----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XVII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

XII. Piedici diavoleşti pe calea rugăciunii [continuare]

Este interesant să amintim următoarea cugetare a Sfinţilor Părinţi: gândurile de hulă nu năpădesc pe oamenii afundaţi în păcate de moarte, nici sufletele care petrec fără grijă de mântuirea lor. Demonii nu se ocupă de astfel de oameni pentru că şi fără aceasta îi ţin prin grelele lor păcate sub puterea lor. De gândurile hulitoare pătimesc, de obicei, oamenii temători de Dumnezeu, care prin pocăinţă, nevoinţa rugăciunii şi săvârşirea de fapte ale iubirii doresc să capete mila lui Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele, dar care pentru o oarecare slăbiciune omenească – înălţare, osândirea aproapelui, înrăire împotriva vrăjmaşilor şi altele asemenea – dau motiv demonilor să-i năpădească.

Este drept să nu ne înfricoşăm de gândurile hulitoare, ci să le dispreţuim şi să le lăsăm deoparte, fără a le acorda atenţie, socotindu-le străine, neţinând de noi. În lupta cu acestea să ne spunem: ,,Nu mă învoiesc cu voi”. Ori, întorcându-ne către demonul care le-a trimis, să spunem: ,,Du-te de la mine, satano ! Asupra capului tău să fie această hulă. Eu nu am nici o părtăşie cu ea”.

Omul nu trebuie să se lupte energic cu gândurile de hulă, nici să se oprească asupra lor, nici să le cerceteze şi să le analizeze. Dimpotrivă, trebuie să le dispreţuiască şi să le îndepărteze prin neluare aminte, asemenea călătorului care nu dă atenţie câinilor care-l latră. Ei latră, însă dacă nu sunt întărâtaţi, îndată tac, fără să-i aducă vreo vătămare. Potrivit Fericitului Augustin, diavolul poate doar să latre, şi nu să muşte. El îi muşcă doar pe cei care îi dau atenţie.

Dacă mergi împotriva vântului, care suflă praf, şi închizi ochii, aceştia nu se vor umple de praf. Astfel poţi să-ţi asiguri mersul tău. Dacă ţi se arată în chip conştient gânduri de hulă în timpul rugăciunii, spune: ,,Nu mă învoiesc cu ele, sunt de la diavol”. Închide ochii tăi lăuntrici la gândurile de hulă şi nu vei suferi din pricina lor. Astfel, continuă calea ta duhovnicească fără tulburare şi roagă-te cu smerenie lui Dumnezeu. Diavolul are în vedere ca prin gândurile hulitoare să te îndepărteze tocmai de rugăciune. Dacă te înfricoşezi de ele acolo unde nu este frică (potrivit Psalmi 13, 5), vei bucura pe diavolul. Nu le acorda nici o atenţie şi-l vei ruşina, şi vei avea biruinţă asupra lui.

Gândurile de hulă sunt uneori foarte obraznice, nu contenesc nicicum, ci îl chinuie stăruitor pe om. Dacă se întâmplă aceasta cu tine, urmează sfatul Sfinţilor Părinţi: nu lupta împotriva lor pe socoteala rugăciunii tale, căci cu îndepărtarea de convorbirea cu Dumnezeu şi atenţia asupra gândurilor hulitoare vei bucura pe demonii care tocmai acest scop au: să rupă legătura ta cu Domnul. După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, acela care doreşte să lupte în acest chip cu gândurile de hulă se aseamănă omului care vrea să prindă fulgerul în braţe. Gândurile de hulă sunt precum fulgerele: strălucesc în conştiinţă şi se topesc. Cum îi vei izgoni pe demoni ? Totuna cum ai pune pe fugă vântul.

