----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (IV)

Episcopul Ierotei de Nikolsk şi prietenul său, ieroschimonahul Serafim († 1928)

de profesor I.M. Andreev

 

Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi
(Ioan 10, 11)

 

Partea a III-a

Primul mucenic al Bisericii din catacombe, care a murit exact pentru curăţia Bisericii lui Hristos chiar la începutul apariţiei nelegiuitului serghianism, a fost un ierarh tânăr şi râvnitor, binecunoscut patriarhului Tihon, Episcopul Ierotei [Athonik] de Nikolsk din eparhia Ustiug cel Mare, un vicariat al Vologdăi. Şi pământul muceniciei sale, câmpiile din nordul Rusiei, cândva bogat în sfinţi monahi slăviţi ai „Tebaidei de Nord”, a devenit încă mai plin de sfinţi, dar acum de mucenicii şi mărturisitorii Bisericii lui Hristos.

Episcopul Ierotei era foarte mult iubit şi foarte popular printre membrii turmei sale. Sinceritatea lui şi refuzul său de a se supune mitropolitului Serghie [Stragorodski] şi noii sale politici bisericeşti sau de a se ruga, în timpul slujbelor bisericeşti, pentru statul sovietic urâtor de Dumnezeu l-a condus la cununa mucenicească. În mai 1928, când autorităţile sovietice au venit să-l aresteze, oamenii s-au adunat în număr mare şi nu au permis ca el să fie arestat. Fără nici o formalitate, autorităţile l-au împuşcat în cap şi l-au omorât. Astfel, căzând mort în braţele turmei sale iubite, sfinţitul mucenic a împlinit cu totul cuvintele lui Hristos, pe care tocmai le citase în epistola sa către turmă: Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi. Şi, ca o jertfă aleasă, el a mers direct la tronul lui Dumnezeu ca cel dintâi mijlocitor ceresc al Bisericii din catacombe, ai cărei membri, începând din acel moment, aveau să treacă prin cele mai groaznice suferinţe şi chinuri, însă prin aceasta sporind şi devenind singurii purtători ai curăţiei adevăratei Biserici Ortodoxe din Rusia.

Episcopul Ierotei avea un prieten tânăr, părintele Serafim. Următoarea descriere a vieţii lui este făcută de o rudă a sa, H. Konţevici.

 

Părintele Serafim, înainte de mucenicia sa

 

„Părintele Serafim s-a născut în 1897 şi a primit [la botez] numele de Serghie. El şi-a petrecut copilăria în Petersburg, unde tatăl său, Constantin Voenski, era custodele şef al Arhivelor Ministerului Educaţiei Publice şi istoric. Oricât ar părea de ciudat, exista ceva asemănător între familia Voenski şi Karamazovii din romanul lui Dostoievski. Tatăl familiei, ducând din copilărie o viaţă dezmăţată, era uşuratic şi soţia sa Olga, exasperată de comportamentul lui, era în permanenţă în război cu el, fapt care crea scene neplăcute, astfel că atmosfera căminului era foarte obositoare.

Acest lucru s-a reflectat în mod nefavorabil asupra băiatului plăpând şi sensibil. El a realizat timpuriu curând că tatăl său trăia la cheremul patimilor lui. Serghie nu vroia să fie aşa. De aceea, el a început să-şi dezvolte puterea voinţei. El a citit cărţi pe această temă, dormea pe podeaua goală şi chiar a fost pe punctul de a se apuca de yoga. Apoi, într-o zi a mers la Valaam. Grandoarea marii mânăstiri a lăsat o impresie adâncă asupra lui; acolo sufletul său s-a simţit ca acasă. El a început să meargă des în pelerinaj la Valaam; chiar a vorbit cu tatăl său să meargă acolo, unde cel din urmă printr-o minune s-a lăsat de fumat, ceea ce el nu fusese capabil niciodată să facă până atunci.

În 1917, Serghie a terminat Academia Militară. Vârtejul revoluţiei a împrăştiat membrii familiei: tatăl său a murit în Malta, iar Serghie şi mama sa s-au dus în oraşul Nikolsk, unde ei au locuit în casa unui preot şi au trăit în mare sărăcie.

