----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XVI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

XII. Piedici diavoleşti pe calea rugăciunii

Vorbind despre rugăciune şi despre influenţa ei plină de har asupra sufletului omenesc trebuie să amintim mai pe larg şi despre piedicile diavoleşti în calea săvârşirii nevoinţei rugăciunii. Acestea sunt piedicile pe care noi, creştinii obişnuiţi, pentru împietrirea noastră duhovnicească, de obicei nu le socotim diavoleşti. Însă Sfinţii Părinţi, aceşti luptători plini de har în ogorul duhovnicesc, au arătat limpede lucrările ascunse ale puterilor întunericului pentru folosul nostru, ca să le cunoaştem şi să ne străduim să le biruim.

Nimic nu-i tulbură pe diavoli într-atât ca rugăciunea noastră sinceră, căci ea îl scoate pe om de sub influenţa lor pierzătoare şi-l uneşte cu Dumnezeu. Doar aceasta ar fi îndeajuns ca să lămurească pentru ce diavolii încearcă să ne împiedice de la rugăciune.

În multe chipuri sunt răutăţile lor. Ei predispun către lene şi răceală faţă de rugăciune. Ei ne insuflă în taină din când în când să lăsăm, pentru una ori pentru alta, pravila de rugăciune pe care orice creştin este dator ca în fiecare zi fără preget să o săvârşească. Ei ne insuflă adeseori printr-o oboseală vădită ori prin piedici obiective, prin indispoziţie şi felurite ocupaţii cu alte lucruri puţin importante, să nu ne rugăm. Ei pricinuiesc uneori chiar boli neaşteptate, doar-doar vor zădărnici convorbirea noastră de rugăciune cu Dumnezeu.

Cunoscând aceste viclenii diavoleşti, Sfântul Ioan Scărarul ne previne: ,,Cel ce săvârşeşte un oarecare lucru şi continuă să se ocupe cu el, atunci când vine ceasul de rugăciune, începe să fie batjocorit de demoni. Căci aceşti furi atunci îl îndreaptă la acestea – prin petrecerea vremii în îndeletniciri – să fure de la el ceasurile de rugăciune”.

Creştinul trebuie să ia aminte la vicleniile demonilor dacă doreşte să nu lase nevoinţa rugăciunii. Simţind că în spatele lenei lui, în spatele nedoririi lui, în spatele oboselii lui ori în spatele simţământului lui de boală şi indispoziţie se tăinuiesc vrăjmaşii mântuirii noastre, el trebuie ca degrabă să fie cu luare aminte, asemenea omului pândit de un prieten rău, şi să se ocupe de cel care doreşte să-l îndepărteze de rugăciune, de diavol. Biruindu-şi lenea şi rugându-se din toată inima, el însuşi va vedea cum oboseala se va topi, căci există vreme şi pentru alte lucruri, iar indispoziţia şi durerile lui, până ce se încheie rugăciunea, vor trece.

Într-o istorisire de demult se spune despre un nevoitor următoarele: Odată, când a sosit vremea săvârşirii pravilei de rugăciune, el a simţit că pe neaşteptate l-a cuprins o puternică fierbinţeală. Semnele erau neîndoielnice: era cuprins de fierbinţeală, dar şi de fiori reci. Credea că-i plesneşte capul. Atunci şi-a spus: ,,M-am îmbolnăvit, până la urmă tot voi muri. Însă, înainte să mor, să mă ridic şi să-mi spun rugăciunile”. Cu aceste gânduri, el s-a silit să se ridice de pe pat şi să săvârşească cuvenita pravilă de rugăciune. Când a săvârşit-o, spre mirarea lui, fierbinţeala îi trecuse deja ... Atunci a înţeles şireteniile diavolului şi a făgăduit să nu se lase niciodată înşelat de vicleniile insuflate de acesta.

De obicei, armă diavolească împotriva nevoinţei rugăciunii se arată a fi feluritele gânduri, care apar în mintea noastră în timpul săvârşirii acesteia. ,,Diavolul este viclean – spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, el ştie că în timpul rugăciunii noi ajungem la mari izbânzi şi de aceea vine la noi tocmai în acea vreme. Adesea, noi zăcem în pat fără nici o grijă şi fără să ne gândim la nimic. De îndată însă ce ne ridicăm la rugăciune, pe loc năvălesc asupra noastră nenumărate gânduri. Diavolul se trudeşte astfel să ne lipsească de roadele rugăciunii”.

