----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Etica creştină şi socialismul (III)

 
Bucureşti
Imprimeria Căilor Ferate Române
1924
 

Partea a II-a

b) Se ştie de cei interesaţi că în Peru (America) s-a dat fiinţă unui stat socialist. Existenţa lui însă a durat până la sosirea europenilor acolo, după descoperirea Americii.

Pământul a fost împărţit în trei părţi: una aparţinea templului şi preoţilor; alta lui Inac (regele soarelui), iar a treia poporului. Ultimul lucra pentru templu, pentru preoţi şi pentru Inac. Preoţii şi templul dispuneau de ‘oi’, Inacul de ‘mine’. Lucrul zilnic era repartizat sever, era indicat precis când şi pentru cine trebuia să se lucreze. Fiecăruia îi era desemnat un lot separat, care se mărea pe măsura înmulţirii numărului membrilor de familie. Peste un an, el era schimbat la un altul. Lucrau toţi, chiar şi minorii, începând de la vârsta de 5 ani. Peruanianul, după cum ne încredinţează şi exploratorii vieţii lui (a se vedea la Fogt), ,,nu putea nici să se îmbogăţească, nici să sărăcească”: tot timpul îi era ocupat întru îndeplinirea lucrului rânduit; el nu avea nici o iniţiativă, nici o independenţă, precum şi nici sârguinţă, nimic similar. Cei ce lucrau pentru templu şi pentru Inac trăiau chiar pe socoteala statului. Evident că un asemenea popor, cu tot numericul lui, chiar la prima ciocnire cu europenii (oricât de puţini la număr) trebuia să cadă şi au şi căzut.

Este şi acesta un exemplu, deşi nu tocmai instructiv pentru socialism.

 

c) Fără a ne mai atinge de Campanelli sau de Tomas Moor – din motivele mai sus menţionate –, vom spune câteva vorbe şi despre aşezarea iezuiţilor în Paraguai.

Aşadar, aşezarea lor acolo a avut loc în anul 1638 şi a durat până la 1773, când a luat sfârşit şi însăşi existenţa ordinului. Iezuiţii misionari au organizat viaţa sălbatecilor convertiţi la creştinism în felul următor. În capul ‘conduitei’ era un diriguitor iezuit căruia îi erau supuşi toţi ceilalţi diriguitori mai mici, tot iezuiţi. În mâinile lor deci se afla întreaga conducere. Indienii nu puteau deveni în nici un caz iezuiţi, rămânând în permanenţă în rândul supuşilor. Cei dintâi aveau controlul general şi supravegherea lucrului. Impuneau indienilor să se căsătorească când băieţii ajungeau vârsta de 16 ani, iar fetele lor la 14. Nu era acolo însă nici un fel de libertate. De altcum, nu-i împovărau nici cu lucrul. Organizau pentru dânşii serbări, le procurau carne, pâine, ceai din Paraguai etc. Astfel că aceşti sălbatici păreau nişte vite de muncă sau de transport, bine întreţinute.

Erau îndeajuns de toate. Nu existau asupriri, dar nu era nici libertate, nici independenţă şi nici iniţiativă. Nu era proprietate particulară, în schimb însă era una socială, din care sălbatecii câteodată izbuteau să facă intervertiri, îndată ce lipsea observatorul iezuit: tăind plugurile, prefăcându-le în lemne, omorând boii şi făcând ospeţe etc. Pedeapsa, de 20 lovituri de baston, nu-i speria ... Cum se vede dar, atâta vreme cât omul nu este odihnit în internul său, nu-l poate reţine nimic de a se deda şi la crimele cele mai groaznice. În zadar se va spune că tot secretul fericirii constă în a fi numai sătul. Nu-i destul atât. Fiindcă sătui erau şi perunienii şi paraguanienii, şi care credeţi că le-a fost sfârşitul ?

Şi una şi cealaltă din aceste societăţi s-au descompus, prima la cel dintâi contact cu europenii, iar cea din urmă odată cu desfiinţarea ordinului iezuit din Paraguai (a se vedea la Fogt). Greutatea dar şi-o poate avea tot numai o bună direcţie religios-morală. Iată unde trebuie să se caute fundamentul ...

