----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Pagini din Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu (IV)

scrisă de schiarhimandritul Andronic Popovici

 

A se vedea textul întreg în cadrul rubricii PAGINI DIN ISTORIA BISERICII

 

Să vedem o altă relatare a acestui eveniment, pentru cei cărora nu le vine să creadă ce ne istoriseşte arhimandritul Andronic, sau pentru o întărire a cuvintelor lui. Iată ce spune arhiereul Veniamin [Pocitan] Ploieşteanul, vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, în Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec între anii 1856-1861, Bucureşti 1936, p. 61-63:

 

IV. Arhimandritul Melchisedec membru în comisiunea pentru secularizarea averilor mânăstireşti. – Cuza-Vodă, încă din primul an al suirii sale pe tron, ia măsuri pentru administrarea averilor mânăstireşti. În acest scop numeşte o comisiune, din care făceau parte: Alex. Teriachiu, ministrul cultelor, Scarlat Pastia, arhimandritul Melchisedec, rectorul seminarului de Huşi, icon. Dimitrie Matcaş, rectorul seminarului de Roman şi alţii, iar ca secretar era Const. Cristodulo-Cerchez, un şef de secţie de la departamentul cultelor.

La 12 iunie, 1859, comisiunea se duce la Mânăstirea Neamţului, care avea nu mai puţin de 75 de moşii. Crezând că călugării se vor împotrivi sau vor face gâlceavă, membrii comisiunii au venit, însoţiţi şi de un pluton de jandarmi, sub comanda căpitanului Cananău de la Piatra-Neamţ. Ajungând la mânăstire, au chemat la trapeză, pe stareţ, împreună cu soborul, cărora, ministrul le-a cetit decretul domnesc de secularizare[1], invitând pe stareţ, ca să predea totul în primirea comisiunii, mai adăugând, printr-un mic discurs, cum că părinţilor o să le fie de acum mai bine, căci guvernul o să poarte grijă de mânăstire, în special de masa călugărilor, pentru ca ei să nu-şi mai piardă vremea cu cele materiale, ci să-şi caute numai de cele duhovniceşti, pentru mântuirea sufletului. Melchisedec a ţinut şi el o lungă cuvântare, sfătuind soborul la supunere către stăpâniri şi la răbdare, pe care a încheiat-o cu cuvintele: Certând ne-au certat Domnul, dar morţii nu ne-au dat[2].

La invitarea comisiunii de a preda totul, stareţul a răspuns: ,,Nu dau nimic. Averea este a Maicii Domnului, nu a mea. După cum, când am venit la mânăstire n-am adus nimic, aşa nu pot da nimănui nimic; dar, dacă guvernul, cu puterea ce-o are, găseşte aşa de cuviinţă, s-o ia”. Comisiunea a procedat apoi la inventariere şi la luarea pe seamă a întregii averi mânăstireşti, lucru care a ţinut cam vreo şase luni. Căpitanul Cananău, cu jandarmii lui, văzând că părinţii călugări sunt oameni cu minte, paşnici şi supuşi stăpânirii, s-au întors înapoi la reşedinţa judeţului, de unde veniseră.

Comisiunea orânduită de minister, fireşte, era fără consimţământul mitropolitului, care nu voia să audă de amestecul statului în averea bisericilor. Ca urmare, mitropolitul Sofronie, la 10 septembrie, 1859, trimite o anafora domnitorului, temeinic alcătuită, care avea ca moto: Fiule Timotei, priveghează în toate, pătimeşte rău, fă lucrul evanghelistului, îndeplineşte-ţi bine slujba ta (II Timotei 4, 5) şi prin care protestează energic, că s-a trimis ,,o comisiune între care sunt şi două persoane bisericane, ca să ia administrarea averilor mânăstirilor chinoviale: Neamţul, Secul, Varatecul, Agapia, Adamul şi Vorona”[3].

La 20 septembrie, Manolachi Costachi Epureanu, preşedintele cabinetului, venind la mitropolie, în faţa mai multor persoane, adresează mitropolitului următoarele cuvinte: ,,Măria sa, domnitorul, m-a trimis ca să vă spun, că nu vă primeşte această anafora şi să v-o arunc în obraz şi pe viitor, să vă mărginiţi cu asemene, căci veţi păţi de la înălţimea sa, ca un monah prost”.

Mitropolitul răspunse: ,,Te rog să arăţi înălţimii sale că, smerit mulţămesc, dar nu voi înceta de a-mi împlini datoria”.

În primăvara anului 1860, martie 24, mitropolitul face o adresă şi onoratei comisiuni, căreia se plânge că ,,au intrat în Mânăstirea Neamţului cu jandarmi, au sechestrat înzestrările şi averile chinoviilor, au pecetluit chilii, cămări, biblioteci, gherghire[4]; au înlăturat autorităţile legiuite şi canonice; au înlăturat aşezămintele legiuite lucrătoare, au înfiinţat comitete. Au dezbrăcat chinoviile de toate drepturile, au ridicat arhivele cu tot soiul de acte şi lucrări, atât acele ce sunt ale administraţiei, cât şi pe acele privitoare la lucrările duhovniceşti; au luat cheile de la gherghirele cu documentele moşiilor chinoviale, au pus străji de jandarmi pe dinlăuntru şi pe dinafară, spre a opri comunicaţia şi relaţia între sobornici şi societate; căci nu putea ieşi, fără biletul comandantului sau fără un înadins jandarm, care-i trecea prin străji: stareţii, stareţele, depărtaţi din autoritatea lor legiuită canonică; unii din monahi părăsesc mânăstirea şi fug în lume, alţii surghiuniţi de comisie şi de comitetul ei; înzestrările moşiilor şi a mânăstirilor, averile şi vitele: boi, vaci, oi, cai, bivoli, bivoliţe şi altele, se vând, le cumpără şi unii din comisari, fiind lipsă mare de bani în ţară”[5].

Comisiunea ia act de adresă şi lucrează înainte, după porunca domnitorului şi a guvernului său.

 

Mai târziu, fiindcă s-a împotrivit secularizării averilor mânăstireşti, mitropolitul Sofronie Miclescu va fi surghiunit din scaun de Cuza şi trimis la mânăstire, ca simplu monah. Zdruncinat sufleteşte şi deosebit de mâhnit de cele ce se petreceau în vremea sa, mitropolitul trece la Domnul în mai 1861.

 

 

[1] Deci a existat, într-adevăr, un decret domnesc de secularizare încă din iunie 1859.

[2] Potrivit Psalmi 117, 18.

[3] Să remarcăm că, dintru bun început, secularizarea a început cu mânăstirile chinoviale, nu cu cele închinate, precum se spune astăzi, fiindcă este mult mai convenabil, că domnitorul Cuza ar fi luptat împotriva abuzurilor egumenilor greci şi a altor străini care profitau de bunătatea, dărnicia şi milostivirea domnitorilor români.

[4] Beci sau cameră boltită, construită din piatră, ascunsă în pivniţă ori aiurea, în care se ascundeau odinioară obiectele de preţ spre a fi cruţate de incendiu sau de jaf.

[5] Documente foarte importante pentru istoria Bisericii şi a naţiunii române, Iaşi, Imprimeria Adolf Bermann, 1866. A se vedea şi Ştefan Berechet, ,,Dovezi noi asupra secularizării averilor mânăstireşti”, Biserica Ortodoxă Română 1892-1893, p. 1041 şi 1925, p. 75-78 şi 475-479.