----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre identitatea esenţială a ecumenismului şi filetismului

de arhipreot Peter Heers

 

De acelaşi autor       

 

Precum scria odinioară părintele Serafim Rose, diferenţa dintre Ortodoxie şi heterodoxie este cât se poate de evidentă în aceea că Biserica Ortodoxă (prin sfinţii ei) este capabilă să discearnă duhurile. Mai mult, discernământul metodelor duhurilor căzute este o condiţie de bază în alcătuirea hristologiei şi ecleziologiei. Precum scrie Sfântul Evanghelist Ioan, spre aceasta s-au arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului (I Ioan 3, 8).

Prin urmare, în măsura în care cineva este curăţit de patimi şi luminat de Duhul lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură se deschide vederea lui duhovnicească şi dobândeşte discernământul. Acest dar al discernământului, cea mai mare dintre virtuţi, presupune iniţierea în moartea, învierea şi viaţa în Hristos care este trăită înlăuntrul Trupului Său, Biserica. Că puţini creştini ortodocşi deţin într-o măsură bună acest dar este o mărturie a năvălirilor duhului lui antihrist, care, sub alt nume, este secularismul. Scopul duhului lumesc este tăgăduirea naturii teantropice[1] a lui Hristos şi a Trupului Său, ,,ceasul ispitei, care va veni peste toată lumea, pentru a-i încerca pe cei ce vieţuiesc pe pământ” înainte de ascensiunea omului fărădelegii, antihrist. Această ispită vine în lume în primul rând prin răspândirea ereziei ecleziologice cunoscută ca ecumenism.

 

Ecumenism şi secularism

Ecumenismul ca o erezie ecleziologică şi tăgăduirea Adevărului Trupului lui Hristos, şi ca o distorsionare metodologică a Căii lui Hristos, s-a născut şi a crescut în sânul unei ,,creştinătăţi” secularizate. Precum am spus, secularismul este înainte de toate duhul lui antihrist, care şi acum în lume este (I Ioan 4, 3), cu alte cuvinte tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup (I Ioan 4, 3). Aceasta se referă nu numai la acea ,,creştinătate” care neagă în mod expres dumnezeirea Domnului nostru, feluritele ,,arianisme” contemporane, ci la orice duh care neagă că Iisus Hristos a venit – adică, a venit şi rămâne – în trup, în Trupul Său, Una Biserică.

Ecumenismul, ca mişcare de unificare, caută în mod ironic să depăşească scandalul dezbinării negând ,,scandalul persoanei” – Întruparea. În loc de a-şi răstigni intelectul pe crucea acestui scandal – că Hristos a intrat în istorie şi continuă să fie în istorie într-un timp şi loc particular, fiind în mod tainic întrupat ’aici’ şi nu ’aiurea’ –, adepţii neiniţiaţi şi raţionalişti ai lui Iisus caută un Trup teantropic după chipul lor: ,,dezbinat în timp”, în căutarea unei deplinătăţi despre care presupun că există doar în plan ceresc. Ei văd Biserica ca fiind dezbinată în planul istoric, ca limitată de mâna grea a istoriei. În încercarea de a identifica Biserica, ei nu văd la origine semnele exclusive ale unicităţii, sfinţeniei, sobornicităţii şi apostolicităţii luate laolaltă, ci mai curând formele exterioare care ,,deja unesc”, precum apa botezului (stropită, turnată sau cufundată), riturile liturgice, credinţa în dumnezeirea lui Hristos sau textul comun al Sfintei Scripturi. Contează prea puţin că astfel de forme exterioare, şi într-adevăr cu atât mai mult, erau deţinute de ereticii din antichitate precum monofiziţii sau iconoclaştii şi nu au fost nicicând socotite a fi suficiente pentru a da naştere nici unui fel de ,,comuniune parţială” sau ,,unitate deja existentă”. Nici nu pare să-i deranjeze că ,,demonii cred şi se cutremură” şi astfel ,,unitatea în credinţa în dumnezeirea lui Hristos” i-ar include în mod necesar pe demoni.

Această nouă ecleziologie, această nouă viziune a Bisericii, sau mai degrabă a lui Hristos Însuşi ca Trup şi Cap, ar putea fi caracterizată ca nestorianism ecleziologic, în care Biserica este împărţită în două fiinţe separate: pe de o parte, Biserica din ceruri, în afara timpului, singură adevărată şi deplină, şi pe de altă parte, Biserica, sau mai curând ,,bisericile” pe pământ, în timp, deficiente şi relative, pierdute în umbrele istoriei, căutând să se apropie una de cealaltă şi de acea desăvârşire transcendentă, pe cât de mult este cu putinţă în slăbiciunea voinţei omeneşti efemere.