 

d) În anul 1848, şi Cabe a încercat să înfiinţeze o obşte socială în Texas, dar care nu i-a reuşit. Lipsa de libertate a provocat nemulţumiri, certe, discordii, toate ziarele au fost suprimate, afară de acelea care pronunţau o tendinţă democratică; cărţile erau admise, tot însă numai din această categorie etc. Însuşi Cabe a fost nevoit să ia în mână drepturile ‘dictatorice’. N-a ajutat însă nici aceasta la nimic. Şi sfârşitul a fost că la urmă a trebuit să-şi salveze şi el viaţa fugind în ‘Icaria’, care îi datoreşte fondarea.

Cei rămaşi în urmă au încercat să organizeze obşti sociale şi în alte localităţi, dar au avut rezultate şi mai negative. Adevărul rămâne dar în picioare că unde nu este nici un fel de libertate, nici un fel de independenţă, unde viaţa se rezumă la un ,,grajd de vite”, unde ce este mai principal, înalta educaţie religioasă nu are loc, acolo se înţelege că nu poate avea fiinţă sau exista şi vreo societate solidă.

 

e) S-a încercat pe la începutul secolului XIX a se realiza tot în America utopia lui Bellami (a se vedea romanul său În anul 2000), fără reuşită însă, mai ales tristă a fost încercarea de a regula continuitatea zilei de lucru, astfel că muncitorii ‘curaţi’ lucrau cu mult mai mult decât cei ‘murdari’: curăţitorii de latrine, cărbunarii etc. Se credea ca pe această cale să se atragă la executarea de lucrări murdare, însă oameni de acest fel nu s-au găsit ... S-a încercat iarăşi ca în vederea egalităţii să se plătească la fel şi medicului, şi inginerului, şi rândaşului, şi savantului, şi meseriaşului. Pe acest teren însă, s-au ivit discordii şi proteste justificate de altfel din neegala valorificare, fiindcă şi este o imposibilitate firească de a egala medicul cu fochistul, avocatul cu birjarul, băcanul cu profesorul, inginerul cu hamalul şi aşa mai încolo.

 

f) S-a încercat apoi a se organiza ,,ateliere naţionale” (în anul 1848) unde lucrătorii se controlau reciproc unii pe alţii; sistemul acesta însă a avut ca rezultat dezvoltarea unui spionaj fără pereche. S-a încercat a se crea tipografii socialiste (Werner în zilele noastre în Germania). Şi aici însă iniţiativa n-a reuşit: primind câte 30 mărci pe săptămână, unii de-abia lucrau pentru 1 ½ - 2 în tot acest timp. În asemenea condiţiuni, se înţelege că lucrul nu putea continua cu succes, mai ales dacă ţinem în seamă şi faptul că muncitorii nu admiteau nici un fel de replică (altfel ridicau proteste etc). Din aceleaşi motive a eşuat şi ,,Brutăria Roşie” din Berlin etc.

 

Cum vedem, într-un cuvânt, toate informaţiunile istorice numai în folosul realizării nu pe hârtie, ci în practică a utopiilor socialiste nu vorbesc.

Această deducere este importantă prin sine însăşi.

Omul nu poate fi scoborât în rândul vitelor şi condus ca o turmă. Fiindcă el are înnăscute în firea lui necesitatea de religie şi sentimentul de proprietate, care nu pot fi desfiinţate prin nimic. Omul, după aceea, posedă în mod inerent particularităţi individuale, care iarăşi nu permit la rândul lor nivelarea sau egalizarea uniformă. Nu mai vorbim că el este o fiinţă imperfectă, atinsă de păcat, şi că numai în vederea acestui fapt şi anume pentru vindecarea răului este nevoie absolută şi sunt necesare nu formele externe, ci interne ... Nu trebuiesc uitate toate aceste condiţiuni la evaluarea utopiilor socialiste şi a socialismului în genere.

Să trecem acum ca să vorbim şi despre cele două forme menţionate de socialism: a) creştin şi b) marxism, democratismul social.

 

Socialismul creştin este un ceva incomod. Creştinismul şi socialismul sunt tot atât de neîntrunibile, incompatibile unul faţă de celălalt, după cum sunt focul cu apa (cuvintele lui Bebel). Ceea ce cere creştinismul, socialismul respinge. Sfânta Scriptură este o doctrină dogmatică creştină, o învăţătură despre Iisus Hristos şi morala creştină, este ceva cu totul străin socialismului. Cum se pot deci întâlni lucruri sau doctrine care se exclud ?

