----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Documente foarte importante

pentru istoria Bisericii şi a naţiunii române

 

Iaşi, 1866

 

Scrisoarea Mitropolitului Sofronie [Miclescu] al Moldovei

către domnitorul Alexandru Ioan Cuza[1]

 
Fiule Timotei priveghează întru toate,
pătimeşte răul, fă lucrul evanghelistului
(II Timotei 4, 5)
 

Prea Înălţate Doamne !

Puterile cele mari europene, conduse de providenţa cerească, împliniră prin Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, o datorie de dreptate către Principatele Dunărene, recunoscându-ne vechiul drept de autonomie pe temeiul tratatelor vechi, şi aşezându-le prin chipul acesta în sistemul dreptului popoarelor europene.

Este pus afară de toată îndoiala că scopul acestei Convenţii, atât după spirit, cât şi după literă, este numai acela ca naţia română din Principatele Unite Dunărene, aşezată fiind sub scutul tuturor puterilor europene, să se poată dezvolta, neîmpiedicată de nimeni; elementele de cultură şi de civilizaţie ce se află într-însa să se avânte la cel mai înalt grad de deplinătate şi de fericire, şi aşa să poată contribui şi ea la propagarea civilizaţiei şi culturii celei adevărate, şi la lăţirea împărăţiei lui Dumnezeu pre pământ.

O ! Chemarea aceasta a naţiei române din Principatele Unite, pre cât de înaltă, de sfântă şi de frumoasă – căci nimic nu este mai sfânt, mai frumos şi mai înalt, decât a lăţi împărăţia lui Dumnezeu pre pământ şi a ferici omenirea ! – pre atât de grea pentru noi românii, deocamdată; pentru că nedreptăţile timpurilor trecute au grămădit în bietele noastre ţări tot felul de rele, care au alungat lumina ştiinţelor atât din stat, cât şi din Biserică şi au întins peste întreaga naţie întunericul cel mai gros al neştiinţei, aşa cât ea nu se mai cunoştea pe sine cine este, şi ce chemare avea de împlinit; au stins din inima ei tot focul simţămintelor nobile, înalte, religioase, morale şi naţionale, au stins dragostea către patria sa, către Biserica sa, către naţia sa, către aproapele şi fratele său, şi au încuibat în locul lor egoismul, nepăsarea morală şi religioasă, ura de frate, răceala către patrie şi amorţeala naţională; toate acestea şi altele asemenea au ros şi rod încă şi astăzi la baierile inimii naţiei române, secându-i în chipul acesta tot din ce în ce mai mult puterea de viaţă morală.

Chiar starea noastră de astăzi, în care tot domneşte neînvoirea, neunirea, prigonirea împrumutată, patriotismul numai prefăcut şi stătător numai în cuvinte, este o adeverinţă strigătoare la cer despre acest trist adevăr. Şi dacă naţia română n-au pierit cu totul întru asemenea decădere şi îmbrâncire, aceasta are de a o mulţumi numai singure Bisericii, care singură au rămas credincioasă chemării şi naţiei sale, în toate timpurile acelea fatale; şi prin puterea sa morală au mângâiat, au însufleţit şi au îmbărbătat pe toţi fiii naţiei, şi în chipul acesta, ca un înger apărător au mântuit naţia română de periciunea totală ce o ameninţa; dar din această luptă mortală, purtată pentru mântuirea naţiei, n-au fost cu putinţă ca să nu capete şi Biserica rane înfipte adânc în trupul ei, din care mai sângerează încă şi astăzi, – iar sufletul ei însă au rămas cu totul neatins.

Dacă aruncăm o privire nepărtinitoare preste organismul statului şi preste al Bisericii, preste relaţiile stărilor din viaţa socială, preste starea aşezămintelor de învăţătură, de educaţie şi de cultură morală, aşa precum le avem noi acum în prezent de la nemijlocitul trecut, aflăm cu durere pretutindeni numai rane, cauzate şi lăsate de tristul trecut, atât în stat cât şi în Biserică, care toate cer vindecare neamânată şi reforme, dar reforme solide dictate de legile dumnezeieşti şi omeneşti, reforme raţionale şi temeinice în tot înţelesul cuvântului, poruncite de mintea cea sănătoasă; căci numai prin asemenea reforme, se poate pune atât statul cât şi Biserica, adică o naţie întreagă, pe drumul renaşterii şi al mântuirii; iar nu reforme nelegiuite, neraţionale şi nedrepte, din care se surpă chiar din partea statului tot dreptul, legalitatea şi moralitatea, şi aşa se aruncă naţia într-un abis de nefericire şi mai mare decât cel de până acum, din care apoi să nu se mai poată smulge poate niciodată.

În aceste împrejurări atât de grele şi pline de răspundere înaintea urmaşilor, naţia română te-au ales pe Măria Ta să-i fii domn şi conducător pe acest drum al reformelor şi al renaşterii, spre ajungerea înaltei sale chemări, destinată de providenţă şi însemnată de puterile europene. Ea au aşteptat şi aşteaptă de la Măria Ta cu tot dreptul să faci să piară pentru totdeauna nedreptatea, asuprirea şi arbitrariul cel de până acum, să domnească numai dreptatea şi legile cele drepte; să întrebuinţezi toată puterea ce Vă este dată şi toate mijloacele ce Vă stau în dispoziţie, spre aceea: ca să uşuraţi fiilor patriei calea în facerea legilor drepte, să Vă daţi toată nevoinţa ca să împăcaţi nenumăratele partide, în care sunt sfâşiaţi fiii naţiei; ca aşa înfrăţindu-se, să lucreze cu toţii frăţeşte spre acelaşi scop, care este fericirea românilor, să faceţi ca să se respecteze Legile şi Canoanele Bisericii, ca aşa sub apărarea şi scutirea acelora, Biserica care este sufletul statului să-şi poată plini înalta chemare, de a lăţi între toţi fiii patriei lumina ştiinţelor şi cultura morală, care sunt temelia cea neclătită şi tăria cea neînvinsă a oricărui stat şi a oricărei naţii.

Faţă cu aceste dorinţe şi aşteptări prea drepte şi încordate ale întregii naţii române, ne-au cuprins pe neaşteptate o mâhnire foarte adâncă, cetind în Monitorul Oficial al Moldovei decretul Măriei Tale, cu no. 174, prin care, fără ştirea Bisericii Moldovei şi a şefului ei – a chiriarhului, să trimită o comisie ca să ia administrarea averilor Monastirilor chinoviale: Neamţul, Secul, Văraticul, Agapia, Adamul şi Vorona din mâna călugărilor şi călugăriţelor, şi s-o dea în mâna guvernului, sub cuvânt că averile monastireşti s-ar ţine de resursele statului şi că ele nu s-ar administra bine de către călugări.