Sfântul Vasilie cel Mare exprimă cugetări asemănătoare. După el, împrăştierea din timpul rugăciunii, prin cea mai paşnică dispoziţie din parte noastră, este adeseori urmare a tristeţii noastre personale, dar este şi lucrare a diavolului, care prin săgeţile sale îndreaptă împotriva noastră felurite închipuiri neplăcute lui Dumnezeu. Ce trebuie să facă creştinul când simte că nu de la sine slăbeşte în timpul rugăciunii, ci o oarecare putere întunecată îi trimite felurite amintiri şi gânduri pline de ruşine ? El trebuie cu mare sforţare duhovnicească şi cu luare aminte să respingă ispitele care îl năpădesc şi să fie asemenea unui luptător care izbândeşte să respingă loviturile vrăjmaşului, nu altfel, ci doar cu atentă îndeletnicire şi urmărire a mişcărilor lui şi cu iuţi şi hotărâtoare lovituri împotrivă.

,,Dacă în chiar timpul rugăciunilor vrăjmaşul începe să-ţi insufle visări necurate, sufletul să nu înceteze să se roage – sfătuieşte Sfântul Vasilie cel Mare – şi să nu socotească ca fiind ale sale acele şoapte viclene ale vrăjmaşului, acele fantasme ale nesecatei lui viclenii. Judecând că arătarea gândurilor păcătoase se întâmplă cu noi pentru impertinenţa celui înşelător, sufletul cu încă şi mai mare putere să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi să-L roage să surpe îngrădirea vicleană ridicată de gândurile necuvioase din minte. Dar dacă această silire a gândurilor continuă pentru îndrăzneala celui care se luptă cu noi, şi într-un asemenea caz sufletul nu trebuie să ajungă până la deznădejde, nici să cedeze în mijlocul nevoinţei rugăciunii, ci să rămână cu răbdare întru rugăciune până ce Dumnezeu va vedea tăria noastră şi ne va lumina cu harul Duhului, care va izgoni pe cel potrivnic, va curăţi şi va umple mintea noastră cu dumnezeiască lumină şi va da minţii noastre puterea de a sluji lui Dumnezeu cu bucurie în mijlocul liniştii celei tulburate”.

Aici este locul să lămurim una dintre cele mai importante chestiuni: cea a gândurilor de hulă care năpădesc, de obicei, în timpul rugăciunii şi cel mai adesea asupra evlavioşilor creştini.

După unanima convingere a Sfinţilor Părinţi, gândurile de hulă ce vin pe neaşteptate sunt lucrare a zavistnicilor demoni. Aceşti vrăjmaşi nu pot să rabde osârdnica părtăşie a oamenilor cu Dumnezeu. Încercând să întrerupă rugăciunea şi nereuşind să ajungă la aceasta, ei trimit ca nişte săgeţi către unii oameni gânduri pline de hulă, ca să tulbure, să încurce şi să ducă la deznădejde pe râvnitorii nevoinţei rugăciunii. Cei care se luptă cu aceste gânduri de hulă se plâng că nu pot nici să se uite la icoane fără cele mai neplăcute gânduri lui Dumnezeu, având mintea la acestea. Asemenea lucruri se petrec şi la atingerea de moaştele anumitor sfinţi. Şi pentru că aceste năvăliri li se întâmplă adesea, ei deznădăjduiesc de mântuirea lor şi se socotesc a fi vrednici de iad.

Însă unii ca aceştia nu ştiu că îşi bat joc de ei demonii, încercând să-i doboare. Aceste gânduri rele câteodată îşi ating scopul: de a abate de la rugăciune, mai cu seamă atunci când au de-a face cu cei neîntăriţi în viaţa duhovnicească şi neştiutori în această privinţă. Asemenea suflete neîncercate, necunoscând viclenia demonilor şi dând atenţie gândurilor de hulă care-i năpădesc, îşi închipuie atunci când se roagă că aceste gânduri sunt ale lor, că ei înşişi săvârşesc păcatul de neiertat al hulei împotriva Sfântului Duh, că Dumnezeu i-a părăsit şi că pentru ei nu mai există mântuire. Lăsând însă rugăciunea, tocmai prin aceasta se fac bucurie demonilor.

Spre mângâierea şi întărirea duhovnicească a tuturor celor care pătimesc din pricina unui asemenea fel al năvălirilor diavoleşti, Sfântul Dimitrie al Rostovului a adunat multe materiale de la Sfinţii Părinţi în ziditoarea sa scriere Doctorie duhovnicească şi ne propune acolo următoarele cugetări mântuitoare: pentru neştiinţă, cei năpădiţi de gânduri hulitoare se socotesc ca cei mai de plâns dintre oameni şi vrednici de pieire desăvârşită. Dacă ei şi-ar fi dat seama limpede că gândurile hulitoare izvorăsc nu din inimile lor, ci le sunt trimise din afară, nu ar fi deznădăjduit atât de grabnic de mântuirea lor, ci dimpotrivă ar fi răbdat cu mărinimie această neobişnuită ispită, văzând în ea viclenia şi răutatea diavolească.