De altfel au încercat şi unii reprezentanţi ai Bisericii creştine să predice socialismul. Aşa de pildă putem cita pe episcopul Kettler împreună cu aderenţii lui din Germania, şi tot de acolo pe pastorul Stecker; pe preotul Kingsley şi pe Morice din Anglia, pe Lamennet din Franţa; care au învăţat cu toţii în acest sens. Tot din Franţa mai putem aminti şi pe preotul Clode Focher şi încă mulţi alţii. Toate acestea însă nu vorbesc nimic împotriva celor spuse de noi. Kettler, Stecker, Kingsley etc ... (secolul XIX) sunt socotiţi greşit ca socialişti. Fiindcă învăţătura lor se bazează pe teren creştin şi aproape numai pe el, şi lor li se poate spune tot aceea ce se va vorbi mai departe direct sau în general despre socialismul catolic.

Lamennet (secolul XIX) înţelegea creştinismul greşit, în felul adepţilor lui Kautsky, Menger şi alţi socialişti de astăzi, care consideră socialismul ca pe o doctrină creştină perfecţionată, ceea ce este o absurditate vădită. Şi el a apelat la creştinism greşit. Şi Clode Focher (anul 1789) nu putea vorbi în numele creştinismului, fiindcă a fost un revoluţionar de cea mai curată nuanţă.

Creştinismul, repetăm, şi socialismul sunt intransigente, astfel că socialism creştin nu există şi nici nu poate fi.

Câteodată s-a dat denumirea de socialism încercărilor catolice de a îmbunătăţi soarta scăpătaţilor, săracilor etc, aceste încercări însă de socialism catolic, rezultat din învăţătura creştină, n-au nimic comun cu acesta, şi sunt numite pe nedrept socialiste. Afirmaţiunile socialiştilor cum că Evanghelia învaţă contra proprietăţii particulare, că primii ucenici ai lui Hristos au fost proletari, că prima obşte din Ierusalim a fost comunistă, că Însuşi Iisus Hristos a fost revoluţionar, sunt de domeniul fanteziei.

Cuvântul lui Dumnezeu nu învaţă nicăieri împotriva proprietăţii particulare, ci numai contra pasiunii pentru bogăţie (comparaţi Psalmi 61, 11; I Corinteni 7, 31, 30). Iar Evanghelia învederează clar că apostolilor bogăţia le-ar fi fost un obstacol în realizarea marii lor chemări. Bogăţia propriu-zis nu-i dezaprobată nicăieri. Tânărul bogat a fost sfătuit să îndeplinească poruncile Vechiului Testament (Să nu furi; clar că proprietatea particulară nu este negată). Apostolul Pavel recomandă (Efeseni 4, 28; comp. II Tesaloniceni 3, 8) să se lucreze, pentru a avea de unde da şi celor nevoiaşi. Evident că şi aici proprietatea particulară, ca atare, este sancţionată.

Este adevărat că majoritatea ucenicilor lui Hristos erau mai toţi săraci. Dar acest lucru îl putem vedea oriunde. Afară de asta, bogăţia pune adeseori stăpânire pe om şi-l face surd la ascultarea Evangheliei ... Pe când sărăcia dimpotrivă, îl dispune să dea atenţie cuvântului evanghelic. Aceste lucruri sunt ştiute de toţi. Nu se poate tăgădui cu toate acestea că între primii ucenici ai lui Hristos n-au fost şi destui oameni cu stare, ca bunăoară Iosif, Nicodim, Lazăr şi surorile lui, Zaheu, cămătarul Levi, fiii lui Zevedeu şi alţii. Apoi, cumnatul împărătesei etiopienilor, Apostolul Pavel, mama lui Marcu etc.

Că în prima obşte din Ierusalim n-a existat comunism este clar. Citiţi Faptele Apostolilor, cap. 4, vers. 32-37; cap. 5, vers 1-11 de unde se vede destul de limpede că Anania şi Sapfira au fost pedepsiţi nu pentru că stăpâneau o proprietate particulară, ci pentru că au minţit Sfântului Duh, că au ascuns, că au înşelat ... Căci doar nimeni nu le răpea proprietatea. N-a fost însă vorba de ea, după cum s-a şi spus. Asupra acestei chestiuni vom mai reveni, când va trebui să amintim despre esenieni şi atitudinea lor faţă de creştinism, sau mai bine asupra eticii lor faţă de cea creştină[1].

