotriva vrăjmaşului, ci se vatămă cu aceasta pe ei înşişi”.

Orice râvnă la rugăciune a unor asemenea creştini, întunecaţi şi neînţelepţi, este afierosită diavolului şi este aprinsă de el. Unii Îl scârbesc pe Dumnezeu prin neluarea aminte la rugăciune şi îşi zădărnicesc astfel mântuirea prin rugăciunea cea neînţeleaptă. Ei se roagă la Dumnezeu astfel (după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur): ,,Răzbună-mă pe vrăjmaşii mei ! Arată că şi pentru mine există Dumnezeu !” O, rugăciune neînţeleaptă ! Nu vor cunoaşte că pentru noi atunci există Dumnezeu, nu când ne răzbunăm, arătăm răutate şi încălcăm dumnezeieştile porunci, ci când suntem smeriţi, liniştiţi, blânzi. Unele ca acestea le doreşte Dumnezeu când spune: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16).

Nu înţelegi oare – întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur – că dacă te rogi pentru răul vrăjmaşilor tăi la Dumnezeu Îl scârbeşti pe Domnul ? Vei spune: ‘Cum Îl scârbim pe Dumnezeu ?’ Iată cum: El a spus: Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri, şi a hotărât această dumnezeiască poruncă (potrivit Matei 5, 44). Iar tu doreşti acum de la Legiuitor să încalce chiar poruncile Lui; tu Îl rogi să intre în contradicţie cu Sine. Pe Acela care ţi-a interzis să te rogi pentru răul vrăjmaşilor tăi, tu Îl rogi să te asculte tocmai când te rogi ca răul să atingă pe vrăjmaşii tăi ! Una ca aceasta nu este rugăciune, ci scârbire a Legiuitorului”.

Într-o altă predică a sa, vorbind despre acelaşi lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur spune tulburat: ,,Ce faci, omule ? Te duci să ceri îndurarea lui Dumnezeu, dar ceri rău pentru alţii ! Dacă tu nu ierţi, nici tu nu vei fi iertat. Tu nu numai că nu ierţi, dar şi pe Dumnezeu Îl rogi să nu ierte ! Dacă nu se iartă acelora care nu iartă, cum s-ar ierta celor care şi pe Dumnezeu Îl roagă să nu ierte ? ... Tu ar fi trebuit să procedezi cu totul altfel: să te rogi pentru vrăjmaşii tăi, ca să poţi cu îndrăznire să te rogi şi pentru tine însuţi. Dacă tu te rogi pentru ei, chiar dacă nu ai spune nimic de propriile păcate, toate ai împlinit. ‘Adu-ţi aminte – spune Dumnezeu – cum am poruncit să ierţi. Iar tu Mă rogi să fiu părtaş cu tine în încălcarea rânduielilor Mele. Cugeţi tu oare cum se bucură şi se veseleşte diavolul atunci când aude asemenea rugăciuni ?’”

Arătând nebunia unui asemenea chip de rugăciune, Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre amărăciunea celui care însetează să se răzbune asupra aceluia care l-a scârbit pe el, care şi pe Dumnezeu Îl cheamă în ajutor într-o asemenea necurată faptă: ,,Unul ca acesta Îi spune lui Dumnezeu: ‘Vatămă-l !’, iar cu aceasta este ca şi cum I-ar spune: ‘Patima mea să fie, Doamne, şi a Ta ! Răutatea mea să Te cuprindă şi pe Tine !’

Nu poate exista o purtare mai hulitoare de Dumnezeu decât aceea de a-L ruga pe Legiuitorul cel ceresc, care opreşte păcatul, să înceapă să te ajute la săvârşirea păcatului. Nu-ţi ajunge oare că tu eşti robit de diavolul, dacă doreşti încă şi ca Dumnezeu să săvârşească voia diavolului ? Cugetă ce sacrilegiu nebunesc doreşti ! Dacă există rugăciuni care nu sunt binecuvântare, ci greu păcat (potrivit Psalmi 108, 6), acestea sunt rugăciunile cele mai rele, ce sunt îndreptate împotriva vrăjmaşilor”.

Hristos a venit să nimicească vrajba (potrivit Efeseni 2, 15). Nu pot fi urmaşi ai lui Hristos aceia care o urmează pe ea. Dacă dorim ca Dumnezeu să audă rugăciunile noastre şi să ne mântuiască, haideţi să ucidem în inima noastră orice simţământ al vrajbei.

 

Episodul urmator