----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (IX)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
3

Mişcarea intelectuală în Biserică la sfârşitul secolului al IV-lea – Sfântul Grigorie de Nyssa – Scrierile sale – Canonul său – Duhovnici, ai celor ce se pocăiau, la Constantinopol – Sfântul Epifanie, episcop de Salamina – Scrierile sale – Începuturile origenismului – Teofil al Alexandriei şi monahii din Egipt – Epifanie, Ioan de Ierusalim şi Ieronim – Rufin îl traduce pe Origen – Scrierile sale sunt condamnate în Roma – Epistolă a lui Anastasie, episcopul Romei, către Ioan al Ierusalimului – Condamnarea origenismului în Alexandria, Palestina şi Cipru, discuţiile lui Ieronim şi Rufin – Marile scrieri ale lui Ieronim – Învăţătura sa – Alţi scriitori bisericeşti – Sinesie de Ptolemaida şi alţi scriitori răsăriteni – Scriitori apuseni – Paulin – Rufin – Sulpiciu Sever şi alţii – Nichita de Remesiana, apostolul barbarilor de pe cele două maluri ale Dunării şi din Rusia – Augustin – Convertirea sa – Primele sale scrieri – El este ridicat la preoţie, apoi la episcopat (396); lucrările sale până în această epocă

 

Anii 386-396

 

Partea a V-a

Alături de Ieronim, noi remarcăm alţi scriitori demni de a fi menţionaţi şi care fac cinste Bisericii.

În Răsărit se remarcă Sfântul Asterie, episcop de Amasia, care se bucura, în Răsărit şi Apus, de o mare reputaţie pentru ştiinţa şi virtutea sa. Nu deţinem de la el decât câteva cuvântări. Sinesie, episcop de Ptolemaida în Libia, a scris tratate, epistole, omilii, imnuri. Teodor, episcop de Mopsuestia, a dobândit în Biserică o faimă prea mare din cauza erorilor care i-au fost atribuite după moartea sa. Noi le-am făcut istoricul; dar, fără a decide dinainte chestiunea care le priveşte, se poate spune că Teodor a fost un episcop doct şi care s-a preocupat mai ales de tâlcuirea Sfintelor Scripturi.

În Apus: Sulpiciu Sever, scriitor foarte elegant, autor al unei istorii religioase în două cărţi; despre viaţa preafericitului Martin; dialoguri foarte interesante despre viaţa monahală. Există încă trei epistole de la el.

Sulpiciu Sever, Rufin din Achileea şi Paulin de Nola erau scriitorii apuseni cei mai remarcabili după Ambrozie şi Augustin.

Cromatie de Achileea era unul dintre cei mai sfinţi şi savanţi episcopi din Apus. El era prietenul preotului său Rufin şi nu l-a deranjat pe acest om remarcabil pe tema origenismului său. Avem de la Sfântul Cromatie o predică despre cele opt fericiri, comentarii la primele capitole ale Evangheliei Sfântului Matei. I se atribuie şi alte scrieri, dar cele menţionate sunt singurele autentice.

Se poate considera ca aparţinând ilustrei Biserici din Achileea, Nitias, numit şi Nichita, episcop de Romaciana în Dacia care constituia, în această epocă[1], o eparhie a Imperiului Roman, pe malul drept al Dunării. Nichita a evanghelizat popoarele care trăiau pe malul stâng al acestui fluviu. Toate ţinuturile situate pe cele două maluri nu alcătuiau atunci decât un imens amestec de diverse populaţii, adesea barbare, care veniseră acolo de pe ţărmurile Mării Negre şi Mării Caspice, şi de care vechii locuitori greci şi romani erau copleşiţi.

Nichita a întreţinut relaţii cu prietenii săi Ieronim şi Paulin de Nola. El a scris în favoarea credinţei o lucrare căreia Ghenadie i-a adus un mare elogiu.

Nichita a convertit un mare număr de păgâni la creştinism. Paulin de Nola a pus în versuri predicile sale ţinute în cele două Dacii, la geţi şi biesi[2], în mijlocul gheţurilor din Sciţia[3]. Deci el poate fi considerat un apostol al Rusiei de Nord şi al popoarelor care trăiau pe cele două maluri ale Dunării.