Ne pare foarte rău că pe când ne pregăteam să Vă cerem ajutorul şi sprijinul Măriei Tale în îndreptările şi îmbunătăţirile ce nevoia cere să le facem pentru Biserică şi în sfera învăţăturilor ei, potrivit sfintelor canoane, ca aşa să o scoatem din amorţeala în care se află, şi să o punem în starea în care să-şi poată împlini înalta-şi chemare, de a lăţi în naţia română religiozitatea, moralitatea, virtutea, naţionalitatea şi adevărata iubire de patrie; pe atunci ne aflăm nevoiţi ca să lăsăm toate acestea la o parte, şi să apărăm după datoria ce ne este pusă asupră-ne drepturile Bisericii, ce se ameninţă a fi călcate în picioare de către guvernul Măriei Voastre !

Tot românul bine simţitor şi cu judecata sănătoasă s-au întristat adânc cetind în acest decret pasul rătăcit ce l-au făcut întru aceasta guvernul Măriei Tale; şi numai duşmanii Măriei Tale şi ai naţiei române se bucură de o asemenea faptă, crezând că prin ea îţi vor putea micşora tot mai mult crezământul, dragostea şi alipirea din partea naţiei.

Prin actul acesta al guvernului actual al Măriei Tale, exprimat în decretul numit mai sus, se atacă şi se nimiceşte:

 

I. Dreptul şi dreptatea, care sunt temeliile, nu numai ale statelor, ci şi ale societăţilor de tot felul;

II. Se deschide drum nelegiuirii; şi

III. Se surpă cu totul moralitatea, care singura este sufletul statului şi al societăţii.

 

I. Averile monastireşti, după dreptul canonic, după dreptul firesc, şi chiar după dreptul roman, sunt proprietate nemijlocită a acelor monastiri de care se ţin pe temeiul hrisoavelor prin care s-au câştigat; iar proprietate mijlocită şi absolută a întregii Biserici, care singură numai are dreptul absolut a dispune cu ele, cum va afla mai de cuviinţă. Tot în puterea dreptului canonic, a dreptului firesc şi a celui roman, se ţine dreptul administrării proprietăţii de proprietari însuşi. Şi dreptul acesta de administrare se poate lua după lege şi dreptate numai în două întâmplări, adecă, când proprietarul este minorean, ori trupeşte ori sufleteşte. Se naşte acum întrebarea: care din aceste două cazuri de drept se poate aplica la această întâmplare ?

Biserica Moldovei, ca proprietarul cel adevărat al acestor averi, este ea minoreană trupeşte sau sufleteşte oare; căci numai la una din aceste două întâmplări i s-ar putea lua din mână administrarea proprietăţii sale ? Aceasta nu o poate zice nici un om cu mintea sănătoasă, precum nu o zice nici decretul Măriei Tale. Deci, dacă Biserica nu este minoreană nici trupeşte, nici sufleteşte, atunci decretul Măriei Tale, care o dezbracă de administrarea proprietăţii sale, este nedrept şi contrariu dreptului firesc, dreptului canonic şi tuturor drepturilor de pe faţa pământului. Aşadar, din punctul de vedere de drept, nu se poate lua administrarea proprietăţii din mâna proprietarului maiorean şi întreg la minte, niciodată fără învoirea lui.

 

II. După toate drepturile din lume, este recunoscut că administrarea proprietăţii poate să treacă legiuit din mâna proprietarului maiorean şi întreg la minte într-o altă mână, numai prin învoirea lui. Aşadar şi administrarea averilor monastireşti şi bisericeşti pot să treacă legiuit de la monastire şi de la biserică la stat ori între alte mâini numai prin învoiala făcută legiuit, de o parte între biserică şi monastire care dau administrarea averilor sale, sub condiţii anumite; iar de altă parte între stat ori alte persoane, care primise acea administraţie, sub condiţiile şi stipulaţiile anumite.

De această idee se vede a fi fost condus şi decretul şi guvernul Măriei Tale, când între membrii comisiei numite au denumit şi două persoane bisericane; ca adecă acelea să reprezenteze potestatea[2] şi voinţa bisericească, la toate lucrările ce le va face acea comisie. De cumva decretul şi guvernul Măriei Tale au denumit pe aceşti doi bărbaţi bisericani întru adevăr cu acel scop: atunci s-au înşelat şi s-au amăgit întru aceasta cu totul; pentru că după toate legile dumnezeieşti şi omeneşti, Biserica se poate reprezenta oriunde, prin urmare şi în acea comisie, numai prin şeful ei cel legiuit, care în Moldova este mitropolitul, ori prin alt bărbat, trimis, ori delegat din partea mitropolitului, şi înzestrat de către acelaşi cu împuternicire deplină.

Deci fiindcă părinţii rectori ai Seminariilor de Roman şi de Huşi[3] nu sunt denumiţi nici trimişi la acea comisie, precum cer sfintele canoane, nici de către noi ca legiuitul şef al Bisericii Moldovei şi al ierarhiei, nici de către respectivii lor episcopi, – locoţiitori – de Roman şi de Huşi, pentru că întru asemenea cauze ponderoase[4], atingătoare de toată Biserica Moldovei, nici nu se poate trimite numai din partea acelora, fără de ştirea noastră ca mitropolit (după canonul apostolic 34) şi încă cu atâta mai puţin cu cât acea comisie lucrează în ţinutul eparhiei noastre; ci sunt denumiţi şi trimişi de către potestatea politică, contra tuturor sfintelor canoane: de aceea numiţii nu numai nu pot să fie în acea comisie ca reprezentanţi ai Bisericii, fiindcă ei în această întâmplare, atât după canoanele Bisericii, cât chiar şi după legile civile ale statului, care zic că trimisul reprezintă numai pe trimiţătorul, se pot considera numai ca mireni; ci încă cad şi sub pedeapsa sfintelor canoane într-un chip îndoit: parte căci ca persoane bisericeşti au primit însărcinare bisericească de la potestatea mirenească, iar parte căci au îndrăznit să ia parte la lucrările numitei comisii în cauza bisericească, într-o eparhie străină, fără ştirea şi încuviinţarea episcopului eparhiot, care lucru este oprit prin canoane, sub pedeapsa de pierderea darului preoţiei (după canonul apostolic 35 şi Sinodul II Efes, canonul 2); aşadar luarea administrării averilor monastirilor chinoviale numite mai sus s-au făcut din partea guvernului Măriei Tale, fără ştirea şi învoirea Bisericii Moldovei şi a monastirilor respective.