Aici a avut loc cea mai semnificativă întâlnire a lui Serghie cu tânărul episcop Ierotei. Episcopul l-a hirotonit preot, şi el slujea într-o parohie. Între timp, revoluţia se dezlănţuia şi clerul era exterminat. Episcopul Ierotei l-a prezentat pe părintele Serghie patriarhului Tihon deja ca pe un candidat la rangul de episcop. Patriarhul l-a chemat la Moscova. El a mers, s-a întâlnit cu patriarhul şi la întoarcerea sa la Nikolsk a fost arestat. În închisoare a trecut prin torturile obişnuite care se aplicau membrilor clerului de către regimul ateu. A făcut tuberculoză. În cele din urmă, el a fost eliberat din închisoare pentru ,,a muri acasă”, ceea ce s-a şi întâmplat foarte curând, în anul 1923, când avea doar 26 ani. Pe patul de moarte, prietenul său, episcopul Ierotei, l-a tuns în schima mare cu numele de Serafim şi l-a înmormântat după rânduiala Bisericii.

 

Înmormântarea unui mucenic

Episcopul Ierotei săvârşeşte slujba de înmormântare a prietenului său. În timp de tânărul părinte Serafim zace în sicriul său, de nerecunoscut din cauza suferinţelor pătimite în timpul întemniţării, mama sa şi prietenii ţărani locali îşi iau la revedere de la rămăşiţele sale pământeşti.

 

În 1915 l-am întâlnit pentru prima oară pe părintele Serafim. Pe atunci el era elevul Serghie, un prieten apropiat al fratelui meu, care urma şcoala în Petersburg. Era un tânăr scund şi slab, cu părul negru şi cu un chip extraordinar de blând şi atrăgător. Avea nişte ochi frumoşi, albastru închis. Era în el ceva care nu era din această lume.

Când a venit vestea morţii părintelui Serafim, i-am scris tatălui său: „Dragă unchiule Costea, cât de fericit sunteţi. Sunteţi tatăl unui sfânt ! În ziua morţii dumneavoastră va veni şi vă va duce în acel pământ unde se află el acum, unde nu vor mai fi lacrimi sau tristeţe, ci bucurie veşnică”.

O, Doamne, odihneşte cu drepţii sufletele robilor tăi, episcopul Ierotei şi ieroschimonahul Serafim, şi, pentru rugăciunile lor, dă-ne şi nouă tăria de a mărturisi adevărata Ortodoxie până la ultima noastră suflare. Amin.

 

* * *

 

Schisma serghianistă din 1927

 

Din cele 3 tipuri de documente care oferă informaţii de încredere despre Biserica din Catacombe din URSS, cele mai însemnate le includ pe cele care datează din perioada 1927-1929, mai cu seamă de la ierarhii conducători din acea vreme, stabilind motivele pentru care Biserica Ortodoxă nu poate accepta Declaraţia mitropolitului Serghie şi rupe comuniunea cu el. Autoritatea religioasă şi morală a acestor ierarhi protestatari era atât de mare, şi argumentele lor erau atât de ortodoxe şi temeinice, încât pentru viitorul istoric al Bisericii Ruse cu greu poate exista vreun dubiu privind justeţea poziţiei lor.

Cât despre mitropolitul Serghie şi ‘Sinodul’ său (‘Patriarhia Moscovei’ actuală), cele mai multe dintre aceste documente îi caracterizează ca vinovaţi de o schismă neo-renovaţionistă pe linia ,,Bisericii Vii” de la începutul anilor ‘1920 – de care schismă aparţinuse însusi mitropolitul Serghie. Chiar înainte de Declaraţia din 1927, Stareţul Nectarie de la Optina spusese: ,,Mitropolitul Serghie este renovaţionist ... El s-a pocăit, dar otrava este încă în el”.

Pe cât se cunoaşte, toţi ierarhii anti-serghianişti din 1927 au fost fie ucişi de sovietici, fie au murit în închisoare sau surghiun, singura ,,crimă” a multora dintre ei fiind că au refuzat să accepte Declaraţia mitropolitului Serghie, care a fost publicată în presa sovietică şi aplicată cu stricteţe de regimul sovietic şi poliţia sa politică. Mulţi dintre aceia care astăzi, din diverse raţiuni, acceptă Patriarhia Moscovei ca pe Biserica Ortodoxă Rusă legitimă, ar vrea să creadă că odată cu moartea acestor episcopi care au întemeiat-o, Biserica din Catacombe în sine a încetat să existe, şi că prin urmare nu există opoziţie înlăuntrul URSS faţă de ortodoxia patriarhiei. Dar cu totul separat de mărturia presei sovietice recente cu privire la descoperirea celulelor din catacombe ale ,,tihoniţilor” sau ,,Adevărata Biserică Ortodoxă”, în întreaga istorie a Bisericii lui Hristos nu s-a auzit nicicând ca un organism apostat să devină ortodox doar pentru că opoziţia sa ortodoxă a fost lichidată !