Succesul său, şi cele ale altor apostoli fraţi ai săi, erau mari, deoarece Ieronim, vorbind despre progresul credinţei, se exprimă astfel[4]: „Biesii, atât de sălbatici, şi toate aceste popoare acoperite de păr, care altădată sacrificau oameni în ritualurile de înmormântare, şi-au părăsit obiceiurile barbare pentru a cânta blândele cântări ale crucii. Nu se mai auzea în lume decât numele de Iisus Hristos. Hunii au învăţat Psaltirea. Căldura credinţei a pătruns răceala Scitiei. Geţii purtau în armatele lor corturi care le serveau drept biserică”.

Nu se cunosc numele unor creştini curajoşi care, ca Nichita, s-au ostenit pentru convertirea tuturor acestor barbari care invadaseră Imperiul Roman şi pe care Dumnezeu i-a chemat acolo pentru a regenera vechea lume civilizată.

Printre scriitori apuseni trebuie, de asemenea, să-i amintim pe Victricie de Rouen, Gaudentie de Bresse, Inochentie de Roma, Paulin, preot din Milan, care a scris viaţa episcopului său, marele Ambrozie. Trebuie încă să-i menţionăm pe Dexter şi Orosie, ale căror lucrări istorice sunt foarte utile.

Dexter era fiul lui Pacian, episcop de Barcelona, căruia i-am menţionat anterior operele[5].

Orosie era de asemenea spaniol.

În toate Bisericile din Răsărit şi Apus întâlnim nume de scriitori distinşi; dar toţi sunt eclipsaţi, în Răsărit, de mari scriitori pe care i-am făcut cunoscuţi şi de Ioan Gură de Aur, căruia îi vom studia curând viaţa şi scrierile.

Apusul se mândreşte în aceeaşi epocă cu Ambrozie, Ieronim şi Augustin, demni de a fi aşezaţi alături de cei mai mari oameni ai Răsăritului.

Noi i-am făcut cunoscuţi pe Ambrozie şi Ieronim; Augustin le-a fost probabil superior şi unuia şi celuilalt prin profunzimea geniului. Pe bună dreptate îl considerăm unul dintre cei mai mari oameni cu care Biserica creştină şi însăşi omenirea ar putea să se mândrească.

Aurelius Augustinus s-a născut la Tagasta, în Africa[6]. Tatăl său se numea Patricius şi mama sa Monica. Încă de la naşterea sa, el a fost însemnat cu semnul crucii şi a primit în gură sarea tainică, cu alte cuvinte, el a fost admis în rândul catehumenilor, potrivit riturilor folosite încă de atunci în Apus.

Augustin a primit în Africa o educaţie aleasă; el era încă tânăr când a fost trimis la Cartagina pentru a studia retorica.

El însuşi ne spune că, student fiind, moravurile sale nu erau bune. La vârsta de 18 ani, el şi-a luat o concubină cu care a avut un fiu, Adeodat. Dar moravurile sale nu erau atât de depravate încât să-l împiedice să se dedice cu ardoare studiilor celor mai serioase. Cartea lui Cicero intitulată Hortensius i-a inspirat o asemenea dragoste de filozofie, încât viaţa sa a luat de îndată un caracter mai serios, mai degrabă păgân decât creştin.

El nu avea 20 ani când a citit cele mai remarcabile lucrări de filozofie, matematici şi ştiinţele naturii. El înţelegea fără greutate teoriile cele mai obscure şi le expunea cu o astfel de claritate, încât le făcea să fie înţelese şi de oamenii de rând. El era înzestrat cu o uşurinţă uluitoare de a vorbi; dar el nu vorbea decât limba latină; învăţase foarte puţin greaca, care era puţin cultivată în provincia Cartagina, în ciuda relaţiilor care existau între acest oraş şi Alexandria, oraş grec prin excelenţă.