Te vei izbăvi de gândurile de hulă îndată ce vei conştientiza cu tărie că nu sunt ale tale, ci demonice, şi le vei dispreţui ca atare. Dar, ca să nu se întoarcă din nou la tine, Sfinţii Părinţi sfătuiesc să te ocărăşti înaintea lui Dumnezeu, să te smereşti, pe nimeni să nu osândeşti şi să nu te mândreşti cu nimic. Trebuie să te rogi lui Dumnezeu să îndepărteze această ispită şi să te izbăvească de diavolul cel hulitor. Dacă nu obţii nici un rezultat, rabdă cu blândeţe şi cu mulţumire năvălirea demonilor, amintindu-ţi că aceasta a fost îngăduită nu de mânia cea dumnezeiască, ci de bunul Proniator, de Dumnezeu, pentru tine, dorind ca astfel să te întărească în ispită, să te facă puternic împotriva demonilor, răbdător în necazuri şi smerit în adâncul inimii.

Să amintim că pentru gândurile necurate nu noi vom da răspuns în Ziua Judecăţii, ci satana care le-a trimis. Nu trebuie să deznădăjduim, nici să ne îngrijorăm într-un anume fel, căci de la deznădejde până la deplina pieire nu este decât un singur pas. Spre acest înfricoşător pas vrea să ne conducă diavolul, însă nu trebuie ca noi să ne prindem în cursele lui.

Mulţi şi-au pierdut echilibrul fiindcă au intrat în panică din pricina gândurilor celor hulitoare. Din pricina neştiinţei duhovniceşti, ei au încetat să se roage, căci tocmai în timpul rugăciunii, după încredinţarea lor, demonii îi năpădeau prin închipuirile de hulă. Unii creştini chiar refuză sfintele taine din această pricină; alţii au încetat să meargă la biserică, ca să nu păcătuiască mai mult; alţii s-au sleit de supărare ori de post peste puteri, fără să primească vreo uşurare. Greşeala tuturor acestora constă în aceea că ei nu văd în aceste ispite vicleniile demonilor, ci le atribuie doar loruşi. Bine procedează cel care nu deznădăjduieşte, ci biruieşte cu bărbăţie tulburarea lăuntrică şi hotărăşte să meargă cu gândurile de hulă la duhovnic. Fără să le arate cu de-amănuntul, ci doar învinuindu-se întru acestea, el află uşurare şi izbăvire.

Un monah a fost strâmtorat de asemenea gânduri vreme de 20 ani pe muchie. În tot acest timp, şi-a silit trupul cu post şi cu priveghere, însă nu a avut nici o izbândă. În cele din urmă, s-a dus la un mare şi sfânt stareţ. Şi pentru că se ruşina de grelele gânduri de hulă, le-a scris pe o hârtie, i-a dat-o stareţului şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui, neîndrăznind să-l privească pe sfânt. Acesta a citit cele scrise, a zâmbit binevoitor şi, ridicându-l de la pământ pe frate, i-a spus: ,,Fiule, pune mâna ta pe capul meu”. Când monahul a făcut aceasta, stareţul a adăugat: ,,Să fie pe capul meu aceste gânduri de hulă ale tale pe care tu le socoteşti păcate. Cu adevărat, ele nu sunt în acest chip. Pentru aceasta nu te tulbura mai mult de ele. Nu te mâhni şi nu le socoti păcate, căci ele sunt înşelare diavolească, care tulbură pe cei neştiutori”. Monahul a simţit atunci că gândurile de hulă l-au lăsat pe dată.

Nesecate sunt uneltirile diavoleşti. Gândurile de hulă sunt doar unul dintre mijloacele de care ei se slujesc pentru a-i îndepărta pe cei credincioşi de mântuitoarea convorbire cu Dumnezeu. Unde nu află ogor prielnic pentru sădirea gândurilor de hulă, ei se slujesc de alte mijloace. Vom examina aici unele dintre acestea, pentru că ele sunt adevărate piedici în calea rugăciunii.

Unde este cu putinţă, demonii aprind mândria satanică în sufletele jertfelor lor şi prin ea îi înstrăinează de orice rugăciune. Ei le inspiră învăţătura mincinoasă că omul nu are nevoie de Dumnezeu, că el este singurul stăpân al vieţii sale, că el este făuritor al soartei sale, că el singur poate să-şi făurească mai bine viitorul, că este înjositor pentru el să se smerească, să cadă în genunchi, să se roage, să plângă, să-şi frângă inima. Toate acestea omul trebuie să le depăşească, să devină vrednic de mândra sa ,,cinste”. Unul dintre cele mai răspândite puncte de vedere a fost cel al nefericitului Nietzsche. El a fost un ateu plin de îndrăzneală, care a visat la un aşa-zis supraom şi a rostit cuvinte de hulă în numele supraomului său: ,,Cum ar putea să existe Dumnezeu şi acest Dumnezeu să nu fiu eu ?” Cuprins de mândrie, Nietzsche a declarat război lui Dumnezeu şi şi-a sfârşit viaţa în chip jalnic, în nebunie.

