----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VIII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
3

 

Mişcarea intelectuală în Biserică la sfârşitul secolului al IV-lea – Sfântul Grigorie de Nyssa – Scrierile sale – Canonul său – Duhovnici, ai celor ce se pocăiau, la Constantinopol – Sfântul Epifanie, episcop de Salamina – Scrierile sale – Începuturile origenismului – Teofil al Alexandriei şi monahii din Egipt – Epifanie, Ioan de Ierusalim şi Ieronim – Rufin îl traduce pe Origen – Scrierile sale sunt condamnate în Roma – Epistolă a lui Anastasie, episcopul Romei, către Ioan al Ierusalimului – Condamnarea origenismului în Alexandria, Palestina şi Cipru, discuţiile lui Ieronim şi Rufin – Marile scrieri ale lui Ieronim – Învăţătura sa – Alţi scriitori bisericeşti – Sinesie de Ptolemaida şi alţi scriitori răsăriteni – Scriitori apuseni – Paulin – Rufin – Sulpiciu Sever şi alţii – Nichita de Remesiana, apostolul barbarilor de pe cele două maluri ale Dunării şi din Rusia – Augustin – Convertirea sa – Primele sale scrieri – El este ridicat la preoţie, apoi la episcopat (396); lucrările sale până în această epocă

 

Anii 386-396

 

Partea a IV-a

Din cauza faptului că s-a abuzat mult de câteva texte ale lui Ieronim în favoarea papalităţii, noi trebuie să expunem învăţătura sa privind acest subiect şi să demonstrăm că însăşi ideea de papalitate era cu totul opusă tuturor noţiunilor pe care el le-a dat despre preoţie şi autoritate în Biserică.

Observaţiile pe care noi le vom prezenta vor dovedi cât de vicios este sistemul celor care, pentru a susţine o eroare care le este dragă, se cramponează de câteva texte izolate, le exagerează şi le dau un sens opus celui pe care autorul l-a dat, de la care ei pretind că le împrumută. Pentru susţinerea acestui sistem, partizanii papalităţii au putut cita în favoarea acestei instituţii din Părinţii Bisericii, care nici măcar nu au crezut că într-o bună zi ea ar putea să existe şi care au mărturisit o învăţătură generală diametral opusă oricărei idei de autoritate centrală şi absolută în Biserică.

Ieronim, după ce a citat întrebarea pe care Iisus a pus-o apostolilor: „Dar voi cine îmi ziceţi că sunt ?”[1], adaugă: „Petru, în numele tuturor apostolilor, mărturiseşte: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. El îl numeşte Dumnezeu cel viu pentru a-L deosebi de aceşti zei care sunt priviţi ca zei şi care sunt morţi: Saturn, Jupiter[2].

... Şi răspunzând Iisus, au zis lui: fericit eşti Simone var-Iona, că trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie, ci Tatăl meu cel din ceruri, şi El dă mărturie apostolului, în schimbul celei pe care el I-o dăduse. Petru i-a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Această mărturisire adevărată îşi primeşte recompensa în aceste cuvinte: Fericit eşti Simone var-Iona. De ce ? Pentru că nici trupul, nici sângele, ci Tatăl ţi le-a revelat. Ceea ce nici trupul, nici sângele nu au putut revela, harul Sfântului Duh a revelat ...

Şi eu zic ţie. Ce înseamnă aceste cuvinte: Şi eu zic ţie ? Deoarece tu mi-ai spus: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, şi eu zic ţie, nu un cuvânt în zadar care nu ar avea nici un rezultat, ci eu îl zic, astfel încât cuvântul meu să-şi dobândească efectul: că tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea. În acelaşi fel în care El a dat lumina apostolilor pentru că ei au fost numiţi lumina lumii, celelalte cuvinte şi-au luat de la Domnul semnificaţia lor; astfel că lui Simon care credea în piatra, care este Hristos, El i-a dat numele de Petru; şi pentru a continua metafora pietrei, El a spus pe bună dreptate: pre această piatră voiu zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Eu cred că porţile iadului sunt viciile, păcatele şi dogmele false care-i amăgesc pe oameni şi îi duc în iad. Fiindcă nimeni nu crede că aici este vorba de porţile morţii[3], ca şi cum apostolii nu fuseseră supuşi morţii, ei ale căror mucenicii le-au dat atâta strălucire”.