Deci fiindcă decretul Măriei Tale intră în sfera dreptului Bisericii, şi face schimbări în lucrurile bisericeşti cu violenţă, fără ştirea, încuviinţarea şi consultarea noastră ca şef al Bisericii Moldovei şi ca episcop eparhiot al acestei eparhii în care se află acele chinovii: de aceea, această faptă a guvernului Măriei Tale este contrară legilor în chip întreit, pentru că prin aceea s-au călcat în picioare şi s-au dispreţuit drepturile cele neînstrăinate, parte ale Bisericii întregi a Moldovei, parte ale Bisericii speciale din eparhia în care se află acele monastiri, iar parte căci s-au denumit la acea comisie membri bisericani, contra canoanelor.

Ba încă şi mai mult decât aceasta, o asemenea faptă este şi violentă, pentru că comisia trimisă au intrat în Monastirea Neamţul cu putere înarmată (cu jandarmi), asupra călugărilor neînarmaţi, ca aşa înfricându-i să le ia cu de-a sila banii, toate documentele moşiilor, condicele veniturilor şi a cheltuielilor monastirii.

Acest fel de fapte contrare legilor şi violente asupra Bisericii şi a călugărilor nu s-au mai făcut nicăieri, nici într-un stat, nu numai de către domnitorii şi guvernele de aceeaşi religie şi naţie, dar chiar nici de către împăraţii păgâni faţă cu bisericile creştine. Aşa ne spune Lactantius că împăratul roman Liciniu (307 până la 324), păgân de religie, au dat la anul 313 un edict prin care porunceşte ca să se dea bisericilor creştine înapoi toate locurile şi pământurile ce le-au avut, şi de aici înainte să nu mai cuteze nimeni a se atinge de ele (Lactantius, De Mortib. Persecutorum, 48).

Decretul Măriei Tale, ca să arate lumii că are temei şi îndemn legiuit, se provoacă[5] la Art. 23 din Convenţie care, după cum sună decretul, porunceşte: ,,Concentrarea la un loc a tuturor resurselor statului”. Şi în puterea acestui articol, Măria Ta hotărăşti ca veniturile averilor monastirilor să vină toate în casa statului; însă Art. 23 din Convenţie nu dă nici un drept la aceasta, pentru că acela grăieşte apriat[6] numai de veniturile statului, şi nicicum de ale Bisericii; apoi veniturile Bisericii nu sunt socotite nici într-o ţară pe faţa pământului de venituri ale statului, chiar nici acolo unde se va vedea mai jos, că administrarea acelora este dată de către Biserică prin învoială în mâna statului.

Mai departe se provoacă decretul Măriei Tale la hotărârile votate de Adunările generale din anii 1835 şi 1844, cu cuvânt că ele ar fi hotărând principiul că toate averile monastireşti să se administreze de către guvern.

În privinţa acestor hotărâri, trebuie să observăm bine că ele s-au făcut şi cu învoirea potestăţii bisericeşti, a mitropolitului şi a episcopilor de pe atunci, şi cu votarea Adunării generale – prin urmare acele hotărâri întru atâta au legalitate –, pe când fapta cea de acum a guvernului Măriei Tale, privitoare tot la asemenea materie, s-au făcut şi fără votul Adunării generale, şi fără ştirea şi încuviinţarea competentei potestăţi bisericeşti; prin urmare această faptă a guvernului Măriei Tale nu are cât de puţină legalitate, şi mai pre urmă se provoacă decretul Măriei Tale la abuzurile ce le-au făcut călugării în administrarea averilor monastireşti, şi zice că acele abuzuri încă ar fi un temei ca să se ia administraţia acelor averi din mâna lor.

În această privire, trebuie observat Măria Ta că toate legile dreptului firesc, dreptului canonic şi a celui roman, sună într-un glas: ,,Abusus non tollet usum”; prin urmare, că abuzurile care le-ar fi făcut călugării în administrarea acelor averi, ori şi cât să fi fost de mari, tot nu au putut da guvernului Măriei Tale un drept aşa de întins şi arbitrariu, ca să ia administrarea din mâna lor; că acele abuzuri au impus guvernului numai datoria ca să restrângă administraţia acelor averi în condiţiile de dănuire[7], şi aceasta în coînţelegere cu chiriarhia bisericească; şi aşa să puie la cale modul în care ar fi trebuit să se întrebuinţeze acele averi, potrivit destinaţiei lor şi răspunzător[8] fiinţei, cerinţelor şi trebuinţelor Bisericii.

Dacă este vorba de abuzuri, atunci guvernul Măriei Tale n-au avut drept să ia administrarea averilor monastireşti din mâna călugărilor şi a călugăriţelor, nu numai din punctul de vedere al dreptului, dar nici din punctul de vedere al utilităţii; pentru că, după cum este cunoscut de toţi – abuzuri s-au făcut din partea guvernului Moldovei de la 1844 încoace şi până astăzi – în administrarea averilor monastireşti şi bisericeşti într-o măsură cu mult mai mare decât de către călugări –, aşa cât aici n-am putea exprima lucrul destul de acurat[9], prin zisa străbunului Virgiliu: ,,Iliacos intra muros peccatur et extra” – zicând că au păcătuit şi călugării şi guvernul; pentru că păcatele călugărilor în această privinţă dispar cu totul alăturându-se cu ale guvernului.

Este cunoscut de toată naţia română că averile monastireşti şi bisericeşti luate de guvern spre administrare la anul 1844 s-au administrat şi se administrează de către acela cu mult mai rău decât se administrase până atunci de către Biserică şi de către călugări, veacuri întregi. Până când erau averile acelea în mâna Bisericii şi a călugărilor, toate acareturile de pe la moşii, unde erau, se păstra în starea cea mai bună; unde nu erau se făceau, pădurile se ţineau în toată integritatea şi utilitatea; şi prin urmare, moşiile îşi aveau totdeauna preţul lor cel adevărat răspunzător timpului lor; pe lângă aceasta, Biserica şi monastirile şi-au apărat cu cea mai mare energie moşiile în toate procesele ce le-au avut cu cineva, aşa cât şi le-au păstrat totdeauna nerăşluite[10]; iar de când au venit acele averi în mâna guvernului, abia după multe stăruinţe s-au putut face câte ceva, pe unde cerea trebuinţa neapărat, şi chiar din acareturile cele ce se aflau în stare bună, mai pe la toate moşiile când s-au luat acelea, încă s-au lăsat din neîngrijire şi din nepăsare de au căzut în ruină totală; pădurile s-au dezolat[11] mai cu totul şi prin acestea toate au trebuit ca o urmare firească ca acele moşii să-şi piardă foarte mult din adevăratul lor preţ, răspunzător timpului şi împrejurărilor.

