----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului

şi relaţiile sale cu Lumea Nouă (II)

Îndepărtarea patriarhului Maxim al V-lea potrivit dosarelor CIA (I)

 

Partea I

Cel de-al doilea război mondial s-a încheiat în 1945 şi, imediat după aceea, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică au început manevrele pentru dominaţie în lumea postbelică. Sovieticii au atras pe cât de multe ţări cu putinţă pe orbita lor; între timp, Statele Unite a adoptat Doctrina Truman, o politică externă bazată pe încercarea de a opri răspândirea comunismului în întreaga lume. Ortodoxia a devenit unul din numeroasele fronturi alternative în Războiul Rece: deoarece sovieticii încercau să utilizeze Patriarhia Moscovei pentru a determina celelalte Biserici Ortodoxe să susţină comunismul, Statele Unite sprijinea Patriarhia Ecumenică ca o contragreutate pro-occidentală.

Înscăunat la începutul anului 1946, noul patriarh ecumenic, Maxim al V-lea s-a dovedit a fi, din câteva motive, prea slab pentru a sluji drept conducător eficient al Bisericii Constantinopolului în acest moment critic. Astăzi el este o notă de subsol de cele mai multe ori uitată în istorie, fiind remarcat cel mai adesea doar pentru faptul că a fost predecesorul puternicului patriarh deosebit de devotat Americii care i-a urmat, marelui Athenagora. În mod excepţional, potrivit Actului de Libertate a Informaţiei (Freedom of Information Act, FOIA), CIA a dat publicităţii un mare număr de documente care ne ajută să aflăm istoria domniei patriarhului Maxim al V-lea – o istorie care, fără aceste documente, ne-ar fi în mare măsură inaccesibilă.

În acest articol, vom utiliza aceste documente ale CIA şi alte surse contemporane pentru a spune această istorie. Aceasta este o pagină interesantă de istorie bisericească, care arată cât de îndeaproape urmărea CIA evenimentele din lumea ortodoxă. Acestea sunt doar documentele CIA care au fost declasificate potrivit FOIA şi este posibil să existe alte documente care nu au fost date publicităţii. Chiar în aceste condiţii, aceste surse ne ajută să reconstruim un episod critic al Ortodoxiei moderne.

 

Patriarhul ecumenic Maxim al V-lea

 

* * *

 

Pe 20 februarie 1946, Mitropolitul Maxim de Calcedon era ales în mod unanim patriarh ecumenic, cu numele de Maxim al V-lea. El fusese puterea din spatele scaunului ecumenic în timpul domniei de 10 ani a răposatului patriarh Veniamin şi, la doar 48 ani, Maxim părea că avea o lungă domnie înaintea lui ca ,,cel dintâi dintre egali” în lumea ortodoxă.

Însă el a avut o domnie mai degrabă scurtă. Maxim a demisionat după 2 ani şi 8 luni, pe 18 octombrie 1948.

Primele semne de tulburare au apărut în toamna anului 1946. Un raport al CIA din 22 noiembrie nota: ,,O sursă în contact apropiat cu patriarhul relatează că Maxim suferă de un atac nervos acut şi are simptome grave de nebunie”. Pe 16 decembrie, potrivit CIA, ,,medicii au informat Fanarul că boala patriarhului Maxim necesita tratament într-un sanatoriu din Elveţia, şi că au fost făcute aranjamente pentru plecarea lui imediată în acea ţară”.

Maxim a încercat să demisioneze din funcţia de patriarh, dar guvernul grec a refuzat să accepte demisia sa, deoarece o nouă alegere de patriarh ar fi însemnat ca grecii să găsească un limbaj comun cu turcii cu privire la un candidat.

Cândva înainte de Naşterea Domnului din 1946, CIA a primit informaţii că situaţia lui Maxim rămânea gravă. ,,Se relatează că patriarhul Maxim continuă să sufere de atacuri repetate de depresie nervoasă şi insomnie, cu toate că există perioade după aceste atacuri în decursul cărora el este cât se poate de normal. Sursa, care l-a vizitat pe Maxim la reşedinţa sa de vară din Heybeliada [Chalki], unde el este îngrijit de medicul său personal, a afirmat că Maxim era optimist că îşi va reveni îndeajuns încât să poată sluji de Naşterea Domnului la Fanar, şi de asemenea să rămână în Fanar până după data de 1 ianuarie a acelui an”. (Această relatare a apărut într-un raport CIA datat 16 ianuarie 1947.)

Mass-media greacă a adus la cunoştinţa publicului boala mintală a patriarhului pe 29 decembrie 1946. A doua zi, Fanarul a negat totul cu declaraţia: ,,Prea fericirea sa este sănătos şi nu va pleca în Elveţia”.