După ce a spus că Petru a vorbit în numele tuturor apostolilor, Ieronim afirmă cu certitudine că răspunsul îi privea deopotrivă pe apostoli, şi că Biserica a fost construită pe ei.

Această învăţătură exclude orice idee despre un privilegiu personal pentru Sfântul Petru. Apostolii vorbeau toţi prin el; răspunsul lui Hristos a fost adresat tuturor apostolilor, chiar dacă El spunea: pre această piatră voiu zidi Biserica mea.

Explicaţia restului răspunsului dat Sfântului Petru este încă mai remarcabilă: Şi îţi voiu da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pre pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri. „Episcopii şi preoţii, spune Ieronim, neînţelegând acest text, îşi atribuie ceva din orgoliul fariseului şi pretind a avea puterea de a-i condamna pe nevinovaţi şi de a-i ierta pe vinovaţi, când Dumnezeu nu are grija sentinţei preoţilor, ci a vieţii păcătoşilor”.

La fel, spune Ieronim, ca în legea veche, leproşii erau obligaţi să se înfăţişeze înaintea preoţilor nu pentru a fi vindecaţi, ci pentru a se constata dacă erau sau nu curaţi, „tot aşa episcopul şi preotul nu a legat sau nu a dezlegat pe cei care sunt nevinovaţi sau vinovaţi, ci atunci când, împlinind slujba sa, el a ascultat diversele păcate, el ştie care este cel care trebuie legat sau cel care trebuie dezlegat”.

Raţionând astfel, Ieronim nu presupune că, în răspunsul Său, Hristos a vrut să-i confere Sfântului Petru un privilegiu personal. El nu vede decât o putere acordată tuturor apostolilor, şi în persoana lor tuturor episcopilor şi tuturor preoţilor, şi că aceştia erau înclinaţi să exagereze deoarece ei nu înţelegeau adevăratul sens al cuvintelor Mântuitorului.

Totuşi, pe acest text, în Biserica apuseană s-a construit întregul edificiu al omnipotenţei şi infailibilităţii papei, în calitatea sa de succesor al Sfântului Petru. Ieronim, unul din cei mai savanţi Părinţi ai Bisericii apusene, nici nu suspecta că se poate abuza de cuvintele lui Hristos, chiar în favoarea Sfântului Petru, oricât de puternic ar fi fost motivul pretinsului său succesor pe scaunul Romei.

Explicând textul Sfântului Pavel către efeseni despre păstorii Bisericii, Ieronim menţionează toţi păstorii, în general, ca însărcinaţi cu construirea Bisericii şi nu face nici o distincţie între ei[4]. Ar fi vorbit el astfel dacă Biserica ar fi avut un păstor suprem şi infailibil, care ar fi fost sursa oricărei slujiri pastorale ?

Ieronim nu a văzut în întreita declaraţie de dragoste cerută Sfântului Petru[5] decât o reparaţie a întreitei sale lepădări[6]. Vorbind despre sosirea Sfântului Pavel la Ierusalim, el spune că apostolul neamurilor nu ar fi vrut să propovăduiască fără a fi autorizat de Sfântul Petru şi de ceilalţi apostoli[7] care se aflau la Ierusalim, şi menţionează reproşul făcut de Pavel lui Petru pe tema nesincerităţii sale în ce priveşte riturile iudaice.

El numeşte în mod corect Roma scaun al lui Petru, deoarece Petru a suferit mucenicia la Roma şi a fost înmormântat acolo, dar nu-i recunoaşte decât o autoritate de mărturisire, asemenea scaunului Sfântului Marcu în Alexandria, şi nu o superioritate care eclipsează celelalte scaune apostolice[8]. Într-adevăr, aşa cum îi spune lui Iovinian[9], dacă Biserica a fost întemeiată pe Petru, ea a fost întemeiată de asemenea pe ceilalţi apostoli, care au primit cu toţii cheile împărăţiei cerurilor şi ,,pe care se sprijină, în mod egal între ei, tăria Bisericii. Dacă dintre cei doisprezece, unul a fost ales şef, este pentru a îndepărta orice ocazie de dezbinare. De ce nu a fost ales Sfântul Ioan, care era feciorelnic ? Fiindcă Petru era cel mai în vârstă. Domnul care a vrut să înlăture orice pretext de discuţie şi care a spus: cel care va dori să fie mai mare printre voi, acela să fie cel mai mic dintre toţi[10] nu a vrut să provoace gelozia altora alegând un bărbat tânăr pe care-l iubea”.