Pe lângă aceste rele, se mai adăugau şi altele: este cunoscut de tot publicului român că multe din moşiile bisericilor şi ale monastirilor se împosesuiau[12] de către guvern pe la favoriţii şi clienţii săi, cu preţ foarte scăzut, cu cea mai mare pagubă şi nedreptate a Bisericii şi a monastirilor, ca adevăraţi proprietari ai acelora. Ba reaua administrare a moşiilor bisericeşti şi monastireşti din partea guvernului nu s-au mărginit numai în scăzământul şi micşorătatea veniturilor acelor moşii, ci s-au întins chiar şi asupra fondului, adică asupra existenţei lor; căci câte procese au avut cu cineva moşiile bisericeşti şi monastireşti cele din mâna guvernului n-au câştigat mai nici întru unul de la 1844 încoace, ci au ieşit din toate aceste procese răşluite câte cu o parte. De va merge treaba tot aşa: atunci este lucrul prea vederat că după un şir de ani, răşluindu-se prin procese, după datina apucată, tot câte o părticică din acelea, mai pe urmă nu va rămâne din trupul lor cel mare şi întins chiar nimica; şi aşa Biserica şi monastirile vor deveni odată lipsite de toată averea lor, nemaiavând cu ce să se susţină mai mult.

Judecând toate acestea cu sânge rece, cu judecată aşezată şi liniştită, scutită de orice patimă şi cu cuget nepărtinitoriu, va afla orice om cu minte sănătoasă că guvernul Măriei Tale, dacă doreşte întru adevăr binele şi fericirea naţiei, precum îi este datoria cea mai sfântă şi nedispensată[13], ar fi trebuit nu numai să nu se atingă de averile ce mai rămăsese în mâna monastirilor numite mai sus, ci din contra să dea neamânat înapoi Bisericii încă şi administrarea acelor averi care le luase spre administrare la 1844, pentru ca aşa să le scape odată de răşluirea şi de desfiinţarea ce le ameninţa neapărat.

Aceasta trebuia să o facă guvernul Măriei Tale cu atâta mai vârtos cu cât este cunoscut îndecomun şi aceea că administrarea averilor monastireşti şi bisericeşti se pot controla numai până stau în mâna Bisericii, iar fiind în mâna guvernului nu se mai pot controla nici chiar prin Adunarea generală. Exemplele Adunărilor generale din trecutul mai de curând ne întăreşte acest adevăr de ajuns. Ce se ţine de şcoli despre care raportează comisia trimisă la Monastirea Neamţului la anul 1858, călugărilor nu li se poate împuta, nici înfiinţarea acelora spre merit, nici desfiinţarea lor spre osândă, precum stau dovadă hrisovul şcolii primare din târgul Neamţului din anul 1856 şi hrisovul seminariei.

Această stare a lucrurilor s-ar fi cuvenit să o însemneze bine, să o pătrundă adânc guvernul Măriei Tale, ca aşa să fi putut fi în stare, chiar prin faptele sale, să producă şi să lăţească factic, precum cere spiritul timpului de astăzi, simţământul moral şi naţional, simţământul de dreptate şi de înaintarea fericirii patriei, a Bisericii şi a naţiei române. Se poate cugeta ca guvernul Măriei Tale să fi voit într-acest pas al său să imiteze pe alte guverne din alte state, de exemplu, pe guvernul Rusiei, pe guvernul Austriei din Bucovina, pe guvernul Prusiei şi al Germaniei cele reformate şi pe altele, în care state se zice că s-ar administra averile Bisericii de către stat; de cumva au imitat guvernul Măriei Tale pe acele ţări întru adevăr, – apoi au rătăcit foarte mult în această imitare; pentru că nici în Rusia, nici în Bucovina, nici în Prusia şi în cealaltă Germanie reformată, n-au luat guvernele respective administrarea averilor bisericeşti cu violenţă, – fără ştirea şi primirea potestăţii competente bisericeşti, precum face guvernul Măriei Tale; ci pe când s-au făcut această schimbare, s-au consultat mai întâi Biserica cu statul, şi au făcut în astă privinţă un fel de tranzacţie formal, – Biserica cu statul –; şi aşa numai prin această învoială legiuită au dat Biserica administraţia averilor sale în mâna statului.

Aşadar acolo nu se poate zice că statul ar fi luat administrarea averilor de la Biserică, ci că aceasta adică Biserica, ca proprietara lor şi legiuita administratoare, şi-au dat dreptul de administrare, prin învoială legiuită în mâna statului, şi aşa guvernele din acele ţări administrează averile bisericeşti, nu cu vreo titulă de drept propriu al său, ci numai cu dreptul căpătat de la Biserică – prin învoială legiuită, aşa cât averile acelea şi astăzi încă stau sub nemijlocita priveghere şi controlare a Bisericii respective; în Rusia sub a Sinodului, şi în Bucovina sub a episcopului şi a Consistoriului lui.

Ce se atinge de Austria, trebuie ştiut bine, că dintre toate provinciile ei, numai singură Biserica Ortodoxă din Bucovina şi-au dat administrarea averilor sale, prin învoială în mâna statului, iar Biserica Ortodoxă din celelalte provincii austriace, precum din Ardeal, Banat, Ungaria, Voivodina, Croaţia, precum şi celelalte Biserici: Unită, Catolică, Luterană, Calvină, Unitariană, îşi administrează ele însele toate averile lor, fără de vreun amestec din partea statului; iar ce se atinge de Prusia, şi celelalte state germane reformate, întru acelea, numai se pare că averile bisericeşti s-ar administra de către stat, iar întru adevăr, nu este aşa, ci ele se administrează de către Biserică prin Sinod, a căruia şef este domnitorul, – nu însă ca domnitor –, ci ca întâiul episcop al Bisericii respective, – pentru că la ei domnitorii sunt îmbrăcaţi şi cu puterea de episcopi.