Pe 3 ianuarie 1947, vestea a ajuns în Statele Unite ale Americii. Chicago Tribune relata despre o comisie specială de experţi în sănătate mintală care îl examinase pe patriarh şi stabilise că el ,,suferea de o tulburare nervoasă”. Comisia relata că ,,inteligenţa patriarhului Maxim este normală” şi că el îşi va reveni probabil cu tratament. Chicago Tribune continua:

,,La scurt timp după alegerea sa s-a zvonit că el umbla printr-o încăpere din patriarhie şi striga: ’Ştiu acum că aceasta nu este viaţă pentru un om tânăr’. Sursele spuneau că încă de atunci conducătorul unuia dintre cele mai puternice scaune ale religiei suferea de ceea ce era descris de asociaţii săi ca ’fobie de restricţie’. Greaua povară a funcţiei era direct legată de aceasta, îndeosebi acum când patriarhul se confruntă cu mişcări ale clericilor ortodocşi ruşi de a-şi extinde sfera de influenţă”.

Chicago Tribune încheia citând sursele care sugerau că arhiepiscopul Athenagora, întâistătătorul Arhiepiscopiei Greceşti a Americii de Nord şi Sud ,,ar putea fi un candidat”.

Pe 16 ianuarie, CIA relata: ,,Se ia în considerare în mod serios depunerea patriarhului, dar adepţii lui sunt şovăielnici în a face un astfel de pas până când nu li se spune de către medici că boala lui Maxim este incurabilă”. Între timp, a izbucnit un scandal fără legătură cu această situaţie: se pare că în 1940, 4 avocaţi greci angajaţi de patriarhie au furat bani pe care un binefăcător bogat îi lăsase moştenire în testamentul său patriarhiei. Cu toate că răposatul patriarh Veniamin conducea Patriarhia Ecumenică în 1940, toată lumea ştia că pe atunci mitropolitul Maxim era adevărata putere din spatele tronului. CIA remarca: ,,Deoarece patriarhul Maxim răspundea întru totul de patriarhie în 1940 când răposatul patriarh Veniamin era bolnav, anumite elemente din Fanar vor ca Maxim să-şi asume o parte din responsabilitate pentru acest scandal”.

Bineînţeles, guvernul sovietic a luat cunoştinţă de situaţia din Istanbul. Dintr-un raport din 14 februarie al CIA: ,,Ziarele turceşti ... au publicat un zvon cum că consulul general sovietic a pus ambasada rusă de vară din Buyukdere la dispoziţia patriarhului. Oficialii din Fanar insistă însă că nu există nici un temei pentru acest zvon şi sunt de părere că cele două ziare în chestiune doresc în mod evident să creeze dificultăţi patriarhiei dând impresia unei colaborări apropiate cu sovieticii”.

Cu câteva zile înainte de acest raport al CIA, arhiepiscopul Athenagora era în Washington, dăruindu-i preşedintelui Truman o bucată din Sfânta Cruce. Acest eveniment a avut loc când a fost făcută faimoasa fotografie cu Athenagora sărutându-l pe Truman pe cap. (Se pare că acest eveniment a fost aranjat cu câteva săptămâni mai înainte, când preşedintele Truman a avut o întâlnire neoficială cu Athenagora pe 28 ianuarie.)

Pe 12 martie, preşedintele Truman s-a adresat Congresului şi a rostit clar în mod oficial, pentru prima oară, ceea ce devenise cunoscut ca Doctrina Truman: ,,Politica Statelor Unite ale Americii de a sprijini popoarele libere care se opun tentativei de subjugare de către minorităţile înarmate sau prin presiuni din afară”. Acesta este un fapt extrem de bine cunoscut, dar se uită adeseori că motivul imediat al discursului lui Truman erau ştirile că britanicii vor înceta să ofere ajutor guvernului grec, care era implicat într-un război civil împotriva Partidului Comunist Grec. Britanicii ajutaseră şi Turcia şi, în discursul său, Truman a cerut de asemenea Congresului să ofere ajutor turcilor. Una peste alta, Truman a cerut Congresului să aprobe 400 milioane dolari ca ajutor pentru guvernele grec şi turc şi să autorizeze trimiterea personalului şi echipamentului militar american în regiune.

