----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Diavolii revoluţionari ai Rusiei (I)[1]

 

Anii ‘1860 au fost vremuri deprimante, boala morală a occidentalismului continua să infecteze trupul Sfintei Rusii. Aşa cum scria viitoarea noua mucenică Ana Zerţalova: ,,Erau vremuri mohorâte atunci în capitală. Sfintele biserici, bastioanele de necucerit ale Ortodoxiei, stăteau ca înainte, ca zidurile de neclintit; sfintele icoane erau împodobite cu acoperământuri strălucitoare de pietre preţioase, cei bineplăcuţi lui Dumnezeu se odihneau în biserici în moaştele lor nestricăcioase. Dar oamenii piereau din cauza păcatelor şi erorilor lor. Duhul puţinei credinţe şi desfrâul pătrundeau pretutindeni, precum cea mai sălbatică plagă, în minţile instabile. Tolstoi şi alţi învăţători falşi se furişau în inimile tinerilor neexperimentaţi cu propaganda lor distrugătoare, subminând în ei bazele credinţei şi evlaviei. Domnul era uitat, uitate erau regulile moralităţii şi cinstei; uitate erau autorităţile şi ordinea; patimile şi viciile răbufneau către libertate”[2].

Unul dintre cei care a cedat temporar acestei ispite a fost Serghie Alexandrovici Nilus. ,,M-am născut – scria el – în 1862 (25 august), într-o familie care de pe partea mamei număra în sânul ei nu puţini oameni avansaţi – avansaţi în duhul pentru care anii ‘60 a ceea ce este acum secolul trecut era renumit. Părinţii mei erau nobili şi proprietari de pământuri, dintre cei mari. Probabil din cauza legăturilor lor cu pământul şi ţăranii au scăpat de orice manifestare extremă a avântului din anii ‘70. Cu toate acestea, ei ar nu ar fi putut scăpa de duhul – ca să zicem aşa – platonic-revoluţionar general al vremurilor, atât de mare era atunci atracţia ideilor egalitarismului, libertăţii cugetului, libertăţii ... da, probabil libertăţii de acţiune de asemenea, care copleşea pe oricine. Pare că în acea vreme nu exista nici măcar o singură casă a nobilimii în ambele capitale în care se afla structura de stat a imperiului rus care să nu fi fost reorganizată după propriul model, pe măsura înţelegerii sale şi potrivit ultimei cărţi citite, mai întâi din Contemporanul [Sovremennik] şi apoi din Note despre patrie [Otechestvennie Zapiski] sau Vestitorul Europei [Vestnik Evropy].

 

Serghie Nilus

 

Desigur, hrana tare a conversaţiilor cu caracter politic nu ajutau mult să se dezvolte în mine vise religioase, aşa cum erau numite pe atunci, şi am crescut într-o înstrăinare completă de Biserică, asociind-o în imaginaţia mea copilărească doar cu bătrâna mea doică, de care-mi plăcea să râd. Totuşi, nu ştiam nici o rugăciune şi intram în biserică doar din întâmplare; am învăţat legea lui Dumnezeu de la profesori care erau indiferenţi, dacă nu cu totul ostili faţă de cuvântul lui Dumnezeu, ca o necesitate inflexibilă a programei şcolare. Acesta era gradul meu de cunoaştere a lui Dumnezeu când eu, ca un tânăr care era ortodox cu numele, am ajuns la universitate unde ei deja, bineînţeles, nu aveau deloc timp pentru astfel de banalităţi ca Ortodoxia. Lăsat să mă descurc singur în viaţa credinţei, am ajuns într-un asemenea grad abominabil de părăginire duhovnicească încât îşi poate închipui aşa ceva doar acea persoană care a trăit în această duhoare duhovnicească şi care, atunci când se afla pe calea propriei distrugeri, a fost împiedicată de mâna nevăzută a Ziditorului milostiv”[3].

Nilus nu a devenit revoluţionar. Dar mulţi alţii supuşi aceloraşi influenţe au devenit, precum L.A. Tihomirov[4]. Puţini erau cei, asemenea lui Nilus şi Tihomirov, care găseau calea înapoi la credinţa străbună a Ortodoxiei. În acest fel liberalismul confuz al părinţilor au corupt fiii, pregătind calea pentru revoluţie.

,,Revoluţia – scria filozoful Ivan Ilyin – este o boală spirituală, şi probabil şi o boală în mod direct psihologică. Revoluţia este dezlănţuirea patimilor atee, nenaturale, distrugătoare şi josnice. Este născută din greşelile puterii conducătoare şi din vanitatea şi invidia supuşilor ei. Începe cu încălcarea legii şi sfârşeşte cu demoralizarea şi moartea”.