Iată dar că decretul Măriei Tale, judecat şi privit cu sânge rece şi fără cât de puţină patimă, se arată ca contrar legilor, în chip întreit; căci calcă în picioare jurisdicţia Bisericii Moldovei peste tot, şi în special şi a episcopiei din eparhia în care se află acele mânăstiri, şi denumeşte comisari bisericani, contra canoanelor.

 

III. Pe cât este actul acesta al guvernului Măriei Tale de nedrept, şi contrar legilor, din punctul de vedere al dreptului şi al legalităţii, tocmai pe atâta de stricăcioase urmări produce acelaşi, şi trebuie să producă şi în privinţa moralităţii publice, pentru că oamenii privesc şi se cuvine să privească la faptele guvernului ca la faptele cele mai drepte, mai cuviincioase şi mai morale, pe care să şi le ia drept model de imitat, în toate faptele şi lucrările sale.

Deci dacă naţia română va privi în actul acesta al guvernului Măriei Tale, prin care se atacă veşnicul şi neînstrăinatul drept legat de proprietate, în loc să se apere; se calcă în picioare sfintele canoane, păzite nevătămate de sute de ani şi până astăzi de către toate statele creştine, se dispreţuieşte şi se nimiceşte vaza Bisericii, fără de care aceeaşi nu mai poate fi în stare a-şi împlini înalta datorie, de a întemeia, întări şi lăţi moralitatea, – dacă va privi, zicem, naţia română la acest act al guvernului Măriei Tale, ca la un model de imitat, şi va ataca fieştecare dreptul şi proprietatea altuia, va dispreţui jurisdicţia dregătoriilor legiuite, politice şi bisericeşti, lucrând fieştecare după capul său, precum îi vor dicta patimile şi egoismul său, va călca în picioare canoanele şi învăţăturile cele mântuitoare ale Bisericii, nu va mai avea nici o stimă către preoţime, nici către învăţăturile acelea; atunci să spună guvernul Măriei Tale, unde mai poate fi vorba de moralitatea publică care este temelia statului şi a tuturor societăţilor ?

Şi ca să ne exprimăm pe scurt: dacă moralitatea publică se răstoarnă şi se nimiceşte din partea statului, atunci unde mai poate fi vorba, nu de stat, nu de Biserică, nu de societate, nu de securitatea proprietăţii, ci chiar de securitatea vieţii personale ?

Iată dar că guvernul Măriei Tale, prin acest fel de act, îngroapă dreptul, surpă legalitatea, răstoarnă proprietatea, nimiceşte moralitatea, şi prin aceasta rupe legăturile cele mai sfinte ale societăţii, prin care sunt legaţi oamenii în stat, în Biserică, în societate şi în familie; şi în chipul acesta produce tulburarea şi răzvrătirea cea mai haotică şi mai anarhică între toţi fiii naţiei române, dezbinându-i şi răsculându-i unul contra altuia. Oare acestea să fie reformele cu care să facem începutul epocii celei nouă, renăscătoare a naţiei române ? Oare pe drumul acesta se vor împăca toate spiritele de partidă şi de ură ? Oare într-acest chip se vor înfrăţi toate inimile cele sfâşiate în duşmănie ? Oare aşa se vor alina patimile cele colcăitoare, care toate ameninţă pieire şi statului şi Bisericii şi întregii naţii ? Oare acesta să ne fie drumul pe care să putem, Măria Ta ca domn şi noi ca mitropolit a ne împlini înalta chemare, impusă asupră-ne de providenţa şi de puterile europene, prin voinţa naţională; de a conduce naţia română la cel mai înalt grad de cultură, de moralitate şi de civilizaţie ?

O nu ! Întru adevăr nu ! Ci drumul acela, pe care singur numai se poate face în toate privirile o naţie fericită, drumul acela pe care, precum ne arată istoria tuturor timpurilor, au călătorit şi călătoresc chiar şi astăzi oricare stat şi naţie, care au voit şi voieşte să ajungă cel mai înalt grad de cultură, de dezvoltare, de civilizaţie, de tărie şi putere, este nestrămutatul drum prescris de legile cele dumnezeieşti neschimbate: drumul frăţiei, al dragostei şi al învoirii între stat şi Biserică, singurii factori ai fericirii sau ai nefericirii popoarelor, după cum îşi împlinesc datoria, ori nu.

Acest adevăr este recunoscut de toată lumea încât nu se mai aduce de către nimeni la îndoială. Pe tot locul vedem lucrând statul cu Biserica mână în mână; de aceea ar fi de prisos a voi a-l mai desfăşura şi a-l demonstra.

Una totuşi voim să producem dintr-însul: statul poate să dea legi, oricât de bune, oricât de drepte, oricât de umane, şi să privegheze cu mână de fier împlinirea acestora; şi totuşi să fie nesecur[14], şi poporul guvernat de dânsul neferice, pentru că acel popor împlineşte legile nu din dragostea către legi şi către buna orânduială, condiţionată prin acele legi, ci numai de frica pedepsei, de aceea şi calcă acele legi fără sfială şi fără mustrare de cuget, totdeauna de câte ori sunt securi că nu vor fi descoperiţi de pedepsitoarea mână a dreptăţii.

Acest rău şi această cangrenă rozătoare la măduva inimii statului o poate înlătura şi desfiinţa numai Biserica, dacă îşi are deplină libertate în dezvoltarea sa, ca să-şi poată îndeplini chemarea sa neîmpiedicată; căci ea vine atunci la mijloc, varsă în inimile oamenilor căldura cea singur mântuitoare a culturii morale, şi face pe toţi fiii naţiei ca să împlinească legile cele bune şi drepte ale statului, nu din frica de pedeapsa din afară, ci din dragostea dinlăuntru către acele legi, ştiind şi cunoscând că numai prin păzirea conştiincioasă a acelor legi este condiţia fericirii fiecăruia, şi de aceea le va şi împlini conştiincios, chiar şi atunci când ar putea să le calce, fără să fie văzut şi pedepsit. Numai asta singur, adică lucrarea guvernului mână în mână cu Biserica, este securitatea cea nezguduită şi neclătită, şi tăria cea neînvinsă a statelor.