 

Sfântul Dimitrie al Rostovului

 

,,Nu există nici un păcat în gândurile rele – scrie Sfântul Dimitrie al Rostovului –, când voia şi raţiunea omului nu se învoiesc cu acestea, ci le urăsc”. Păcatul este ţinerea gândurilor rele în inimă, învoirea cu astfel de gânduri, convorbirea de bunăvoie cu acestea, îndulcirea cu ele. Dacă toate acestea lipsesc, omul nu este vinovat. Sfântul Marcu Ascetul lămureşte cu înţelepciune: ,,Prin gândurile rele cu care nu ne învoim se arată dragostea de Dumnezeu, nu păcatul. Pentru că nu năvălirea gândurilor este păcat, ci convorbirea cea plăcută a minţii cu ele”.

Omul trebuie să facă deosebirea între gând şi învoirea cu acesta. ,,Când cugetăm la ceva, aceasta încă nu înseamnă că ne-am învoit cu acel lucru – analizează în chip limpede Sfântul Dimitrie al Rostovului. Învoirea are loc atunci când noi iubim gândurile rele, ne îndulcim cu ele, le dorim cu osârdie şi le înmulţim în mintea noastră. Dar dacă noi le urâm, nu le dorim, dar ele însele ne vin în minte, deşi noi ne întoarcem de la ele, acesta este un semn sigur că nu ne-am învoit cu ele, şi atunci nu avem de ce să ne tulburăm în conştiinţa noastră. Dimpotrivă, să ştim că cu atât mai mare este răsplata pe care o primim de la Dumnezeu, cu cât mai puternic ele ne strâmtorează, iar noi răbdăm fără să ne învoim cu ele. La năvălirea gândurilor de hulă, în chip hotărât să le respingem şi vom ajunge la o mai mare apropiere de Domnul.

O plăcută a lui Dumnezeu, care Îl iubea nespus pe Mântuitorul, a fost foarte tulburată de gânduri de hulă pline de întinare. În aceste ispite stăruitoare ea se topea de chin şi se ruga nemângâiată, până ce mai apoi i S-a arătat Hristos şi a izgonit pe demonii cei nevăzuţi. Atunci ea a strigat către Domnul: ,,Unde ai fost până acum, o, preadulce Iisuse al meu ?” El i-a răspuns: ,,Am fost în inima ta”. Nespus de mirată, ea a întrebat: ,,Cum este cu putinţă una ca aceasta, când inima mea a fost plină de gânduri murdare ?” Domnul i-a răspuns: ,,Prin aceasta vei cunoaşte că am fost în inima ta, pentru că tu nu ai avut nici o atracţie către gândurile cele necurate, ci cu putere te-ai străduit să te izbăveşti de ele. Dar, nefiind în stare să ajungi la aceasta, te-ai amărât mult şi astfel Mi-ai făcut loc în inima ta”. Mângâiată, femeia a plâns plină de bucurie.

Cei năpădiţi de gânduri de hulă sunt mucenici fără de voie chinuiţi de diavol. Ei nu doar că nu se învoiesc cu gândurile diavoleşti, nu doar că nu se îndulcesc de ele, ci înfricoşaţi rabdă de teamă, deznădăjduiesc şi adânc pătimesc că se întâmplă cu ei un asemenea lucru. Prin aceasta, ei înşişi arată că gândurile de hulă nu sunt ale lor.

,,Dacă cineva şade legat între hulitorii de Dumnezeu, ascultând cuvintele lor de ruşine împotriva lui Dumnezeu, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a sfinţilor, şi ar dori să fugă ca să nu mai audă, dar nu poate fiindcă este legat, şi nici urechile nu poate să şi le astupe din aceeaşi pricină, ar putea avea el vreun păcat din aceasta, că şi fără să vrea ascultă cuvinte hulitoare ? Nu doar că nu ar avea păcat, ba şi mare plată va primi de la Dumnezeu, căci cu chin în suflet a ascultat hulele împotriva lui Dumnezeu. Într-o asemenea dispoziţie s-a aflat şi dreptul Lot în mijlocul nelegiuiţilor lui concetăţeni din Sodoma. Despre el, Sfântul Apostol Pavel scrie că Dumnezeu l-a izbăvit de la pieire pentru că cu vederea şi cu auzul, dreptul acela vieţuind între dânşii, din zi în zi îşi muncea sufletul cel drept cu faptele lor cele fără de lege (II Petru 2, 8).

Aşa celui năpădit de gânduri hulitoare i se cuvine nu certare, ci laudă că nu s-a învoit cu demonii. Scârba lui arată dragostea de Dumnezeu. Prin această scârbă a lui el trebuie să se mângâie cu cuvintele Domnului: Cu dânsul sunt în necaz (Psalmi 90, 15) şi să nu deznădăjduiască. Dacă nu se învoieşte cu cele şoptite de vrăjmaşul şi pătimeşte că poate prin aceasta să-L amărască pe Dumnezeu, tocmai prin întristarea care este după Dumnezeu (II Corinteni 7, 10) el face loc pentru Domnul în inima sa. Pentru această împotrivire la gândurile hulitoare, îl aşteaptă nu pedeapsă, ci cunună de slavă”.