Strategia revoluţiei a avut două forme: revoluţia anarhistă favorizată de nobilul rus Mihail Bakunin[5], şi revoluţia socialistă favorizată de Marx şi Engels.

Principalele scopuri ale marxismului, aşa cum se declara în Manifestul comunist din 1848, erau distrugerea proprietăţii private, distrugerea familiei şi distrugerea religiei ca un preludiu la triumful proletariatului şi sosirea comunismului. În orice caz, revoluţia din 1848 a fost un eşec din punct de vedere socialist. Şi după acel eşec, o reacţie conservatoare moderată s-a instalat în întreaga Europă deoarece o parte din bogăţia generată de o perioadă de creştere rapidă a economiei lumii s-a scurs către muncitori şi le-a tocit zelul pentru revoluţie. Dar pe măsură ce numărul lor a crescut direct proporţional cu creşterea producţiei în fabrici, a crescut puterea lor. Şi ar fi fost nevoie doar de altă scădere a economiei pentru a-i scoate în străzi ...

În 1864, Marx a fondat Asociaţia Internaţională a Muncitorilor în Londra. În cuvântul său inaugural, el a arătat cum revoluţia industrială a sărăcit clasa muncitoare engleză, şi a declarat: ,,În toate ţările Europei a devenit acum un adevăr demonstrabil pentru orice minte imparţială, şi negat doar de cei al căror interes este de a-i îngrădi pe alţi oameni într-un paradis al prostiei, că nici o îmbunătăţire a utilajelor, nici o aplicaţie a ştiinţei la producţie, nici aparate de comunicaţie, nici noi colonii, nici emigraţie, nici deschiderea pieţelor, nici comerţul liber, nici toate aceste lucruri puse laolaltă nu vor pune păcat suferinţelor maselor harnice”.

Marx a continuat să controleze această asociaţie, Prima Internaţională, până la Congresul ei din Basel din 1869, când delegaţii au fost captivaţi de Bakunin[6]. Richard Wagner spunea despre el: ,,În acest om remarcabil, cel mai pur umanitarism [!] era combinat cu o sălbăticie extrem de duşmănoasă faţă de orice cultură, şi astfel relaţia mea cu el fluctua între oroare instinctivă şi atracţie irezistibilă ... Anihilarea oricărei civilizaţii era obiectivul pe care el îşi aşezase inima; a folosi toate pârghiile politice ca un mijloc pentru acest scop era preocuparea sa curentă, şi îi servea adeseori ca pretext pentru amuzament ironic”[7].

Bakunin, scria istoricul şi filozof al ideilor de origine letonă Isaiah Berlin, ,,era un agitator înnăscut cu suficient scepticism în sistemul său încât să nu se lase dus de propria elocvenţă învolburată. A domina indivizii şi a mânui adunările era meseria sa: el aparţinea acelei clase de persoane bizare, din fericire nu foarte numeroase, care izbutesc să-i hipnotizeze pe alţii pentru a se implica în cauze – dacă este necesar să omoare şi să moară pentru ele – în timp ce ele însele rămân reci, conştiente în mod limpede şi ironic de efectul vrăjii pe care-l aruncă. Când cacealmaua sa era anulată, aşa cum era ocazional, de exemplu, de Herzen[8], Bakunin râdea cu cea mai bună dispoziţie, admitea totul cu sinceritate, şi continua să cauzeze prăpăd, cu încă mai multă indiferenţă ca înainte. Calea sa era presărată cu victime, dezastre, şi convertiţi credincioşi, idealişti; el însuşi rămânea până la sfârşit un proprietar de pământ rus vesel, nepăsător, nesincer, agreabil în mod irezistibil, distrugător cu calm şi răceală, fascinant, generos, nedisciplinat, excentric ...”[9].

Diferenţa fundamentală dintre Marx şi Bakunin consta în atitudinea lor faţă de stat. Pe câtă vreme Marx cerea răsturnarea vechilor regimuri, el nu era împotriva statului ca atare, în orice caz nu înainte de începutul paradisului comunist, şi credea că statul ar putea fi utilizat pentru a elibera muncitorii. Şi importanţa statului în gândirea sa, combinată cu o abordare mai ,,ştiinţifică” şi colectivistă, a devenit mai pronunţată cu timpul.

