----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (III)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

A se vedea textul întreg în cadrul rubricii PAGINI DIN ISTORIA BISERICII

 

Încercarea de a înfiinţa un seminar în Mânăstirea Neamţului [continuare]

[...] Şi nemairăbdându-l milostivirea lui Dumnezeu şi Prea Curata Maica lui Dumnezeu, apărătoarea şi neruşinata nădejde a noastră, a aprins foc al râvnei casei lui Dumnezeu în inima prea sfinţitului mitropolit al Moldaviei Sofronie, care cunoscând că soborul nu are putere, măcar de ar şi şti ce să facă, mai ales când a simţit că a vândut mulţime de locuri ale mânăstirii fără să ştie soborul, sau măcar iconomul, sau cămăraşul, şi nici n-a încârnit[1] în cămara mânăstirii acei bani, atunci a rânduit o comisie de feţe duhovniceşti la mânăstire, ca în faţa soborului să se vadă adevărul. Dar el cât a putut s-a silit de s-a dus acea comisie nelucrătoare, arătând încă şi oareşicare prihăniri asupra mitropolitului şi a tuturor arhiereilor Moldaviei către domnul Grigorie Ghica.

Între altele încă mai avea el şi acest obicei, de zicea câteodată că cât va ţine guvernul cu dânsul, atâta va stăreţi, iar când va vedea că guvernul nu-i ajută, nici îi ţine în seamă, atunci ne lasă dracului şi se duce, care cuvânt când îl auzeam zicând aşa acel ce se numea că ne este stareţ, foarte greu ne cădea. [...] Şi chiriarhia ţării, ca ceea ce priveşte spre tot binele îndeobşte al mânăstirilor, cum s-a mazilit domnul Grigorie Ghica şi a mers la Paris de s-a împuşcat singur[2], îndată socotind şi având grijă ca nu cumva să fugă încotrova arhimandritul Dionisie – după cum am zis că se şi lăuda fără de a-şi da răspuns cum a dispozat averea mânăstirii –, a trimis la 8 zile ale lunii lui iulie, anul 1856, poruncă la duhovnicii soborului Lavrei Neamţului spre a nu da nimic, nici o ascultare arhimandritului Dionisie, totodată hotărând soborului ca să-l ţină în cea mai de aproape priveghere, ca unul ce întru totul şi-a călcat datoriile de stareţ.

[...] Dar arhimandritul Dionisie a trimis jalobă la căimăcămie şi la prea sfinţitul mitropolit, tânguindu-se că este arestuit cu mare urgie de către sobor în Târgul Neamţului, şi se ruga să-l slobozească din acea arestuire. Şi prin partizanii săi veniră de la Piatră Gheorghi comandirul de jandarmi cu armaşul cu vreo 30 de ostaşi la mânăstire; şi punând ostaşi prin cerdacurile mânăstirii cu armele în mâini, ca să îngrozească pe sobor să trimită rugăminte în scris către arhimandritul Dionisie, cum că-l roagă să vie iarăşi să fie stareţ mânăstirii, soborul nu s-a îngrozit nimic, ci a hotărât că nici nu voieşte să-l mai vadă în mijlocul său. Şi după ce prin vreo câteva scrisori către sfatul soborului nu au isprăvit nimic acei boieri, apoi s-au dus, lăsând în urmă mulţime de laude îngrozitoare asupra sfatului soborului.

Deci unii din părinţi se cam îngrozeau văzând atâtea cumpliţii lucrându-se prin partizanii lupului celui ce voia a intra iarăşi în staul; dar însă cu nădejdea întru ajutorul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu s-au îmbărbătat, şi aşa, deşi certând ne-au certat Domnul, şi morţii nu ne-au dat (Psalmi 117, 18) – că prin mila şi înţeleapta punere la cale a înaltului guvern şi a prea sfinţitului mitropolit, împreună şi a iubitorilor de Dumnezeu arhierei ai ţării Moldaviei, care pururea se silesc pentru binele şi întemeierea iubitei patrii – s-a trimis la mânăstire, la faţa locului, o înaltă comisie, politicească şi bisericească. Şi din partea bisericească au fost prea sfinţiţii arhierei Nectarie Sotiriopoleos, locotenent Episcopiei de Roman, şi Meletie Istrati, episcop Huşului; osebit de aceştia au mai fost şi arhimandritul Nicon, egumenul Mânăstirii Bisericani. Iar din partea politicească: marele logofăt Grigorie Crupenţchi, adjutantul domnesc Petru Schilete şi alţii.