Omul mândru nu poate să se roage. Chiar de-ar începe convorbirea cu Dumnezeu prin rugăciune, el va începe să se laude, aşa cum se lăuda fariseul din Evanghelie, care zicea: Dumnezeule, mulţumescu-ţi, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 11-12). Ce folos pentru suflet dintr-o asemenea rugăciune înaltă ? Este nebunie să te lauzi înaintea Aceluia care te vede în păcătoşenia ta vrednică de plâns, în timp ce mândria te face orb la ea. Dumnezeu a dat omului şi viaţă, şi sănătate, şi talente, şi toate realizările cele bune. Dacă Dumnezeu ar lua darurile Sale, omul ar rămâne în jalnica sa sărăcie. Însă, stăpâniţi de demoni, cei mândri sunt mereu ,,cu capul mare”. Ei nu văd acest adevăr simplu, că atârnă pe deplin de Dumnezeu, şi continuă să se joace cu ,,desăvârşirea” lor. Şi aceasta înaintea Cui ? Înaintea Celui Atotdesăvârşit ! Însă Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi Domnul va batjocori pre ei (Psalmi 2, 3). Dacă începe însă întru mânia Sa să-i certe, vai lor !

Nu se spune defel în Biblie despre cei păcătoşi că Dumnezeu îi socoteşte potrivnici ai Săi, în afară de cei mândri. Dumnezeu este dragoste şi, în marea Lui bunătate, este îngăduitor cu păcătoşii care se pocăiesc. Doar pe cei mândri nu poate să-i rabde. În legătură cu aceştia, este spus: Domnul celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6; Pildele lui Solomon 3, 34). Diavolul vrea să-şi conducă jertfele până la o asemenea lepădare a celor mândri de la Dumnezeu; pentru aceasta îi face să se mândrească şi să lase rugăciunea socotită de nefolos şi, chipurile, înjositoare a vredniciei omeneşti.

Pentru om însă, este deschisă întotdeauna posibilitatea de a o rupe cu diavolul şi de a se pocăi înaintea lui Dumnezeu. Cel mândru poate să conştientizeze păcătoşenia sa ca orice alt păcătos, în general, şi poate să înceapă să înseteze după părtăşia de rugăciune cu Ziditorul. Din această pricină, fireşte, diavolul este nemulţumit. Ce face atunci ? Foarte simplu: schimbă tactica şi începe să atace aplecarea spre Dumnezeu cu săgeţi potrivnice, cu săgeţile cele mai vătămătoare ale părutei smerenii. El începe să insufle celor care se căiesc că pentru păcătoşenia lor nu mai sunt vrednici să stea la rugăciune, că nu au folos din aceasta şi este mai bine să nu se roage.

Înfricoşător de vicleni sunt demonii. Ei aduc asupra oamenilor mândria ca să-i facă nerăbdători, certăreţi, plini de răutate, răzbunători, luptători împotriva lui Dumnezeu; îi aruncă în cele mai mari păcate, iar după ce îi umplu de păcate, tot ei, aceiaşi demoni, le insuflă o părută smerenie, şoptindu-le: ,,Sunteţi foarte păcătoşi, nu mai aveţi îndrăzneală să vă rugaţi. Sunteţi nevrednici să vă ridicaţi la rugăciune, Dumnezeu nu o să vă audă”. În acest chip, dacă reuşesc întru viclenia lor, demonii îi ţin legaţi de ei pe aceia care se apleacă către pocăinţă şi îi supun din nou puterii lor întunecate.