,,Însemna – precum scrie M.S. Anderson – o schimbare fundamentală a accentului în gândirea sa. Împlinirea şi adevărata libertate a individului rămânea încă obiectivul revoluţiei şi sfârşitul procesului istoric. Însă, în ceea ce privea fabricarea de revoluţii, ‘alienarea’ sa şi conştiinţa sa revoluţionară, atât de importante în scrierile timpurii din anii ‘1840 şi încă importante în cele din anii ‘1850, erau acum ameninţate cu imersiunea într-un proces vast şi impersonal al evoluţiei sociale guvernate de legi analoage celor ale lumii fizice şi aproape imposibil de abătut sau oprit”[10].

Însă Bakunin credea că statul era pur şi simplu altă formă de opresiune şi trebuia distrus. ,,Eu nu sunt comunist – spunea el –, deoarece comunismul, concentrând toată proprietatea în stat, conduce în mod necesar la concentrarea întregii puteri a societăţii în stat. Eu vreau să abolesc statul ...”[11]. Asemenea filozofului francez anarhist Proudhon[12], Bakunin credea că toată proprietatea era furt şi că includea proprietatea statului. Tot ca Proudhon, el credea că statele ar trebui înlocuite cu organizaţiile muncitorilor locali.

Cea mai faimoasă remarcă a lui Bakunin era: ,,Dorinţa de a distruge este de asemenea o dorinţă creatoare”. ,,Întreaga Europă, spunea el, cu Sankt Petersburg, Paris şi Londra, va fi transformată într-un imens morman de gunoi”. ,,Miracolele revoluţiei vor ieşi din adâncurile acestui ocean învăpăiat. Ţinta revoluţiei este Rusia, cele mai mari forţe ale ei vor fi dezlănţuite acolo, şi acolo ea va atinge perfecţiunea. Constelaţia revoluţiei se va înălţa sus şi frumos în Moscova dintr-o mare de sânge şi foc pentru a deveni o stea călăuzitoare pentru întreaga omenire eliberată”. ,,Democraţia rusă cu limbile sale de foc va înghiţi toată Europa într-o înflăcărare sângeroasă”. Aşa cum remarcă Hosking, ,,aceasta se dovedea a fi o viziune contagioasă şi atrăgătoare, nu numai în Rusia, dar în special acolo”[13].

În 1883, Engels a criticat anarhismul lui Bakunin, scriind: ,,Anarhiştii au răsturnat lucrurile. Ei declară că revoluţia proletară trebuie să înceapă prin distrugerea organizării politice a statului ... Dar a o distruge într-un astfel de moment ar însemna să distrugi singurul organism prin intermediul căruia proletariatul victorios îşi poate impune puterea sa nou-cucerită, îi poate restricţiona pe adversarii săi capitalişti şi poate duce la bun sfârşit acea revoluţie economică a societăţii fără de care întreaga victorie va sfârşi într-o nouă înfrângere şi într-o vărsare de sânge în masă a muncitorilor asemănătoare celor ulterioare Comunei din Paris”[14].

Adevăratul anarhism şi totuşi ,,bakuninist” corespundea mai îndeaproape spiritului revoluţiei decât toate tratatele lui Marx, al căror unic scop era de a da o justificare pseudo-ştiinţifică unei forţe în esenţă distrugătoare, satanică. Astfel victoria lui Bakunin asupra lui Marx la întrunirea Primei Internaţionale din Basel nu a fost întâmplătoare: delegaţii au recunoscut în Bakunin adevărata întrupare a spiritului revoluţiei. Precum spunea baronul Wrangel despre discursul său: ,,Nu-mi mai aduc aminte ce a spus Bakunin, şi în orice caz cu greu ar fi posibil a-l reproduce. Discursul său nu avea nici secvenţă logică, nici bogăţie în idei, ci consta în fraze palpitante şi apeluri însufleţitoare. Era ceva elementar şi incandescent – o furtună furioasă cu fulgere luminoase şi bubuituri de tunet, şi un răcnet ca de lei. Omul era un orator înnăscut, făcut pentru revoluţie. Revoluţia era fiinţa sa firească. Discursul său a făcut o impresie extraordinară. Dacă el le-ar fi cerut ascultătorilor săi să-şi taie gâtlejurile unul altuia, ei s-ar fi supus lui cu bucurie”[15].

 

Bakunin vorbind membrilor Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor la Congresul din Basel, 1869

 

Printre cei prezenţi la discursul lui Bakunin s-a numărat şi Dostoievski. El a spus că întregul discurs a fost rostit ,,fără nici cea mai mică dovadă, toate acestea au fost învăţate pe dinafară acum 20 ani şi nu s-au schimbat câtuşi de puţin. Foc şi sabie ! Şi când totul va fi fost distrus, atunci, în opinia lor, va fi pace ...”.