Se aflau la Cartagina maniheişti care-şi dădeau aere de mari religioşi şi filozofi. Augustin a intrat în relaţii cu ei. El se simţea atras de câteva din dogmele lor şi, în principal, de maniera lor de a explica originea răului, problemă pe care căutase în zadar să o rezolve în mod filozofic. El a devenit un maniheist atât de zelos, încât i-a antrenat pe mulţi dintre prietenii săi în eroarea sa, în care a rămas până la vârsta de 29 ani.

Totuşi, lui nu-i convenea totul în maniheism; el era ataşat de acesta din anumite puncte de vedere, dar îşi păstrase libertatea de a gândi şi a acţiona. El critica unele practici ale sectanţilor, chiar pe aceea prin care ei îl considerau pe vestitul Faustus oracolul lor.

Augustin a învăţat succesiv retorica la Tagasta, patria sa şi la Cartagina. El a publicat două opuscule filozofice despre frumos şi bine; dar el le-a dat atât de puţină importanţă atunci când a devenit un adevărat creştin, încât uitase că a scris două sau trei opuscule şi că nu păstrase copii.

Moravurile lui Augustin s-au îmbunătăţit, şi imoralitatea secretă pe care el a remarcat-o la adepţii lui Manes a fost cea care l-a dezgustat cel mai mult la secta lor. El a vrut totodată să discute cu ei despre anumite chestiuni la care soluţiile date de ei nu erau satisfăcătoare. El s-a adresat în special lui Faustus, cel mai mare erudit al lor. Dar atunci când Augustin îi expunea dificultăţile sale, Faustus răspundea simplu că nu putea să le rezolve şi că el nu era savant.

Augustin a admirat modestia sa, dar el nu a mai fost maniheist decât în aparenţă. El a părăsit atunci Cartagina şi s-a dus la Roma cu intenţia de a învăţa acolo retorica. A fost primit ca un prieten de maniheişti, foarte numeroşi în acest oraş. Deşi el nu mai credea deloc în dogmele sectei, nu era mai apropiat pentru aceasta de Biserica sobornicească, împotriva căreia maniheiştii îi inspiraseră mari prejudecăţi. El o cunoştea atât de puţin, încât atribuia credincioşilor soborniceşti eroarea grosolană a antropomorfismului, acceptată numai de câţiva monahi neştiutori din Egipt.

El şi-a început lecţiile la Roma, atunci când oraşul Milan i-a cerut lui Symmachus, prefectul Romei, un profesor pentru catedra sa de retorică. Symmachus era considerat el însuşi un retor elocvent. El era păgân, dar foarte tolerant. Maniheiştii, având influenţă asupra lui, l-au propus pe Augustin. Symmachus l-a acceptat după ce l-a ascultat rostind un discurs solemn şi l-a trimis la Milan (an 384).

Ambrozie, care era episcop acolo, l-a primit cu afecţiune. Augustin cunoştea reputaţia acestui mare episcop; el a fost sensibil la sentimentele pe care acesta i le-a arătat şi a hotărât să se ducă să asculte cuvântările sale pentru a se asigura că el era demn de reputaţia pe care o avea. El nu intenţiona să-l ia drept călăuză în căutarea adevărului; căci reflecţiile sale filozofice îl apropiau mai curând de scepticismul şcolii academicienilor decât de credinţă. Dar ascultându-l pe Ambrozie, adevărul pătrundea puţin câte puţin în duhul său; el a înţeles mai bine dogma sobornicească, prejudecăţile sale au dispărut şi el a căzut curând într-o stare de tulburare şi angoasă, încât nu mai ştia unde să caute acest adevăr curat spre care aspira de atât de multă vreme.

Însă de atunci, el a înţeles că, pentru a-l găsi, nu era necesar să adere la o sectă oarecare şi el nu s-a mai consacrat decât catehumen al Bisericii căreia îi fusese destinat încă de la naştere. În timp ce-l asculta pe Ambrozie, el a citit toate cărţile diverselor secte filozofice. Platon i-a fost util pentru a-l aduce la noţiunea sănătoasă de Dumnezeu; Ambrozie l-a făcut să înţeleagă necesitatea credinţei şi autoritatea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi.