În consecinţă, deoarece Patriarhia Moscovei din zilele noastre este continuarea directă şi cu adevărat însăşi creaţia politicii serghianiste din 1927, declaraţiile adevăraţilor episcopi ortodocşi şi credincioşi din 1927-1929 rămân la fel de adevărate şi valide astăzi ca întotdeauna, şi ele vorbesc cu putere deplină ierarhiei actuale a Moscovei. Într-adevăr, singurul lucru care străluceşte din aceste documente este ADEVĂRUL neschimbător pentru care au murit autorii lor, şi pe care nici tirania şi minciuna jugului comunist, nici vreunul din succesele sale părute măreţe de peste hotare nu îl pot umbri vreodată.

 

* * *

 

Separarea lui Ierotei, episcop de Nikolsk

Document din 12 ianuarie 1928

 

Către toţi împreună-lucrătorii cu mine în numele Domnului în pământul duhovnicesc, către clerul şi laicii din Eparhia Ustiug: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Şi ne învredniceşte pe noi cu o singură gură şi o singură inimă să slăvim numele Tău preaslăvit.

 

Iubiţi păstori şi fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, voi ştiţi că fără unitate nu există mântuire. Organismul Bisericii este unul: Hristos este capul Bisericii; gura, ochii, mâinile şi picioarele sunt păstorii şi învăţătorii, organele Bisericii; iar trupul Bisericii sunt toţi cei ce cred în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Întregul trup se mişcă cu un singur suflet şi este animat de o singură inimă. O parte a trupului care nu este hrănită de sângele inimii slăbeşte şi piere. Astfel, înaintea ochilor noştri renovaţioniştii au căzut din Biserică; ei nu au vrut să fie în comuniune cu întâistătătorul Bisericii, preasfinţitul patriarh, şi acum ei se descompun treptat, asemenea unei mâini sau picior nefolositor care a fost tăiat şi aruncat pe pământ.

După renovaţioniştii „Bisericii Vii” au urmat „autocefaliştii”, adepţii Arhiepiscopului Grigorie de Ekaterinburg (grigorienii), care nu-l recunoşteau pe locum tenens mitropolitul Petru şi care au renunţat la unitatea Bisericii. Iar acum unitatea Bisericii a fost ruptă de mitropolitul Serghie, înlocuitorul mitropolitului Petru. Atâta timp cât el era un protector credincios al scaunului patriarhal care i-a fost încredinţat, întreaga Biserică l-a considerat călăuzitorul ei; dar când el şi-a asumat acţiuni arbitrare care nu au fost aprobate nici de oamenii Bisericii, nici de un Sinod al Episcopilor, şi fără binecuvântarea mitropolitului Petru, atunci nimeni nu este obligat să urmeze calea erorilor lui.

În perioada renovaţionismului Bisericii Vii, toţi fiii adevăraţi ai Bisericii s-au separat de Sinodul Renovaţionist din 1923 şi de Sinodul Bisericii Vii, şi s-au adunat treptat în jurul preasfinţitului patriarh şi al episcopilor care se aflau în comuniune bisericească cu el. În acelaşi fel acum mitropoliţii Petru şi Chiril, Mitropoliţii Iosif al Leningradului, Arsenie al Novgorodului şi Agatanghel al Yaroslavlului, episcopul Arsenie vicar al Moscovei (fost al Serpuhovului, acum retras), Arhiepiscopul Serafim de Uglich, Arhiepiscopul Atanasie al Kievului, Episcopii Dimitrie al Gdovului, Victor de Votkinsk, Serafim fost al Dmitrievului (Zvezdinski, retras), Irinarh al Marelui Ustiug, episcopii din exil, şi mulţi alţii, şi de asemenea un grup al clerului din capitală şi delegaţii autorizate de comunităţi ale credincioşilor – toţi, în forme diferite, au declarat mitropolitului Serghie dezacordul cu el şi separarea lor de el.