Înălţimea Voastră ! numai cugetând la acest act al guvernului Măriei Tale, şi la înfricoşatele urmări ale aceluiaşi, atât pentru guvern, cât şi pentru naţia întreagă, ni se oţărăşte sufletul, ne plânge inima şi ne aflăm nevoit ca arhipăstor şi mitropolit al Bisericii şi al naţiei române din Moldova a ne ridica glasul şi a vă atrage luarea aminte asupra acelui act, atât de nedrept, de contrar legilor, şi surpător de toată moralitatea, – rugându-vă cu toată cuviinţa pe tot ce aveţi mai sfânt, pe fericirea naţiei române, pe care sunteţi îndatorit să o înaintaţi şi s-o fericiţi, pe înflorirea patriei şi a Bisericii Române, care vă zace la inimă, ca să porunciţi guvernului Măriei Tale să oprească cu totul acel act nefericit şi ilegal, şi să desfiinţeze cu totul acea comisie, lăsându-se moşiile în starea lor de până acum, până se va hotărî de către Biserică în înţelegere cu guvernul, cum au să se reguleze aceleaşi pe drum legiuit, prescris de scopul dănuitorilor, după toate legile dumnezeieşti şi omeneşti, spre adevăratul folos al Bisericii şi al naţiei.

Îmi place a crede că Măria Ta, condus de curăţenia simţămintelor de dreptate şi de înaintarea fericirii naţiei, care le păstraţi în pieptu-vă, şi îndemnat de sfinţenia şi puterea temeiurilor ce vi le-am înfăţoşat aicea, veţi binevoi a da ascultare acestei rugăminţi fierbinţi a arhipăstorului Bisericii Moldovei, şi nu veţi suferi ca să poată zice lumea cu dreptate; că nu numai împăraţii de alte rituri creştine precum al Austriei şi alţii respectează legile şi canoanele Bisericii Ortodoxe, cu mare scumpătate; dar chiar şi din împăraţii păgâni în vechime, precum un Liciniu şi alţii, au fost cu îndestulă reverinţă[15].

Nu veţi suferi ca domnitor ortodox al unei naţii ortodoxe să se zică: că, pe toată faţa pământului, numai singur guvernul domnitorului Cuza s-au aflat care să-şi dispreţuiască Biserica, s-o dezbrace de drepturile ei, să-i nimicească toată vaza, să-i dea lovitura cea de pe urmă şi de moarte, în loc de a o apăra şi scuti, precum fac toate guvernele; nu veţi suferi ca să se poată zice cu dreptul, că Alexandru cel Bun domnitorul Moldovei (1401-1433) întru întâia epocă a renaşterii, creşterii, întăririi şi neatârnării patriei, au întemeiat Biserica Moldovei, au organizat-o, au înzestrat-o cu tot felul de mijloace, spre susţinerea şi dezvoltarea ei, şi i-au câştigat nu numai libertatea deplină absolută dinlăuntru, ci chiar şi neatârnarea dinafară, nu numai de la Ohrida dar chiar şi de la Patriarhia Ţarigrădeană, făcând-o neatârnată de orice potestate bisericească, ca aşa să (se) poată dezvolta liber, şi să poată împlini înalta-şi chemare de a dezvolta, întemeia şi lăţi moralitatea în toţi fiii naţiei române, care precum este cunoscut, şi-au şi împlinit cu sfinţenie acea chemare, păstrând limba şi naţionalitatea română de atâtea sute de ani şi până astăzi; iar Alexandru Ioan I domnitorul Principatelor Unite, în a doua epocă de renaştere şi de neatârnare a acelora, recunoscute şi garantate de către puterile europene, au dezbrăcat acea Biserică de drepturile ei, au lipsit-o de mijloacele susţinerii şi dezvoltării sale libere, i-au nimicit vaza şi au aruncat-o într-o stare precară şi lipsită de drept, în care să nu-şi mai poată împlini acea înaltă chemare ca până acum.

O ! acesta ar fi un lucru dureros şi un semn foarte trist pentru Moldova, dacă s-ar putea zice şi scrie în istorie, că sub Alexandru cel Bun s-au întemeiat în Moldova Biserica, moralitatea şi tăria naţiei, iar sub Alexandru Ioan I s-au îngropat vaza Bisericii şi împreună cu ea şi moralitatea şi tăria naţiei ! O ! să ferească Dumnezeu de aşa ceva ! Aceasta ar fi numai o repetare a tristei sorţi a împărăţiei romane, care s-au întemeiat sub August şi s-au risipit sub August pentru totdeauna.

Prea Înălţate Doamne ! Noi nutrim în pieptul nostru deplină speranţă că Măria Ta nu vei lua în nume de rău dacă, ca arhipăstor şi mitropolit al Bisericii Moldovei, mi-am împlinit neiertata datorie a vă desfăşura fără cât de puţină reţinere, cu toată sinceritatea, temeiurile cele adevărate, neclătite şi nerăsturnate, pe care se reazemă dreptul şi libertatea Bisericii, care nu i se poate ataca sub nici un cuvânt, dacă nu voim s-o nimicim cu totul, şi împreună cu ea să îngropăm şi securitatea statului însuşi; din contră, noi sperăm că Măria Ta ca urmaş lui Alexandru cel Bun, veţi favora[16] şi întări Biserica şi mai mult decât acela, îi veţi da sprijinul şi ajutorul, ca să se poată smulge din starea amorţită în care au aruncat-o şi au împilat-o nefericitele timpuri trecute, şi să se dezvolte liber cu paşi repezi, ca aşa să-şi poată împlini înalta-şi chemare.

Îmi place a crede, Măria Ta, că nu vei lăsa ca acest merit nemăsurat şi această glorie nepieritoare să fie a altuia şi nu a Măriei Tale; iară dacă am avea necrezuta şi neaşteptata nenorocire (de care să ne ferească Dumnezeu !) să se întâmple ca Măria Ta, pe lângă toate temeiurile drepte şi nerăsturnate ce vi le-am adus mai sus, pe lângă toată umilita rugăminte ce v-am înfăţoşat-o în această privinţă, să-ţi uiţi totuşi de sfânta şi înalta datorie ce o ai luată asupră-ţi ca domn, ca să aperi dreptul, legalitatea şi moralitatea şi prin aceea să înaintezi şi să întăreşti binele şi fericirea naţiei: de s-ar întâmpla să dispreţuieşti cu toate acestea cuvântul dreptăţii şi al arhipăstorului Moldovei; atuncea noi ca şef al Bisericii Moldovei, în puterea înaltei datorii ce am luat asupră-ne, ne simţim îndatorat, deşi cu inima sfâşiată, a ne ridica cuvântul contra la astfel de nedreptăţi contrare legii; nemoralităţi, răpiri şi jacuri[17] de cele sfinte: drept aceea protestăm prin acestea sărbătoreşte înaintea lui Dumnezeu, înaintea omenirii şi înaintea naţiei române întregi, contra acelui act nedrept, ilegal şi nemoral al guvernului Măriei Tale, prin care s-au înfiinţat şi s-au trimis comisie ca să ia administrarea averilor mânăstirilor chinoviale: Neamţul, Secul, Văraticul, Agapia, Adam, Vorona şi altele.