Augustin era la Milan şi Monica, mama sa, care era foarte evlavioasă, a mers să-l caute acolo. Ea intenţiona să-i găsească o femeie demnă de el. El a consimţit la aceasta, dar trebuia să aştepte încă 2 ani această căsătorie şi, în acest timp, să se separe de amanta pe care o adusese cu el din Africa. Această femeie însăşi a fost de acord cu despărţirea de el şi s-a retras în Africa cu intenţia de a-şi păstra curăţia. Monica l-a luat pe fiul său, Adeodat. Dar Augustin nu a putut păstra curăţia timp de 2 ani şi şi-a luat altă amantă.

Această nouă legătură l-a împiedicat câtva timp să-şi asculte vocea lăuntrică care-l chema să se debaraseze de toate grijile lumii pentru a se dedica lui Dumnezeu. El a citit Epistolele Sfântului Pavel şi a aflat acolo mai multă lumină decât în cărţile filozofilor. În sfârşit, harul lui Dumnezeu a fost victorios şi Augustin s-a declarat nu numai credincios, ci şi dispus să rupă toate legăturile care-l legau de lume pentru a trăi ca un creştin fervent. El s-a retras la ţară la unul dintre prietenii săi şi i-a scris Sfântului Ambrozie cerându-i sfaturile cu scopul de a se pregăti să primească botezul.

În timpul acestei şederi la ţară şi la începutul convertirii sale, el a scris lucrările sale împotriva erorilor sectei filozofice a academicienilor; despre Viaţa fericită şi despre Rânduială. Curând după aceea, el a scris Solilocviile sale, în care el descrie starea sufletului său şi dispoziţiile sale din ce în ce mai vii pentru viaţa desăvârşită. El avea atunci 33 ani.

Decis să primească botezul, el a plecat de la ţară şi a mers la Milan pentru a se înscrie în rândul candidaţilor. Această înscriere trebuia făcută cel mai târziu la începutul postului mare, pentru a primi botezul la Paşti. El a fost urmat la Milan de prietenul său Alipie şi de fiul său Adeodat, care doreau să primească botezul odată cu el. Ei l-au primit din mâinile Sfântului Ambrozie în noaptea de 24 spre 25 aprilie 387.

Pentru Augustin, botezul a fost cu adevărat un mormânt în care el a îngropat viaţa sa trecută, greşelile şi erorile sale, şi din care el a ieşit cu o viaţă sfântă şi renăscută. O dată creştin, el s-a dedicat virtuţii cu o astfel de râvnă că foarte puţini sfinţi l-au întrecut. Credinţa i-a sporit inteligenţa şi, dintr-un retor strălucit şi aproape sceptic, el a devenit deodată un apărător savant şi elocvent al învăţăturii creştine.

Augustin a păstrat pentru Ambrozie, tatăl său duhovnicesc, cea mai profundă veneraţie şi cea mai mare stimă. El nu vorbeşte despre el, în cărţile sale, decât cu admiraţia datorată unui episcop atât de mare prin talanţii şi virtuţile sale.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Până la moartea lui Teodosie. Sub primii împăraţi, ţinutul situat pe cele două maluri ale Dunării, la gura sa, se numea Dacia Traiană.

   [2] N.tr.: Biesii erau un trib geto-dac pomenit de Ptolemeu şi care se aflau pe malurile Mureşului.

   [3] Paulin de Nola, Carm. 18.

   [4] Ieronim, Epist. 60 ad Hellad.; Epist. 107 ad Lœt. Edit. Vallarsi.

   [5] Istoria Bisericii, tomul III, p. 408.

   [6] Doctul Tillemont a cules, din operele lui Augustin şi din toţi autorii care vorbesc despre viaţa sa sau despre scrierile sale, tot ceea ce-l priveşte pe acest mare bărbat. Lucrarea sa enormă de mai mult de 1.000 pagini în 4 volume, este un fenomen al erudiţiei (Memoires eccles., tomul XIII). Noi l-am luat drept ghid al nostru.

   Noi am consultat în egală măsură cercetările biografice ale benedictinilor, în ediţia lor de scrieri ale Fericitului Augustin. Această ediţie este cea pe care noi o vom urma în studiile noastre asupra scrierilor marelui episcop al Hipponei.

 

Episodul urmator