Unii dintre ei declară că Serghie şi-a întins mâinile spre tronul patriarhal, străduindu-se să-l răstoarne, întrucât în Sinodul său sunt persoane în care Biserica nu are încredere. Alţii spun că Serghie a introdus o tendinţă politică în viaţa Bisericii (a se vedea Declaraţia lui din Izvestia, 19 august 1927). Însă alţii indică faptul că mitropolitul Serghie a ales o cale infamă de dublă-vorbire diplomatică, înţelegeri şi compromisuri – ca pentru salvarea Bisericii – şi a părăsit calea dreaptă, dar plină de necazuri a Crucii, adică a răbdării şi fermităţii.

În sfârşit, el a făcut uz de înşelăciune, numind Sinodul său ortodox şi patriarhal, pe câtă vreme în realitate organizaţia lui este o călcare în picioare a canoanelor Bisericii: mitropolitul Petru, locum tenens, nu şi-a dat acordul pentru un astfel de lucru, el nereuşind să obţină binecuvântarea preasfinţitului patriarh însuşi în 1924. Ceea ce nu au putut reuşi să facă renovaţioniştii şi grigorienii a făcut cu multă viclenie mitropolitul Serghie: a legat Biserica de autoritatea civilă, exprimând supunere duhovnicească faţă de ea.

Decretul privind separarea Bisericii de guvern nu există pentru Serghie şi adepţii lui. Prin urmare, pentru realizarea planurilor sale, mitropolitul Serghie, încălcând canonul 9 al Sinodului de la Calcedon, face uz chiar de puterea nebisericească.

În ceea ce mă priveşte, recunoscându-mi responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu pentru turma încredinţată mie, pe 10/23 ianuarie al acestui an, am declarat episcopului Sofronie, care a fost numit pe scaunul Marelui Ustiug de către Sinod[ul lui Serghie], că turma mea şi clerul din Nikolsk – cu excepţia clerului de catedrală, care a fost respins de către oameni – nu-l putem accepta deoarece ne-am separat de Serghie şi de Sinodul său. Şi, pe de altă parte, eu l-am informat pe Mitropolitul Iosif (al Leningradului) că unesc canonic cu el clerul şi laicii Eparhiei Marelui Ustiug, potrivit binecuvântării vlădicăi Irinarh, al cărui înlocuitor legitim sunt în momentul de faţă pentru întreaga eparhie a Marelui Ustiug.

A trebuit să sufăr mult tot felul de calomnii şi jigniri pentru lucrările mele arhipăstoreşti pentru binele Bisericii. Dacă sunt canoane apostolice potrivit cărora clerul nu poate face nimic fără voia episcopului lor, atunci voia mea exprimată în epistola de faţă este prin urmare cu atât mai mult vrednică de a fi acceptată.

Cu toate acestea, dorind să aud de la voi, iubiţi fii, că sunteţi una în suflet şi una în cuget cu mine, şi de asemenea respectând libertatea voastră de auto-determinare, propun ca epistola mea să fie citită şi analizată la adunările credincioşilor, astfel încât toţi să cunoască cum stau lucrurile şi să intre de bunăvoie în comuniune cu mine, rămânând credincioşi locum tenens al tronului patriarhal, mitropolitului Petru, şi întregii Biserici Ortodoxe Ruse; pentru care lucru vă cer să-mi trimiteţi o declaraţie scrisă.

Numai clerul de la Catedrala Întâmpinării Domnului din Nikolsk, preotul de la renovaţionişti Serghie Aranovici (din Kudrilo) şi protopopul Ioan Golubev (din Shango) s-au manifestat în mod deschis împotriva mea, răspândind tot soiul de istorii rele, bârfe şi absurdităţi. Ei au scris plângeri nefondate împotriva mea către Sinod, şi protopopul Mihail Krasov (din Vokhma) a dus personal aceste plângeri la Moscova; fapt pentru care ei au fost opriţi de la slujirea celor sfinte şi sunt separaţi de Biserică de către mine până când nu vor arăta pocăinţă sinceră în forma stabilită pentru renovaţionişti, sau până când un sinod complet al episcopilor nu va judeca situaţia mitropolitului Serghie şi a celor care sunt cu el (canonul 10 apostolic).

Îi pun înaintea voastră pe aceşti mercenari, care văd lupul apropiindu-se şi fug; să nu-i urmaţi, fraţii şi fiii mei, ci să avem înaintea noastră un alt exemplu: păstorul cel bun. Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi. Amin.

Pe 12/25 ianuarie 1928, am primit răspunsul mitropolitului Iosif: „Ocârmuiţi-vă independent. Justificarea noastră: credincioşie faţă de mitropolitul Petru. Iosif”.

 

† Ierotei, episcop de Nikolsk