Dar în pofida alegerii sale, după Ieronim, Petru era mai puţin important decât Ioan. „Ioan, spune el, a fost evanghelist şi prooroc, în timp ce Petru nu a fost decât apostol”.

Deci, titlul său de şef sau cap al colegiului apostolic nu-i dădea, după Fericitul Ieronim, nici o superioritate asupra celorlalţi apostoli.

De atunci, contează puţin opinia lui Ieronim despre episcopatul şi şederea Sfântului Petru la Roma[11]. El este căzut, sub acest dublu raport, în eroare; dar, admiţând că Sfântul Petru, după ce a fost episcop al Antiohiei, şi-a mutat scaunul la Roma unde ar fi fost episcop 24 ani, el nu a obţinut din aceasta nici o consecinţă favorabilă pentru supremaţia pe care o reclamă episcopii Romei pentru titlul de succesori ai Sfântului Petru. Nerecunoscându-i nici o supremaţie Sfântului Petru, el nu putea să înveţe că succesorii săi ar fi moştenit-o.

Deci se înţelege că, vorbind despre autoritatea episcopului Romei, el nu o considera superioară celei a episcopului de Eugube, ultimul oraş episcopal din eparhia Romei. În loc să favorizeze distincţiile episcopale, Ieronim avea mai curând o anumită tendinţă de a ridica presbiteriatul până la episcopat; de a nu admite decât o preoţie, deţinută în egală măsură de episcopi şi preoţi, şi de a nu vedea decât ca un obicei al Bisericii distincţia care exista între unul şi celălalt. El recunoştea cu siguranţă în episcopat şi presbiteriat două grade ale aceleiaşi preoţii; el nu contesta funcţiile care, după obicei, erau atribuite exclusiv episcopilor, precum hirotonirea; dar învăţătura sa despre diferenţa care există de drept divin între episcopat şi presbiteriat nu era destul de clară pentru a nu da loc unei contestaţii[12].

Prin urmare, el nu era dispus să accepte, în episcopatul însuşi, o supremaţie de drept divin. De asemenea, o nega în mod categoric. Dacă el îl numeşte pe Sfântul Petru prinţ al apostolilor, el îi acordă acelaşi titlu Sfântului Andrei şi Sfântului Pavel, ceea ce dovedeşte că în ochii săi acest titlu de prinţ al apostolilor nu era o prerogativă personală, încă mai puţin o prerogativă ereditară.

În rest, explică el însuşi ce trebuie să se înţeleagă prin acest principat apostolic: Pavel este ales apostol cu acelaşi titlu ca Petru şi ceilalţi apostoli şi el nu are nimic de învăţat de la ei, cu atât mai puţin de la Petru decât de la ceilalţi[13]. El era egal cu Iacov, Petru şi Ioan care păreau a fi stâlpii Bisericii, şi aceşti apostoli l-au recunoscut ca egalul lor, însărcinat cu evanghelizarea neamurilor, aşa cum ei erau însărcinaţi cu evanghelizarea iudeilor.

În ce priveşte chestiunea iudaismului, Ieronim observă că Pavel îi reproşează lui Petru, deşi el era prinţ al apostolilor, că nu mergea drept în adevăr[14]. Titlul său de prinţ, împărţit cu ceilalţi apostoli, nu era decât un cuvânt care desemna rangul său personal în colegiul apostolic şi nu o autoritate care l-ar fi ridicat deasupra celorlalţi apostoli.