 
A Înălţimii Voastre,
 
Către Dumnezeu smerit rugător,
(Subscris) Sofronie Mitropolit Moldovei
 
No. 1334
Iaşi, 1859 septembrie 10
[L.S.]
 

 

Notiţă

Anul 1859. Septembrie 20.

Din ordinul Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit, se înscriu mai jos termenii cu care preşedintele cabinetului, dl. Manolachi Costachi Epureanu, au venit şi au înapoiat anaforaua[18] No. 1334; şi anume: ,,Măria Sa domnitorul, au zis dl. preşedintele cabinetului către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit, m-au trimis ca să vă spun că nu vă primeşte această anafora, şi să v-o arunc în obraz; şi pe viitor să vă mărginiţi cu asemene, căci veţi păţi de la Înălţimea Sa ca un monah prost”.

Asupra acestora, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit au răspuns dlui Epureanu zicând: ,,Te rog să arăţi Înălţimii Sale că smerit mulţumesc; şi nu voiu înceta a-mi împlini datoria”.

Aceste răspunsuri schimbate între preşedintele cabinetului dl. Epureanu şi Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit s-au urmat în fiinţa a mai multor persoane. Drept care, conform citatului ordin, trecându-se aicea cele de mai sus, spre neuitare şi ştiinţă, se adevereşte de subscrisul director al mitropoliei. Arhimandritul Varahiil Lateş.

 

Copia prescrisă mai sus de pe Anaforaua cu No. 1334, şi de pe Notiţă, cetindu-se din cuvânt în cuvânt, şi fiind întocmai cu originalul, se adevereşte. 1859. Septembrie 25

 
Directorul Mitropoliei
Arhimandritul Varahiil Lateş
 
 

Onoratei Comisii cercetătoare factelor administrative expuse în obşteasca adunare de dl. preşedinte al consiliului miniştrilor

Monitorul Oficial din 1859 au publicat măsuri administrative, prin care s-au trimis o comisie de amploiaţi[19] şi două feţe bisericeşti ca să ia administrarea averilor monastirilor chinovii din mâna călugărilor şi a călugăriţelor şi să o dea în mâna guvernului, sub cuvânt că aceste averi s-ar ţine de resursele statului, şi că ele nu se administrează bine de călugări.

Pomenita comisie întovărăşită de jandarmi, şi de comandirul Ţinutului Neamţ cu alţi jandarmi, de îndată au sechestrat înzestrările, şi averile chinoviilor, au pecetluit chilii, cămări, biblioteci, gherghire[20]; au înlăturat autorităţile legiuite canonice; au înlăturat aşezămintele legiuite lucrătoare; au înfiinţat comitete. Au dezbrăcat chinoviile de toate drepturile, au ridicat arhivele cu tot soiul de acte şi lucrări, atât acele ce sunt ale administraţiei, cât şi acele privitoare de lucrările duhovniceşti; au luat cheile de la gherghirele cu documentele moşiilor chinoviilor, au pus străji de jandarmi pe dinăuntru şi pe dinafară, spre a opri comunicaţia şi relaţia între sobornici şi între societate; căci nu putea ieşi fără de biletul comandirului, sau fără un înadins jandarm care-i trece prin străji; stareţii, stareţele, depărtaţi din autoritatea lor legiuită canonică; unii din monahi părăsesc monastirea şi fug în lume, alţii surghiuniţi de comisie şi de comitetul ei; înzestrările moşiilor şi ale monastirilor, averile şi vitele, boi, vaci, oi, cai, bivoli, bivoliţe şi altele, se vând, le cumpără şi unii din comisari fiind lipsă mare de bani în ţară.

Moşiile ce sunt oprite pentru gospodăriile chinoviilor se dau în mezat; de asemenea şi moşiile pe care sunt zidite chinoviile.

Tipografia Monastirii Neamţului s-au luat după măsura publicată prin Monitorul Oficial No. 1, din 1859, în care se tipărea cărţile bisericeşti pentru întemeierea moralei, şi a evlaviei poporului.

Ţinerea chinoviilor, a Bisericilor şi a soboarelor acestora se dau în antrepriză prin mezat.

Fabrica la care lucrau călugării postav şi cergi s-au desfiinţat, maşinile fabricii s-au vândut.

Rectorul şi câţiva profesori, feţe monahiceşti, au părăsit Seminariul Monastirii Neamţului şi parte din studenţii seminariei.

Dreptul firesc al ierarhiei Bisericii de epitropi seminariilor eparhiale şi ai şcolilor catehetice s-au desfiinţat.

Şcolile catehetice de ţinuturi s-au concentrat cu şcolile publice.

Rectorii şi profesorii pe la seminarii se înlocuiesc de aceia care caută asemenea posturi.

Lipsa de tipografii bisericeşti este o lipsă de viaţă pentru Biserică şi pentru poporul ei; tipografia mitropoliei încă de pe la anul 1848 se afla înstrăinată şi dată de departament, fără măcar să fi fost mitropolia întrebată; şi după necurmatele reclamaţii ce am făcut, tot nici până astăzi nu s-au mai dat mitropoliei tipografia sa; s-au adus dar un teasc şi o cantitate de litere, care erau nelucrătoare la Monastirea Neamţul; după ce s-au regulat în stare lucrătoare şi începuse a tipări, casa mitropoliei au pătimit şi au suferit încălcare şi violare de la unii din amploiaţii şi jandarmii Departamentului averilor clerului, şi ai altor ministerii, care în potere sfărâmând încuietorile, au ridicat literele şi teascul.

Moşiile pe care sunt zidite monastirile, care după legea din 1835, Art. 4, erau lăsate egumenilor cu un preţ cuviincios după trebuinţa monastirilor; s-au luat cu toate cele aflătoare pe dânsele şi se vând la mezaturi.

S-au statornicit prin legea din 1835, Art. 1, ca pe viitorime statul de toate cheltuielile de peste an să fie pentru fiecare monastire aşezat potrivit cu veniturile ce are fiecare monastire. Veniturile s-au tot suit cu timpul, cheltuielile monastirilor însă s-au lăsat tot în mărginirea statului făcut cu 25 de ani în urmă.