Şi foarte cu luare aminte, lucrând aceste cinstite feţe fără părtinire şi înfăţoşând pe arhimandritul Dionisie cu părinţii soborului, asemenea şi jaloba soborului cu ale lui alăturându-le, toate îndreptările lui bine s-au adeverit că nu au fost aşa în ce chip le spunea pe hârtie. Şi apoi văzând el cum că în loc să se folosească, mai tare se încurcă cu înscrisurile lui cele dăscăleşti pe care le dădea ca spre răspuns comisiei la întrebări, a fugit pe taină noaptea din mânăstire, fără ştiinţa soborului şi a comisiei, şi s-a ascuns la Grigorie Cuza (care pe câinii din ograda sa îi avea pe numele Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe şi al altora; se vede că cel asemenea pe cel asemenea iubea, căci şi în vremea comisiei veniră la mânăstire împreună cu Vasilie Bucşinescu, şi după cât puteau ajutora ca să intre Dionisie iarăşi stareţ, măcar pe vreme de două săptămâni, dând bani şi rachiu pe la unii din cei mai neputincioşi fraţi, dar însă nimic nu au isprăvit).

Deci lucrând cu frica lui Dumnezeu şi cu înţelepciune acei cinstiţi comisari, şi cunoscând bine nevinovăţia soborului, au arătat către înalta ocârmuire toate pe larg.

[...] Şi s-a pus părintele Gherasim stareţ. [...] Cunoscând părintele stareţ Gherasim bine în ce stare i s-au încredinţat aceste sfinte mânăstiri, care departe se aflau de starea lor cea dinainte, între altele multe păgubiri ce a pătimit, după împrejurările cu care au fost înghesuite mânăstirile acestea, a văzut că sunt foarte împovărate; şi prin două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica, unul din 1855 sub nr. 3016, şi altul din anul 1856, sub nr. 1274, care erau pentru şcoala din mânăstire şi pentru internatul şi gimnaziul din Târgul Neamţului, [...] a rugat pe prea sfinţitul mitropolit şi pe înaltul guvern de s-a milostivit asupra acestor sfinte mânăstiri şi a soborului din ele, şi prin hrisovul din anul 1856 noiemvrie 29 sub nr. 34, secţia a 2-a, din secretariatul de stat nr. 40, a hotărât să rămână în totul nelucrătoare acele două hrisoave ale domnului Grigorie Ghica arătate mai sus, regularisind lămurit prin aceasta cum să se urmeze.

 

Prima încercare de secularizare a averilor mânăstireşti pământene

În anul 1859, domnul Moldaviei Alexandru Cuza, prin ofisul sub nr. 121 a pus îndatorire ministrului bisericesc de a trimis în Mânăstirea Neamţului o comisie, înjghebată de cinci persoane mireni, adică Alexandru Tiriachiu – ministrul cultului, Iancu Ghica – adjutant domnesc, Grigorie Cozadin, Scarlat Pastia, Costică Cerchez – secretar, şi două persoane din partea clerului, însă nu rânduiţi de chiriarhul ţării după canoanele Bisericii, ci numai de satana rânduiţi şi de ofis numite şi anume: Melhisedec[3] arhimandritul, rectorul Seminariei de Huşi, şi protoiereul Dimitrie Mateiaşi, rectorul Seminariei de Roman.