Dacă Sfântul Petru nu avea nici o supremaţie, cum ar fi putut episcopul Romei să o moştenească,  chiar când el ar fi fost succesorul său ? De asemenea, Ieronim nu-i recunoaşte lui [episcopului Romei] nici o supremaţie; el se exprimă astfel într-una din scrisorile sale, în care confundă aproape episcopatul cu presbiteriatul[15]: „Dacă tu cauţi autoritatea, universul este mai mare decât oraşul (urbe, adică Roma). Pretutindeni unde există un episcop, fie la Roma sau la Eugube; la Constantinopol sau la Rhegium; la Alexandria sau la Tanis. Vrednicia este aceeaşi, deoarece preoţia este aceeaşi. Puterea bogăţiilor sau josnicia sărăciei nu-l fac pe episcop nici superior, nici inferior. Toţi sunt succesorii apostolilor”.

Această scrisoare şi învăţătura care rezultă din alte scrieri ale lui Ieronim explică scrisorile în care el îl laudă atât de mult pe Damas şi Biserica Romană. De ce se exagerează sensul acestora din urmă şi nu se ţine cont deloc de alte texte care sunt furnizate de operele lui Ieronim ? Respectul pentru adevăr şi cinstea pe care o datorăm autorului cer ca diferitele sale afirmaţii să fie comparate cu imparţialitate pentru a extrage adevăratele sale convingeri.

Din ceea ce am citat rezultă că Ieronim nu a admis nici o superioritate în persoana apostolului Petru; că episcopul Romei nu a fost superior altor episcopi din punct de vedere al dogmei; că episcopul Romei nu a moştenit de la Sfântul Petru nici o prerogativă excepţională în Biserică, din moment ce Sfântul Petru însuşi nu a avut-o; că textele Scripturii în care au vrut să găsească prerogative personale pentru Sfântul Petru se referă la toţi apostolii; în fine, că Sfântul Petru nu a fost mai mult decât Iacov şi Andrei prinţ sau temelie a Bisericii, şi că el a fost inferior Sfântului Ioan în colegiul apostolic.

Aceasta este învăţătura lui Ieronim cu privire la sistemul papal, pe a cărui autoritate au vrut să se sprijine. Ceea ce se reduce la simple complimente de circumstanţă, textele extrase din scrisorile sale către Damas şi Eustochium, şi de care s-a abuzat prea mult pentru a atribui savantului doctor opinii absolut opuse celor pe care el le mărturisea în realitate.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] N.tr.: Matei 16, 15 şi urm.

   [2] Ieronim, Comment. in Evang. Math., cartea a III-a, c. XVI, v. 16, 17, 18, 19.

   [3] Ieronim face aici aluzie la o opinie a lui Origen.

   [4] Ieronim, Comment. in Epist. ad Ephes., cartea a II-a, c. IV, v. 11, 12, 16.

   [5] Ioan 21.

   [6] Ieronim, Epist. 77 ad Occan., § 4.

   [7] Epist. 112 ad Augustin, § 8. În ediţia Fericitului Ieronim realizată de benedictini nu au fost inserate cuvintele: şi prin apostoli, cu scopul de a lăsa să se creadă fără îndoială că Sfântul Petru putea singur să-i dea lui Pavel autoritatea de a propovădui Evanghelia. Este regretabil că, în ediţiile lor, şi mai cu seamă în tabelele lor, benedictinii au sacrificat prea adeseori erudiţia şi onestitatea lor pentru consideraţiile care i-au făcut să menajeze prea mult prejudecăţile şi erorile curţii de la Roma.

   [8] Ieronim, Epist. 97 ad Pammach., § 4.

   [9] Ieronim, Adv. Jovin., § 26.

   [10] N.tr.: Potrivit Matei 20, 26.

   [11] Ieronim, De Viris Illust., c. 1; Chron..

   [12] În epistola sa 146 către Evanghelie, el susţine în mod categoric că episcopatul şi presbiteriatul nu erau decât două grade ale aceleiaşi preoţii.

   [13] Ieronim, Comment. in Epist. ad Galat., c. 1.

   [14] Ieronim, Comment. in Epist. ad Galat., c. 2.

   Partizanii papalităţii sunt foarte stânjeniţi de această opinie a Fericitului Ieronim, şi nu pot crede că Sfântul Pavel a luptat în realitate împotriva şefului său ierarhic. Această expresie este cu adevărat burlescă pentru cei care cunosc istoria Bisericii şi înţeleg constituirea dumnezeiască a Bisericii.

   [15] Ieronim, Epist. 146 ad Evang., § 1.

 

Episodul urmator