----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile arhimandritului Serafim Alexiev

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (IV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Păcate împotriva fericirii celei dintâi

Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6).

,,Toate păcatele sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, dar mai mare urâciune decât toate este mândria inimii”, după cuvintele Sfântului Antonie cel Mare. Despre Dumnezeu este spus că El iubeşte pe cei drepţi, iar pe păcătoşi îi miluieşte. El împreună pătimeşte cu cei robiţi de deprinderile lor păcătoase; El Se milostiveşte de cei covârşiţi de stăpânirea păcatului; El cheamă pe păcătoşi la El, îi cheamă la pocăinţă, caută să-i mântuiască; El este Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Singurii păcătoşi cărora El li se împotriveşte sunt cei mândri. Despre nici un alt fel de păcătoşi nu este spus precum despre cei mândri: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (I Petru 5, 5).

Dar de ce Dumnezeu stă atât de hotărât împotriva mândriei ? Întrucât ea este începutul a tot păcatul (potrivit Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 10, 13), rădăcina tuturor relelor. Din mândrie au căzut îngerii cei dintâi, prăvălinduse în cele mai de jos ale pământului. El visase să devină deopotrivă cu Dumnezeu, dar mândria l-a dus la pierzanie. Cum a căzut din cer Luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, se minunează Sfântul Prooroc Isaia. Şi tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voiu sui, deasupra stelelor cerului voiu pune scaunul meu, şedea-voiu pre muntele cel înalt ... sui-mă-voiu deasupra norilor, fi-voiu asemenea celui Preaînalt. Iar acum în Iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului (Isaia 14, 12-15).

Prin mândrie vrăjmaşul i-a amăgit şi pe primii oameni, spunându-le: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facerea 3, 5). Şi cu adevărat omul a început să viseze că-şi ia zborul pe aripile mândriei ce s-a ivit în inima sa până la înălţimile ameţitoare ale lui Dumnezeu, dar şi-a pierdut capul, şi de acolo a căzut mai prejos chiar decât dobitoacele. Răsplata pentru mândrie, care visează să zboare în înalt, este prăvălirea ei în adâncurile cele mai de jos ale umilinţei.

Lumea cea veche a pierit din pricina mândriei şi a mulţimii de păcate ce s-a născut ca urmare a mândriei. Lumea cea nouă, întemeiată de Iisus Hristos, a primit ca nouă temelie smerenia. Aşa precum smerenia îl face pe om fericit, apropiindu-l de Dumnezeu, tot aşa mândria îl lipseşte de toată bucuria duhovnicească, înrobindu-l satanei.

Să vedem care sunt treptele mândriei şi urmările acesteia.

 

Slava deşartă sau goana după lauri

Prima, şi aparent cea mai nevinovată treaptă a mândriei, este slava deşartă. Înţelesul ei este de slavă pustie, adică năzuinţa şi goana după cuvinte goale. Cel stăpânit de slavă deşartă este însetat să audă laude despre el. El vrea ca oamenii să-l privească şi să se minuneze de el. El se bucură când oamenii îl admiră fie pentru frumuseţea lui, fie pentru darurile şi cunoştinţele lui, fie pentru hainele şi podoabele lui, fie pentru glasul şi grăirea lui. Cel stăpânit de slava deşartă este fur. El se laudă cu bogăţie străină, pe care în chip nebun o pune pe seama sa. El răpeşte slava care este numai a lui Dumnezeu. Ce ai care nu ai luat ?, întreabă Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă şi ai luat, ce te lauzi, ca şi cum nu ai fi luat ? (I Corinteni 4, 7).

De ai minte, nu te lăuda cu ea, căci Dumnezeu ţi-a dat-o; de ai daruri, proslăveşte pe Dumnezeu cu ele; de ai bogăţie, slavă, cu atât mai puţin să nu te mândreşti cu ele, căci acestea cel mai iute părăsesc pe om. Dacă nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ţi-a dat, El poate să-ţi ia. Şi atunci unde va rămâne prosteasca ta slăvire deşartă ?

Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,Dacă împăratul încredinţează comoara sa unui sărac, acesta nu o va socoti ca fiind a sa, ci în tot locul recunoaşte sărăcia sa şi nu îndrăzneşte să risipească bogăţie străină. Căci el cugetă totdeauna aşa: ‘Această bogăţie de la mine este nu doar străină, ci mi-a şi fost încredinţată de însuşi împăratul şi el, când voieşte o va lua’. Astfel trebuie să cugete despre ei şi aceia care au vreun dar de la Dumnezeu şi să fie cu smerită cugetare, mărturisind sărăcia lor. Dacă cel sărac, care a primit de la împărat comoara încredinţată lui şi a nădăjduit în această comoară străină începe să se mărească cu ea ca şi cum ar fi bogăţia sa, şi inima sa se umple de trufie, împăratul va lua de la el comoara sa şi acela care a avut-o spre păstrare va rămâne iarăşi sărac precum a fost mai înainte de aceasta. Aşa şi aceia care au vreun dar de la Dumnezeu, dacă se trufesc, Domnul îl va lua de la ei şi ei vor rămâne aşa cum au fost până la primirea darului”.