Aceştia cu toţii, însoţiţi cu comandirul de jandarmi al districtului ţinutului Neamţu, au sosit fără de veste la Mânăstirea Neamţului în 11 iunie, nu spre închinare, ci spre prădare; şi mergând cu toţii drept în chilia stăreţească, şi spunând părintelui arhimandrit Gherasim, stareţul actual, misia lor, stareţul le-a vorbit cele de cuviinţă, hotărând că nu le dă averea mânăstirii; iar dacă guvernul voieşte să o ia, apoi numai prin putere o va lua, căci soborul nu are arme să-i stea împotrivă; şi auzind acestea numiţii comisari, îndată cu repejune au trimis porunci ca să adune tot soborul de la Mânăstirea Secului şi de pe la Schiturile Vovidenia, Pocrovul, Sihăstria Secului şi Sihla, la Mânăstirea Neamţului. Şi după ce s-au adunat, îndată au poruncit de s-a tras clopotul cel mare, ca să meargă cu toţii la trapeză. Însă până a nu intra soborul la trapeză, mai întâi a pus comandirul jandarmi la uşa trapezei în rând ca marşrut[4]; şi aşa printre jandarmi a intrat soborul în trapeză, rămânând jandarmii la uşă.

Deci adunat fiind tot soborul, s-a suit în amvonul trapezei (unde se citea cuvântul lui Dumnezeu către sobor) Alexandru Tiriachiu ministrul şi cu Grigorie Cozadin, şi a citit în auzul tuturor ordinul domnesc cel pentru prădarea mânăstirii, asupra căruia părintele stareţ Gherasim a dat răspuns că „soborul nu se împotriveşte ocârmuirii, fiindcă are mai vârtos şi poruncă apostolică, de a se supune stăpânirilor celor mai înalte; dar ne pare rău de aceasta, că vedem adunare care nu este nici de cinstea soborului şi nici de a unui guvern creştin, fiindcă stau jandarmi la uşa trapezei, puşi în rând ca marşrut, care lucrare dă înţelegere fiecărui privitor ca şi cum soborul nu ar voi să se supună stăpânirii”. Şi auzind acestea comisarii, îndată ministrul a început ca un leu a striga din amvon cu mânie asupra stareţului şi a-l înfrunta în faţa soborului cu multe feluri de cuvinte scandaloase zicând că nu este trebuinţă lui de a lua seama lucrărilor comisiei domneşti, căci ea poate face orice va voi. Şi altele multe a mai zis, care sunt publicate prin adaosul Buletinului Oficial al Moldaviei, nr. 63 din luna august 1859.

Apoi ieşind din trapeză aşa mânioşi şi însoţiţi cu jandarmi, au început a pecetlui uşile prin mânăstire, adică cancelaria – în care erau actele lucrătoare –, biblioteca – unde se păstrează hrisoavele şi toate documentele ctitoreşti şi cărţile cele de vânzare –, pirgul[5] cel mare – unde este toată arhiva şi biblioteca cea veche a mânăstirii, în care se păstrează cărţile vechi în mai multe limbi, şi tălmăciri de prin alte limbi în limba moldovenească încă netipărite –, cancelaria cămării, şi însăşi toată cămara chinoviului; însă mai întâi au luat din ea lada cea de fier, în care se păstrau toţi banii mânăstirii şi 15.000 de galbeni austrieci; erau numai aur, pregătiţi pentru meremetul soborniceştii biserici a Mânăstirii Neamţului; iar 400 de galbeni pentru înnoirea schitului Orgueştii, care se lucra.

Şi mare deosebire se înţelegea de la păgânia turcilor până la aceşti prădători: căci în anul 1821, când erau volintirii în Mânăstirea Secului, atunci la Mânăstirea Neamţului, precum am scris în istorisirea stăreţiei părintelui arhimandrit Ilarie, s-au fost pus spre pază turci; iar la ridicarea lor din mânăstire, părintele stareţ Ilarie a scos să le dea 400 de galbeni bacşiş, iar turcii nu au voit să primească, zicând că mulţi mănâncă de la mânăstirea aceasta, şi ei au blestem de la proorocul Mohamed să nu ia de la case obşteşti, ci mai ales să dea. Şi încă spre dovadă au făcut cu a lor cheltuială vreo câteva zile mese cu peşte pentru tot soborul lavrei. Iar aceşti comisari volterişti şi calvinişti şi luteranişti[6] au dezbrăcat pe Mânăstirea Neamţului şi pe cele alte de averi zicând că suntem de un sânge cu italienii.