Legiuirea din 1844, Art. 6 §§ a, b, zice că din veniturile respective a fiecărei episcopii, cinci şeptimi să se lase cu totul în dispoziţia mitropolitului; şi câte patru şeptimi în dispoziţia episcopilor, pentru îndestularea caselor, a mobilarisirii, şi celelalte, cât şi lefile a tot personalului cuprinzându-se dicasteriul, consistorii, asemenea şi cheltuielile Bisericii; lipsa însă în care se află mai cu seamă casa Episcopiei de Roman, nu numai de lefi, ci şi de hrana zilnică, au nevoit pe personalul acelei case a declara că vor părăsi îndatoririle, şi se vor duce unde vor găsi hrană; acestea sunt cunoscute Sfatului din adresele urmate din partea locotenentului de Roman, şi din partea mea.

S-au rânduit o comisie din amploiaţi şi feţe bisericeşti, de lucrat proiecte pentru reorganizarea clerului din toată ţara, seminarii, monastiri, schituri, biserici, shima monahică, cultele străine, administrarea domeniilor clerului şi altele.

Toate acestea (de) mai sus, şi altele care poate nu le ştim încă, sunt fapte urmate fără învoirea Bisericii Moldovei şi a chiriarhului ei; şi fără învoirea autorităţilor legiuite canonice.

Această stare de lucruri au dezbrăcat Biserica de toate drepturile legiuite canonice; încât ierarhia Bisericii nu se mai cunoaşte de nimeni şi tagmele clerului nu mai cunosc pe ai lor superiori legiuiţi canonici; căci religia este baza pe care se statorniceşte ordinul social la toate naţiile şi popoarele civilizate, iar religia se respectează prin clerul povăţuitor după canoane, când clerul este descredinţat, atunci şi principiile lui cad, şi religia se dispreţuieşte. Iar când religia este dispreţuită, răsturnările cele mai mari înfricoşează pe popor.

Către acestea, alăturând în copie hârtiile ce mi-au adresat stareţul Monastirilor Neamţul şi Secul, egumenul Monastirii Vorona şi stareţa Monastirii Adamul, prin care mă roagă să le sprijinesc drepturile legiuite canonice ale acestor chinovii, în care privire prin anaforaua No. 1334 din 1859, m-am adresat către Înălţimea Sa domnul stăpânitor; şi sub No. ... către comisia centrală; după datoria cu care sunt îmbrăcat a sprijini şi a apăra drepturile ce le are Biserica de la întemeierea sa, şi care s-au călcat.

Mă adresez acum şi către onorabila Comisiune, şi o rog, în numele Bisericii, ca mitropolitul ţării, să binevoiască a cerceta cu religiozitate şi cu amănunţime toate acestea precum şi acele expuse în adunare de dl. preşedintele consiliului miniştrilor, care se ating de drepturile Bisericii şi ale monastirilor chinovii, pentru care cerem de a se cerceta şi actele de fondaţie, şi de dănuire, spre îmbunătăţirea şi restituirea unor asemenea.

 
(Sub-scris) Sofronie Mitropolit Moldovei
 
No. 384
1860 martie 24

 

Protesturile ce au dat monastirile chinovii asupra procedării prin ordonanţe în contra dreptului firesc, dreptului canonic, dreptului roman şi tuturor drepturilor de pe faţa pământului şi asupra nedreptăţilor, clevetirilor, răpirilor şi jafurilor de cele sfinte, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Sofronie, pe lângă adresele sale cu N.No. 384, 400, 421, 437, 443 şi 444, le-au comunicat Comisiunii rânduită de Adunarea Electivă spre cercetarea factelor administrative ale guvernului; de a căror primire, Comisiunea au dat adeverinţele următoare:

 

Adeverinţă

 

Adresele Mitropoliei cu N.No. 384, 400, 402, 421 şi 437 s-au primit la Comisia rânduită de Obşteasca Adunare, spre cercetarea factelor ministeriale ale Moldovei, şi s-au slobozit aceasta de a lor primire.

 
În 11 april 1860. Iaşi
(Sub-scris) C. Hurmuzachi

 

Adeverinţă

 

Adresele Mitropoliei cu N.No. 443 şi 444 s-au primit la Comisia rânduită de către Adunarea Electivă spre cercetarea factelor ministeriale.

 
În 13 april 1860
(Subscris) C. Hurmuzachi

 

N.B. Celor ce vor binevoi de a vedea încă şi alte acte se recomandă dosarele din Mitropolia Moldovei, cu No. 917/1859.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 123/Almanah 2019

 

 

[1] Puţin diortosită, pentru a fi uşor de citit.

[2] Autoritate, putere, stăpânire.

[3] Despre o astfel de comisie ne-a vorbit părintele Andronic, în Istoria Sfintelor Mânăstiri Neamţu şi Secu:

,,În anul 1859, domnul Moldaviei Alexandru Cuza, prin ofisul sub nr. 121 a pus îndatorire ministrului bisericesc de a trimis în Mânăstirea Neamţului o comisie, înjghebată de cinci persoane mireni, adică Alexandru Tiriachiu – ministrul cultului, Iancu Ghica – adjutant domnesc, Grigorie Cozadin, Scarlat Pastia, Costică Cerchez – secretar, şi două persoane din partea clerului, însă nu rânduiţi de chiriarhul ţării după canoanele Bisericii, ci numai de satana rânduiţi şi de ofis numite şi anume: Melhisedec arhimandritul, rectorul Seminariei de Huşi, şi protoiereul Dimitrie Mateiaşi, rectorul Seminariei de Roman”.

[4] Autorizate, competente.

[5] Se raportează, se referă.

[6] Limpede, lămurit.

[7] Danie, donaţie.

[8] Corespunzător.

[9] Exact, precis.

[10] Nerisipite, neprăpădite.

[11] Devastat.

[12] Se arendau, se dau în posesie.

[13] Nescutită, nelipsită.

[14] Nesigur.

[15] Reverenţă.

[16] Favoriza.

[17] Jafuri.

[18] Anaforaua era – în Moldova şi în Ţara Românească, în secolele XVIII-XIX – un raport scris adresat domnitorului de către un mare dregător, în cazul nostru, de către mitropolitul Moldovei.

[19] Funcţionari.

[20] Beci sau cameră boltită, construită din piatră, ascunsă în pivniţă ori aiurea, în care se ascundeau odinioară obiectele de preţ spre a fi cruţate de incendiu sau de jaf.