Oamenii stăpâniţi de slava deşartă se află vădit sub înrâurirea diavolilor şi de aceea îndrăznesc să se mândrească cu toate: unii se mândresc cu dreptatea lor, alţii cu păcătoşenia lor, alţii cu credinţa lor, alţii cu necredinţa lor, alţii cu postul, alţii cu bunul lor plac, alţii cu vorbirea, iar alţii cu tăcerea lor, dar mai cu seamă se mândresc oamenii cu cunoştinţele, bogăţia, slava şi puterea lor. Omul care a dobândit ceva din aceste bunuri, în orbirea sa, începe să se socotească mare, puternic, de neclintit.

Aşa s-a înălţat regele asirian de care Dumnezeu s-a slujit spre a pedepsi unele popoare nesupuse Lui. El şi-a spus: Cu tăria voiu face, şi cu înţelepciunea minţii voiu lua hotarele neamurilor, şi puterea lor voiu prăda şi voiu clăti cetăţile în care locuiesc. Şi toată lumea cu mâna o voiu lua ca un cuib, şi ca nişte ouă părăsite voiu ridica, şi nu va fi cine să scape de mine sau să-mi grăiască împotrivă şi să-şi deschiză gura şi să grăiască (Isaia 10, 13-14). Mai departe, iată cum continuă Sfântul Prooroc Isaia cuvântul său: Au mări-se-va securea fără de cel ce taie cu ea ? Au înălţa-se-va ferăstrăul fără de cel ce îl trage pre el ? Aşijderea de ar lua cineva toiag sau lemn, înălţa-se-va lemnul ? Ci va trimite Domnul Savaot spre cinstea ta ocară, şi spre mărirea ta, foc arzător se va aprinde (Isaia 10, 15-16).

 

Sfântul Prooroc Isaia

 

Slava deşartă sfârşeşte întotdeauna în ruşinare. Nu este nimic mai prostesc decât slava deşartă, să te măreşti cu lucruri străine. Iubitorul de slavă deşartă este asemenea unui copil caraghios, care se mândreşte înaintea tovarăşilor lui cu ceasul tatălui său; dar vine tatăl lui, îi ia ceasul, şi micuţul mândruleţ rămâne ruşinat.

Despre un păun mândru se povesteşte că de cum privea la minunatele sale pene începea să se umfle, dar de cum îşi vedea îngrozitoarele gheare îşi strângea coada sa răsfirată şi uita de măreţia sa. Aşa şi omul, când îşi aminteşte de unele daruri ale sale care îl deosebesc de ceilalţi, se şi socoteşte a fi vreo minune; iar când îşi întoarce faţa către pământul din care este plămădit trupul său şi în care iarăşi are să se prefacă odată, neîndoielnic trebuie degrabă să părăsească trufaşa sa cugetare şi să se socotească praf şi cenuşă (Sfântul Dimitrie al Rostovului).

Dar slava deşartă este nu numai prostească. Ea este şi peste măsură aducătoare de pierzanie, căci ne desparte de Dumnezeu şi ne lipseşte de răsplata faptelor bune pe care le săvârşim. Slava deşartă este mai cu seamă primejdioasă pentru oamenii duhovniceşti. Ei se pot osteni mult, se roagă, postesc, fac milostenie şi se nevoiesc. Dar de îndată ce încep a se lăuda cu nevoinţele lor, le pierd, căci primesc de la oameni răsplata. Nu mai au ce aştepta de la Dumnezeu. Mântuitorul spune: Luaţi aminte, milostenia voastră să nu o faceţi înaintea oamenilor, spre a fi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru, care este în ceruri (Matei 6, 1).

Sfântul Ioan Scărarul asemuieşte slava deşartă furnicilor care jefuiesc osteneala omului, furând şi luând seminţele din hambare: ,,Furnica aşteaptă adunarea grâului, iar slava deşartă adunarea bogăţiei”. Acelaşi sfânt grăieşte: ,,Nevoitorul cuprins de slavă deşartă îşi pricinuieşte sieşi două vătămări: cea dintâi că îşi istoveşte trupul, iar pe lângă aceasta că nu va primi nici o răsplată pentru osteneala sa”. Omul slavei deşarte este asemenea găinii fără de minte. Ea se laudă cu ouă, cotcodăcind astfel încât toţi să o audă. Dar cum o aud, îi şi iau oul ...

Cum dar să ne luptăm cu această slavă deşartă, prostească şi pierzătoare ? Să ne amintim că tot binele pe care îl avem este de la Dumnezeu şi să spunem adeseori stihul psalmistului: Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă (Psalmi 113, 9). Să luăm aminte şi la minunata povaţă a Sfântului Dimitrie al Rostovului: ,,Şi dacă singur te lauzi pe tine, toţi vor începe să te dispreţuiască. Dar dacă nu te lauzi singur, Dumnezeu şi toţi oamenii te vor lăuda. Dacă taci despre tine, Dumnezeu va vorbi despre tine. Dar dacă tu singur te măreşti, Dumnezeu va tăcea şi te va lepăda”.