Dostoievski nu avea timp pentru sloganurile atee ale lui Bakunin: ,,Atâta vreme cât există Dumnezeu, omul este un rob” şi ,,Omul este raţional, drept, liber, prin urmare nu există Dumnezeu”. Deja în Însemnări din subterană (1864), Dostoievski demonstrase că omul în starea lui căzută era cât se poate de iraţional, şi nu ar fi niciodată fericit cu schemele raţionaliste pentru fericirea sa. ,,Nu aş fi deloc surprins, de exemplu, dacă pe neaşteptate şi fără nici cel mai mic motiv posibil un domn cu o înfăţişare dezonorantă sau mai degrabă reacţionară şi sardonică ar fi apărut în mijlocul acelei domnii apropiate a bunului simţ universal şi, apucându-şi cu mâinile reverele cu fermitate, ne-ar fi spus nouă tuturor: ‘Ei bine, domnilor, ce-ar fi să dăm acestui bun simţ o mare lovitură şi să-l lăsăm să tremure în ţărână înaintea picioarelor noastre pur şi simplu pentru a trimite în cosmos toţi aceşti logaritmi ca să putem trăi din nou după voia noastră prostească ?”[16]

 

 

[1] Titlul este inspirat de romanul Demonii de Feodor Dostoievski. A se vedea comentariile părintelui Serafim Rose în NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XI).

[2] ,,Viaţa protoiereului Valentin Amfiteatrov” (Zhizneopisanie Protoiereia Valentina Amphiteatrova), Pravoslavnaia Zhizn', 53, N 11 (658), noiembrie 2004, p. 9-10.

[3] Monah Boris Efremov, ,,Serghie Nilus”, Pravoslavnaia Rus', N 1 (1454), 1/14 ianuarie 1992, p. 5-9.

[4] Despre Lev Tihomirov am scris într-un cu totul alt context, a se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, subtitlul O nouă eră: monarhismul naţionalist.

[5] Aici este prezentat Mihail Bakunin ca revoluţionar anarhist. A se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos unde este prezentată gândirea sa ca satanist, alături de Marx şi Proudhon, şi NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XI), unde părintele Serafim Rose îl prezintă ca nihilist.

[6] Edmund Wilson, Către staţia Finlanda (To the Finland Station), London: Phoenix, 2004, p. 256-258, 259-260, 261.

[7] Stephen Johnson, Wagner. Viaţa şi muzica sa (Wagner. His Life and Music), London: Naxos, 2007, p. 59.

[8] Alexandr Herzen (1812-1870) a fost un scriitor şi gânditor rus, cunoscut ca ,,tatăl socialismului rus”. Aflat în exil la Londra, Herzen a luat parte la organizarea Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, devenind bine familiarizat cu cercurile revoluţionare.

[9] Isaiah Berlin, ,,Romantismul german în Petersburg şi Moscova”, Russian Thinkers, London: Penguin, 2008, p. 164-165.

[10] M.S. Anderson, Dominaţia Europei, 1815-1914 (The Ascendancy of Europe, 1815-1914), London: Longman, 1985, p. 350-351.

[11] Julius Braunthal, Istoria Internaţionalei 1864-1914 (History of the International 1864-1914), 1966, p. 139.

[12] Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) a fost un filozof, politician şi economist francez. El a fost prima persoană care s-a declarat a fi un anarhist, folosind acest termen, şi este socotit în mare măsură unul din cei mai influenţi teoreticieni ai ideologiei.

Şi Proudhon îl venera pe satan. În cartea sa dedicată justiţiei în revoluţie şi Biserică, Proudhon declara: „Cunoştinţele noastre nu depind de Dumnezeu. Societatea ne aparţine independent de Dumnezeu. Fiecare pas înainte este o biruinţă prin care învingem dumnezeirea”. Proudhon exclama: „Dumnezeu este prostie şi laşitate ! Dumnezeu este făţărnicie şi minciună ! Dumnezeu este tiranie şi mizerie ! Dumnezeu este răul ! Ridicând la ceruri mâna, declar că Tu, Dumnezeule, nu eşti altceva decât plânsul minţii mele, sceptrul conştiinţei mele”. Pentru mai multe amănunte, a se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[13] Geoffrey Hosking, Rusia şi ruşii (Russia and Russians), p. 307.

[14] Noam Chomsky, Înţelegând puterea (Understanding Power), p. 31-32.

[15] Edmund Wilson, Către staţia Finlanda, p. 269.

[16] Feodor Dostoievski, Însemnări din subterană, în Cele mai bune istorisiri ale lui Dostoievski, New York, 1955, p. 136.