Pe 20 martie, CIA relata despre posibilitatea guvernului turc de a înfiinţa o comisie medicală care să stabilească dacă Maxim ar putea continua să fie patriarh. ,,În prezent, guvernul turc doreşte ca Fanarul să fie în grija unui om puternic, care ar putea să-i facă faţă patriarhului Alexie şi politicilor religioase ale Rusiei”. Acelaşi raport al CIA comenta că o delegaţie a Patriarhiei Moscovei, care încercase să viziteze Istanbulul timp de aproape un an de zile, nu reuşise să obţină vize de la autorităţile turce şi vizita acum Damasc, Ierusalim, Alexandria şi Cairo.

Trei zile mai târziu, alt raport al CIA descria încercările interne de a-l îndepărta pe Maxim, venind dinlăuntrul comunităţii greceşti din Turcia. Facţiunea anti-Maxim avusese duşmanii ei ,,încă din timpul când [Maxim] era mitropolit de Calcedon”. Guvernul grec lua în considerare chestiunea şi CIA se aştepta ca Sfântul Sinod al Patriarhiei să aleagă un nou patriarh după Sfintele Paşti.

Între timp, pe 8 aprilie, Patriarhul Alexie al Moscovei a trimis invitaţii oficiale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru a lua parte la o conferinţă pre-sinodală, care spera el că va pregăti scena pentru un ,,Sinod Ecumenic” la Moscova în 1948[1].

Sfintele Paşti au venit şi au trecut fără nici o alegere patriarhală. Pe 9 mai, New York Times relata că patriarhul Maxim avea o ,,cădere nervoasă acută” şi arhiepiscopul Athenagora era numit candidatul principal pentru a-i succede la tron. Interesul oficialilor din serviciile de spionaj americane faţă de chestiune nu a trecut neobservat de Times: ,,Nu a fost exprimată susţinerea oficială a arhiepiscopului Athenagora de către americani cu toate că serviciile de spionaj militare urmăresc cursa”. Times adăuga: ,,Turcii îl numesc pe arhiepiscop ambasadorul neoficial al Turciei în Statele Unite ale Americii, atât de cordiale sunt relaţiile sale cu guvernul turc ... Guvernul grec este favorabil arhiepiscopului Athenagora, dar este şovăitor că un emisar atât de eficient trebuie să părăsească Statele Unite şi contribuabilii săi bogaţi la cauzele greceşti”.

Nouă zile mai târziu, pe 18 mai, Chicago Tribune răspândea o ştire spunând că Maxim ,,renunţă la scaunul său”, plecând într-o călătorie pe mare către Grecia. Speculaţia publică era că el nu avea să se mai întoarcă niciodată în Fanar.

Pe 21 mai, CIA relata că Maxim călătorea către Atena pentru a se consulta cu specialişti. ,,Dacă el este găsit a fi incurabil, se crede că demisia sa din funcţia de patriarh va fi acceptată”. Dar puţin mai târziu, pe 3 iulie, CIA pare să se fi corectat, spunând că adevăratul motiv al vizitei lui Maxim în Grecia nu erau problemele de sănătate ci ,,pentru a consulta în privinţa a trei chestiuni majore”:

a) Dacă Maxim ar trebui să demisioneze în favoarea unei personalităţi mai puternice;

b) Dacă el ar trebui să demisioneze, ce candidat ar fi favorabil Atenei; şi

c) Cum poate face faţă Fanarul prestigiului crescând al Patriarhului Alexie al Moscovei.

Raportul CIA explica de ce patriarhul trebuia să meargă la Atena pentru a discuta aceste chestiuni: ,,Fanarul din Istanbul este dominat financiar de guvernul grec”.

În acelaşi raport, CIA nota că arhiepiscopul Athenagora ,,fusese făcut recent cetăţean de onoare al oraşului Ankara de către turci. Acest privilegiu nu a fost făcut încă public”. (Cetăţenia turcă era o condiţie necesară pentru ca Athenagora să fie ales patriarh ecumenic.)

În timp ce Maxim era în Grecia, locum tenens al Patriarhiei Ecumenice a trimis o scrisoare către conducătorii Bisericilor autocefale din lume, declarând că Biserica Constantinopolului nu va participa la întrunirea pre-sinodală propusă de Moscova, şi că doar patriarhul ecumenic avea dreptul de a convoca un sinod sau o conferinţă pre-sinodală. Conducătorii Bisericilor Alexandriei, Ierusalimului, Ciprului şi Greciei au fost de acord, iar mass-media greacă a denunţat Patriarhia Moscovei ca fiind doar o unealtă a guvernului sovietic. Respins de ierarhii greci, patriarhul Alexie şi-a schimbat abordarea către sfârşitul anului, spunând că el vroia acum doar să găzduiască ,,o conferinţă a ierarhilor întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe”[2].

 

 

[1] Despre această pagină de istorie contemporană, a se vedea Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948 şi mai ales editorialul Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

[2] Idem nota 1.