Cel ce vrea să fie în duh cu Dumnezeu trebuie să stea departe de iubirea de slavă şi numai pe Dumnezeu să-L slăvească (potrivit Psalmi 103, 32). Cel ce vrea să fie fericit trebuie să se smerească şi să smulgă din rădăcină şi cei mai mici muguri ai slavei deşarte din inima sa. Altminteri, slava deşartă va creşte în el şi nu se va opri, ci va duce la a doua treaptă a mândriei şi ea este ...

 

Trufia

Trufia se naşte din slava deşartă, tocmai precum fluturele iese din omidă. Dacă slava deşartă se mulţumeşte să se târască, trufia zboară înalt ca un fluture. Cel cuprins de slava deşartă este bucuros văzând vredniciile sale; el aşteaptă laude pentru ele şi prin ele se desfată. Dar cel trufaş nu numai că-şi iubeşte calităţile, mai mult, el nu vede nimic bun la ceilalţi. El se socoteşte a fi cel mai vrednic, cel mai priceput, desăvârşit. În această conştienţă a sa nu este mulţumit de puţinii admiratori pe care îi are. El caută o faimă mai mare. Şi atunci când vede că trufia celorlalţi stinghereşte zborul trufiei sale, începe să umilească pe ceilalţi, să-i osândească, dispreţuind şi defăimând pe toţi.

Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Cel ce dispreţuieşte şi socoteşte pe ceilalţi ca nimic, şi pe unii îi umileşte ca pe săraci, pe alţii ca pe oameni de obârşie joasă, iar pe alţii ca pe neînvăţaţi, acesta, ca urmare a dispreţului, ajunge acolo că se socoteşte numai pe sine a fi înţelept, chibzuit, de neam ales, bogat, puternic, iar dispreţul său slujeşte ca început al mândriei. Căci să te mândreşti înseamnă să te sforţezi din răsputeri a fi mai presus decât alţii. Şi pentru a dobândi aceasta, omul umileşte pe aproapele său şi se înalţă pe sine”.

Dacă cel cuprins de slava deşartă este deja incapabil să încerce fericirea celor smeriţi, cel trufaş se înstrăinează cu totul de această fericire. El este deschis către amăgirile celui viclean şi aşteaptă bucurie de acolo de unde ea niciodată nu poate să vină: de la laude, care sunt degrabă trecătoare şi deseori făţarnice, şi de la biruinţa asupra potrivnicului, care este nesigură. De aceea, cel trufaş încearcă, pe lângă bucuriile pătimaşe ale linguşirilor şi laudelor şi durerea ascuţită a nesiguranţei şi nemulţumirii. Pizma îl umple la vederea potrivnicilor lui. Iar pizma poartă în sine propria pedeapsă, căci ea, asemenea oţetului, roade vasul în care se află.

Cel trufaş este şi mânios. Iar cel mânios singur înteţeşte focul patimii sale. El nu se osândeşte pe sine. De aceea sufletul lui este năpădit de felurite patimi. Dar nevăzându-şi păcatele, el osândeşte neîncetat pe ceilalţi. Pentru el nu există om bun, toţi au slăbiciuni. Numai el, în ochii lui, este fără neajunsuri. De aceea, când ceilalţi i le arată pe ale lui, se supără. Iubirea lui de slavă suferă. Este obişnuit să adune laude, nu mustrări. De aceea îl doare când îi sunt adresate cuvinte de necinste.

Trufia este legată de multe nelinişti, dureri şi tulburări. În sufletul trufaşului iubitor de slavă clocotesc neîncetat patimi. Dacă cineva îl priveşte pieziş, el s-a supărat deja; altul îi spune un adevăr amar în faţă, iar asta îl tulbură pentru multă vreme; un al treilea şi-a permis ca în faţa lui să laude pe altcineva şi el se simte afectat. El crede că numai despre el trebuie să se vorbească de bine, ca toţi numai pe el să-l cinstească. Vor fi unii care să-l critice şi să-l mustre, iar el nu poate să rabde asta şi începe să sufere. În felul acesta, cel trufaş singur îşi face traiul pe pământ un iad. Dar şi mai cumplite chinuri îl aşteaptă în viaţa de dincolo, dacă nu se pocăieşte.

Mândria şi iubirea de slavă sunt cu neputinţă de îndestulat. Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Dacă cel mândru ar vedea pe însuşi împăratul umilit închinându-se înaintea lui, nici atunci nu s-ar mulţumi cu aceasta, ci mai mult s-ar aprinde. Precum iubitorii de arginţi, cu cât dobândesc mai mult, cu atât însetează după mai mult, aşa şi cei mândri, cu cât se folosesc mai mult de cinstiri, cu atât mai mult le doresc. Patima lor creşte neîncetat, pentru că este patimă. Şi patima nu ştie de hotar, ci încetează numai atunci când ucide pe acela pe care-l stăpâneşte”. Cel ce nu se lecuieşte de trufie prin pocăinţă negreşit va ajunge la cea de-a treia şi cea mai înaltă treaptă a mândriei şi aceasta este ...