Că Iisus Hristos n-a fost revoluţionar este iarăşi evident pentru omul care a citit, dar mai ales care a pătruns adevărurile învăţăturilor Lui din cuprinsul Sfintei Evanghelii. Acolo se poate vedea că Iisus Hristos a predicat împărăţia nu din lumea aceasta. El a stăruit să refacă pe omul cel intern. El a învăţat pe oameni să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi adevărul ... El nu s-a ridicat împotriva guvernului, din contră, a poruncit să se dea chesarului ce este al chesarului, refuzând să împartă averea între împricinaţi, invocând motivul că nu l-a pus nimeni judecător etc.

El n-a negat proprietatea particulară a nimănui. De aceea doar s-au ridicat contra Lui şi iudeii, fiindcă El n-a fost împărat pământesc, n-a dorit să fie Mesia pământesc, pătimaş, cum îl voiau ei să-l aibă, în ura ce nutreau contra jugului stăpânirii străine etc[2].

O calomnie mai absurdă ca aceea pe care o aruncă socialiştii în contra lui Hristos nici nu se putea. Se vede cât de colo că şi ei procedează după reţeta iezuitică: scopul scuză mijloacele. În consecinţă, a continua vorba mai departe în privinţa acestui fel de socialism ... după cele ce s-a vorbit mai sus, credem că este de prisos.

 

 

[1] Biserica din Ierusalim la începutul erei creştine era cea mai săracă. Iar dragostea primilor creştini era îndeosebi de fierbinte. De aici şi pornea faptul că ei se ajutau unii pe alţii. Acum dacă această stare de lucruri ar fi fost legitimată, atunci am putea-o vedea şi la alte Biserici, ceea ce de altfel n-a fost; pentru că între timp a dispărut chiar şi în obştea din Ierusalim.

[2] Evreii totdeauna nutreau tendinţa spre libertate politică: istoria profetului Ieremia, înapoierea din captivitate şi clădirea templului, pereţilor; Macaveii; Iuda Galileeanul, Faptele Apostolilor 5, 36-37; după 33 ani de la înălţarea lui Iisus Hristos, răscoala contra romanilor; răscoala din anul 135 după naşterea lui Iisus Hristos. Dacă Iisus Hristos ar fi fost revoluţionar, evreii nu L-ar fi răstignit, ci L-ar fi susţinut. Cărturarilor nu le plăcea că prin predicile Sale ,,se abătea” de la chestiunile ,,politice” aducând pe ascultători ,,în domeniul virtuţii curate, personale”. ,,Irodianii, cămătarii şi militarii îşi înmulţeau setea de răscoală”, aşa că de ei nu se atingeau. Iisus Hristos însă proceda altfel: cine are două haine, să dea şi săracului, cine are hrană, să facă la fel (Luca 3, 11). Soarta Lui a fost aşadar hotărâtă. Evreii visau o viitoare împărăţie pământească. Chiar Nicodim nu înţelegea de ce Iisus Hristos nu adună o armată pentru a scutura jugul păgânesc ... Nu înţelegea că misiunea Lui este în a provoca o ,,renaştere morală”. Din acest motiv minunea săturării cu 5 pâini a avut o deosebită impresie asupra mulţimii, fiindcă ea indica mai curând pe Mesia pământesc ... Învierea lui Lazăr era ceva mai superior; iudeii însă, imediat după săvârşirea ei ,,au hotărât să-l omoare” fiindu-le frică că ,,toţi vor crede în El” şi va veni sfârşitul urzirilor lor revoluţionare. Şi Varava a fost apărat de mulţime înaintea lui Pilat, pentru că Varava nu era un bandit (tâlhar) obişnuit, ci ‘rebel’ ‘revoluţionar’. Mai departe, în persoana lui Iisus Hristos, defăimat, poporul vedea defăimată ideea sa, Mesia Împărat, şi pentru asta a strigat: ,,Răstigneşte-l”.