 

Scara dumnezeieştii suiri la cer, sau Scara raiului

Icoană din secolul al XII-lea, Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Sfântul Ioan Scărarul a descris viaţa creştină ca o scară cu 30 trepte. Monahii sunt ispitiţi de demoni şi încurajaţi de îngeri, în timp ce Hristos îi întâmpină la capătul de sus al scării

 

Trebuie să amintim că Dumnezeu este dragoste şi că este gata întru toate să-i ierte pe aceia care cu pocăinţă se întorc către El, la casa părintească, asemenea fiului rătăcitor (potrivit Luca, cap. 15). A ne întoarce însă la casa părintească înseamnă a ieşi de sub puterea demonilor şi a nu mai asculta şoaptele lor întunecate. Altfel rămânem lângă ei şi ne învârtim pururea în cercul vicios al deznădejdii celei pierzătoare: din păcat către deznădejde, din deznădejde către noi păcate, şi aşa până la pieirea noastră.

Dumnezeu ne cheamă către mişcarea inversă, de la pocăinţă către rugăciune, de la rugăciune către nădejdea mântuirii. Oricât de nevrednic ar fi, cel păcătos trebuie să îmbrăţişeze smerita rugăciune. El trebuie să spună: ,,Este adevărat că sunt păcătos, însă Iisus Hristos a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Sunt nevrednic, însă dacă chiar Dumnezeu cheamă prin Fiul Său cel Unul-Născut pe cei nevrednici la pocăinţă, mă voi scula şi eu la rugăciune şi mă voi pocăi”. Aşa sunt lăsate fără putere vicleniile vrăjmaşului.

Oricât de mari ar fi păcatele noastre, trebuie să ne amintim că şi pentru noi există mântuire. Tocmai pentru aceasta s-a dat pocăinţa, tocmai la aceasta slujeşte şi rugăciunea. Cine izbândeşte să iasă din deznădejde îi face de ruşine pe demoni şi ajunge la biruinţă.

Însemnată întru întărirea cugetărilor noastre este povestirea din Patericul Sfântului Ignatie Briancianinov. Un monah din Mânăstirea Enat din Alexandria a săvârşit un păcat greu. După aceasta, conştiinţa a început să-l mustre cu putere şi el a căzut în mare întristare. Ca să-l vatăme desăvârşit, demonii au început să-i insufle gânduri prin care să-l conducă la deznădejde deplină. El însă, ca iscusit şi încercat nevoitor, văzând că întristarea îl biruie, s-a nevoit să-şi întărească inima cu nădejde în milostivirea lui Dumnezeu spunând: ,,Cred că Dumnezeu este nespus de îndurat şi milostiv. El Îşi va arăta bunătatea Sa şi către mine, păcătosul”.

Spunând aceasta, demonii s-au arătat îndată şi au început să obiecteze: ,,De unde ştii tu că Dumnezeu va arăta către tine îndurare ?” Iar monahul le-a răspuns: ,,Cine sunteţi voi ? Şi lucrul vostru este oare să judecaţi dacă am greşit ? Voi sunteţi fii ai gheenei şi întunericului şi pentru voi s-a rânduit veşnica pieire. Dacă Dumnezeu este milostiv şi bun, ce vreţi de la mine ?” După aceste cuvinte, ruşinaţi, demonii au plecat de la frate fără nici un fel de izbândă. Iar el, încredinţându-se milei celei dumnezeieşti, s-a pocăit şi cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mântuit.

De luat aminte aici că monahul căzut s-a ridicat îndată şi nu a devenit pradă deznădejdii. El nu a încetat să se roage cu neschimbată şi tare nădejde, crezând că Dumnezeu îl va ierta dacă se va căi din toată inima şi dacă nu va mai repeta păcatul. Cu aceasta, el şi-a întărit sfântul adevăr că Dumnezeu ne pedepseşte nu pentru păcatele noastre, ci pentru îndârjirea noastră întru ele, născută din nepocăinţă, negrijă sau deznădejde. La Dumnezeu există nespusă îndurare. El poate să ierte toate păcatele. Însă dacă cel păcătos nu ia aminte şi nu doreşte să se pocăiască, atunci cum poate Dumnezeu să-l ierte ?

 

Episodul urmator