Iar după acestea însuşi ministrul Tiriachiu, cu o pornire foarte furioasă şi cu tot dispreţul, a luat din mâinile stareţului şi cheia care era de la lada cu banii lavrei, fără să-l mai întrebe ceva cu blândeţe, şi îndată a pus străjeri jandarmi, atât pe la numitele locuri, cât şi primprejurul mânăstirii, ca nici un călugăr să nu poată ieşi afară altfel fără numai prin ştirea ministrului şi a comandirului de jandarmi. Şi aşa, prin acest fel de forme, Tiriachiu, Kogălniceanu, Cozadin, Cerchez, Ghica, Ciulei, Borie, Panu, Pastia, Vârnav, Cuza, Roset şi alţi cinovnici[7] şi ştrengari, cei mai înjosiţi şi lepădaţi de Dumnezeu, cu crucile şi răscrucile în gură, fără de nici o frică, spurcaţii şi nelegiuiţii, au prădat desăvârşit sfintele mânăstiri şi au făcut turme, cirezi şi herghelii din vitele călugărilor.

 

 

[1] A încârni, sau a cârni, înseamnă a cârmi, a vira de exemplu banii în vistieria mânăstirii.

[2] Domnitorul Grigorie Alexandru Ghica a fost mazilit pe 15 iulie 1856, prin numirea de către Poartă a caimacamului Toderiţă Balş. Grigorie Ghica s-a sinucis pe 24 august 1857.

[3] Melhisedec Ştefănescu (1823-1892), deputat în divanul adhoc din 1857, ministru al cultelor în guvernul Kogălniceanu (1860), membru în comisia pentru secularizarea averilor bisericeşti din 1862, numit locţiitor de episcop şi apoi episcop de Al. I. Cuza – episcopii numiţi de domnitor au fost socotiţi necanonici –, participant la Congresul de la Bonn (1875), unde s-a pus problema unirii dintre vechii catolici (care respingeau infailibilitatea papei care fusese promulgată dogmă a Bisericii Catolice la Conciliul Vatican I din 1870) cu protestanţii şi ortodocşii, şi susţinător al acestei uniri, promotor şi apărător al autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Constantinopolului, menţionat în documentele masonice în anul 1870, ca făcând parte dintr-o lojă din Ismail.

El a făcut parte dintr-o generaţie de oameni luminaţi, învăţaţi, dăruiţi – dintre care putem aminti pe Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu (aproape toată generaţia paşoptistă), scriitori şi artişti de renume, ca şi ierarhi ai Bisericii – care au simpatizat cu ideile venite din Apus în defavoarea credinţei ortodoxe; oameni cu o personalitate strălucitoare, efervescentă, care au lăsat în urmă atât fapte de ispravă, cât şi fapte dintre cele mai reprobabile. Astăzi, istoriile oficiale îi zugrăvesc în culorile cele mai vii, scoţându-le în evidenţă faptele de ispravă şi băgând sub preş sau chiar îngropând cu totul faptele reprobabile, ca şi comportamentul desfrânat, imoral pe care l-au avut de-a lungul vieţii. Istorii precum cea a părintelui Andronic ne pun înaintea ochilor fapte necunoscute nouă până în prezent, care răstoarnă practic ceea ce am învăţat în şcoală despre aceste personalităţi ale neamului nostru.

[4] Mersul unui tren de marfă pe distanţă lungă, fără a lăsa sau a lua vagoane pe parcurs; aici, cu înţelesul de cordon de jandarmi.

[5] Turn de apărare, fortăreaţă.

[6] Adică, adepţi ai lui Voltaire, Calvin şi Luther.

[7] Funcţionari de stat de rang inferior.