Cu toate acestea, ei nu realizează în mod evident că negând Unicitatea vădită a lui Hristos într-un timp şi loc particular pe pământ, în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, ei neagă de asemenea că El a venit în trup. Ei caută să născocească o Biserică din elemente disparate sau să recunoască o Biserică existentă deja, dar ,,dezbinată” în locul Uneia Biserici, un trup în locul Trupului Dumnezeului-Om care a venit, şi prin această dezvăluire ei aparţin duhului lui antihrist (literalmente, acela care este pus în locul lui Hristos)

 

Filetism şi secularism

În mod bizar, ceea ce este văzut adeseori ca opus ecumenismului, sau chiar erezia pe care ecumenismul are menirea de a o îndrepta, filetismul, este un duh înrudit cu ecumenismul şi născut şi crescut în acelaşi mediu spiritual: secularismul.

Ca în cazul ereziei ecumenismului, filetistul vede Biserica ca fiind limitată de şi în istorie, ca fiind identificată nu în primul rând sau nu tot atât de mult de semnele exclusive ale unicităţii, sfinţeniei, sobornicităţii şi apostolicităţii pe cât de identitatea etnică a unei persoane şi de trecutul ei. Scopul Bisericii aici nu este mântuirea tuturor oamenilor de păcat şi moarte, ci mântuirea identităţii lor etnice şi a naţiunii lor. Cu filetismul, ca şi cu ecumenismul, ierarhia este pierdută, discernământul este deplasat sau inexistent, cu privire la ce este primordial şi la ce urmează în termeni de identitatea noastră, cele din planul al doilea şi al treilea preluând conducerea.

Filetismul a fost precursorul necesar al ecumenismului, pendulul a oscilat spre dreapta astfel încât ar putea fi generat avântul pentru marea oscilare spre stânga şi apostazia ce urmează după aceasta. A fost necesară de asemenea crearea unui om de paie în locul ecleziologiei ortodoxe patristice, astfel încât opoziţia legitimă faţă de noua ecleziologie să poate fi marginalizată cu uşurinţă şi îngrămădită laolaltă cu variate ,,-isme” la dreapta. Se presupune că ecumenismul vine ca o corectare a filetismului, dar pe cât de paradoxal poate fi, şi este adeseori, s-a pus de acord ,,în mod paşnic” cu filetismul.

De exemplu, când cineva vede Biserica sa ca fiind identificată în mod esenţial cu neamul său, el acceptă cu uşurinţă că neamul vecinului său trebuie de asemenea să aibă o biserică naţională (pentru cel înclinat către cele lumeşti nu contează dacă este ,,pe deplin” ortodoxă sau ,,parţial” heterodoxă). Doar în acest context poate înţelege cineva astfel de fenomene din occident precum imigrantul care nu vede nici o problemă la propriii copii care merg în comunitatea heterodoxă locală de vreme ce ei au ,,devenit americani” şi merg la ,,Biserica americană”. Doar când cineva înţelege că filetiştii identifică Trupul teantropic al lui Hristos cu limba lor şi cultura lor poate începe să pătrundă de ce ei preferă să-şi piardă chiar propriii copii şi să lase parohia lor să moară odată cu ei, decât să schimbe o iotă din aceste aspecte efemere (potrivit Matei 24, 35).

 

Ecumenism şi filetism: două feţe ale aceleiaşi monede a secularismului

Departe de a fi duşmanii sau îndreptătorii unul altuia, ecumenismul şi filetismul sunt mai curând două feţe ale aceleiaşi monede a secularismului. Ambele curente neagă sobornicitatea Uneia Biserici şi ambele caută să recunoască în locul ei o Biserică ,,dezbinată”, fie de-a lungul liniilor etnice sau denominaţionale. Ambele reduc Biserica la nivelul sociologic şi istoric, plasând-o în slujba lumii căzute, opusă slujbei mântuirii omului de lume şi învingerii lumii, potrivit cuvintelor Domnului: Ci îndrăzniţi, eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

Însă, cea mai mare dovadă că ecumenismul şi filetismul sunt stăpânite de ,,duhul lui antihrist” constă în roadele lor. Ele lucrează împotriva mântuirii lumii deoarece ele transformă Biserica în lume, prin urmare întru nimic nu mai este de treabă, fără numai a se arunca afară şi a se călca de oameni (Matei 5, 13). Pe de o parte, fie prin tribalism sau relativism, ele neagă dumnezeiesco-omenirea Uneia Biserici, faptul că ea este dincolo de această lume, puterea ei în Sfânta Cruce (ascetismul) care, dacă ,,este înălţată” prin ea, îi atrage pe toţi oamenii la Hristos (potrivit Ioan 12, 32). Pe de altă parte, lipsindu-le ,,magnetul” sfinţeniei şi virtuţile teantropice, aceşti doi copii ai secularismului neagă heterodocşilor ,,ghimpele” mântuitor al sufletului, ceea ce Sfinţii Părinţi au numit ,,neliniştea cea bună”. Vorbind mult despre dragoste, fiecare în propriul mod (pentru naţiune sau lume), ambele curente sunt dezvăluite ca lipsite de dragoste pentru mântuirea aproapelui său, deoarece ambele îl lasă pe el în amăgirea şi eroarea sa, unul ridicând o barieră etnică, celălalt negând calea strâmtă.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Caracterul dumnezeiesco-uman al lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.