----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (V)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

Atunci, care a fost esenţa păcatului comis de Adam şi Eva ? [continuare]

Noi suntem martorii modului în care s-a spulberat acest vis utopic al socialiştilor şi comuniştilor idealişti şi a cum eforturile lor de a întemeia o viaţă fericită şi paradisiacă pe pământ s-a încheiat prin conducerea omenirii într-o fundătură morală de netrecut. Viaţa nu a devenit un rai, ci un adevărat iad pe pământ. Răspândirea mândriei umane a dus la pierderea tuturor valorilor în viaţă, făcând-o practic să atârne de un fir de aţă. Roadele preţioase ale unei culturi vechi de secole au fost distruse fără milă şi mai mult decât aceasta, există perspectiva distrugerii nu doar a întregii omeniri, ci şi a întregii planete.

Aici ne-a adus duhul mândriei de auto-impunere, împreună cu această ,,nouă credinţă”, această ,,încredere în sine” şi ,,credinţă în binele propriu”, care s-a răspândit în mod insistent printre noi în ultimii ani, pentru a lua locul credinţei creştine, cea în singurul Dumnezeu adevărat. Cu câtă insistenţă, încăpăţânare şi artificialitate a fost promovată această credinţă periculoasă se vede dintr-un pasaj, nesemnificativ la prima vedere, pe care l-am găsit într-o carte publicată în Iugoslavia în perioada dinainte de război[1]. Este vorba despre următorul poem, scris de Anton Askerc, şi numit ,,Încrederea în sine”:

 
Crede în dumnezeul tău,
Crede în tine,
El trăieşte în piepturile noastre.
În sufletul nostru arde,
Prin venele noastre curge,
Dumnezeul nostru –
Este forţa şi voinţa noastră.
Dumnezeul acesta este cel care
Împărăţeşte de pe un vârf însorit.
Crezi în tine ! În Ahaşver cel nelumesc –
Credinţa cea nouă şi măreaţă !
 

Nu cumva este acesta exemplul unui imn remarcabil de îndrăzneţ al mândriei de auto-impunere ? Mai mult decât atât, este de o valoare inestimabilă pentru noi, ca o recunoaştere deschisă a faptului că ,,noua credinţă”, care o va înlătura şi o va înlocui pe cea creştină este ,,cea a lui Ahaşver cel nelumesc”.

Este vorba tocmai despre credinţa antihristului care, aşa cum am văzut, a născut astfel de roade dezastruoase şi a dus omenirea într-o fundătură morală de netrecut. Această tendinţă este promovată în societatea noastră cu insistenţă şi tenacitate pe toate căile, adoptată uneori cu o rată de succes destul de mare de către tineri, de către şcoli şi de către numeroase organizaţii şi cercuri de tineret. Această credinţă, străină de duhul smereniei creştine, în numele sinelui şi al ,,dumnezeului din sine”, a produs acele orori apocaliptice prin care abia am trecut şi tot ea este cea care ne ameninţă, prin semnele timpurilor noastre, chiar mai îngrijorătoare decât cele de dinainte, cu apariţia unui viitor sumbru şi trist.

Acest viitor al omenirii este, repet, indiscutabil mai sumbru şi mai trist, cu atât mai mult cu cât nu există nici o dovadă a unei treziri a oamenilor şi nici un semn al dorinţei de a ne întoarce la singurul duh mântuitor, cel al lui Hristos, duhul smereniei şi al blândeţii. Numai încrederea în mila lui Dumnezeu, care poate trezi omenirea şi o poate face să-şi vină în simţiri, poate insufla în noi pofta de viaţă. Căci fără această nădejde viaţa nu ar avea nici un rost, mai ales că după tot ce am trăit este evident că omenirea nu mai poate continua pe calea pe care a mers până în acest moment şi că la capătul acestei căi ne aşteaptă moartea cea veşnică, precum şi socoteala firească pe care trebuie să o dăm pentru păcatele apostaziei şi ale înlocuirii duhului lui Hristos cu cel al antihristului.

Singurul duh pe care îl putem primi în acest moment este cel care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup şi, dacă nu ne-am pierdut cu totul minţile şi nu vrem să pierim cu totul, trebuie să urmăm calea Sfântului Apostol Pavel care a spus: Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit (I Corinteni 2, 2). Numai şi numai în aceasta constă mântuirea noastră !

 

 

III. Importanţa discernământului duhovnicesc

 
Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu;
că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă
(I Corinteni 2, 14)
 

De ce este afirmaţia de mai sus adevărată ? De ce omul sufletesc nu poate primi cele ale Duhului lui Dumnezeu ? Şi, mai mult decât atât, de ce le consideră a fi nebunie ? Ce înseamnă să poţi discerne din punct de vedere duhovnicesc ?

În general, omul care dă dovadă de cele mai alese calităţi personale – cel care este bun şi cu o inimă caldă – este numit ,,bun, sufletist”. De ce atunci o astfel de persoană nu poate înţelege cele ale Duhului lui Dumnezeu şi chiar le consideră prostii ? Nu am fost învăţaţi oare de mici copii că omul are trup şi suflet ? Căci, deşi trupul a fost făcut din pământ, sufletul este un principiu mai înalt, de origine dumnezeiască, şi tinde către Dumnezeu ? Cum poate atunci acest suflet să nu cunoască Duhul lui Dumnezeu şi să nu accepte că îşi are sorgintea tocmai în acest Duh ? Apostolul Iuda, fratele Domnului, a scris în epistola sa sobornicească următoarele: Aceştia sunt care se osebesc pre sine şi sunt trupeşti, neavând duh (Iuda 1, 19). Cine sunt aceşti oameni trupeşti ? De ce vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu cu dezaprobare despre ei ?

Conceptul potrivit căruia omul este alcătuit din trup şi suflet este prea elementar, prea primitiv. De fapt, alcătuirea omului este mult mai complexă. Atunci când spunem că suntem făcuţi din trup şi suflet, vorbim, de fapt, despre aceea că omul nu este alcătuit doar din material inert, ci dintr-un principiu mai înalt, care însufleţeşte materialul şi îl face să prindă viaţă: Şi au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7). Astfel, orice fiinţă vie are un suflet, orice animal: Şi au zis Dumnezeu: să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări zburătoare pre pământ sub tăria cerului; şi s-a făcut aşa. Şi au făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor, ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor; şi toată pasărea zburătoare după fel; şi au văzut Dumnezeu că sunt bune. [...] Şi au zis Dumnezeu: să scoată pământul suflet viu după fel de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi hiare pre pământ după fel; şi s-a făcut aşa (Facerea 1, 20-24).

Astfel, în esenţă, sufletul trebuie cunoscut drept sursă a vieţii din orice fiinţă vie, şi nimic mai mult. În această privinţă, afirmaţia Domnului: Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el (Marcu 8, 35) devine cât se poate de limpede.

Fără a fi explicate, cuvintele Domnului pot părea pentru mulţi de neînţeles sau chiar scandaloase. Sufletul, în fragmentul de mai sus, trebuie înţeles drept forţă a vieţii, drept ceea ce însufleţeşte un trup care altfel ar fi mort; şi nimic mai mult. Astfel, textul de mai sus capătă un cu totul alt înţeles. Acela care doreşte să-şi cruţe viaţa [sufletul], adică acela care îndrăgeşte prea mult viaţa aceasta o va pierde, iar cel care îşi dă viaţa [sufletul] pentru Hristos şi Evanghelia Sa va fi singurul care va dobândi viaţa cea adevărată, însă nu aceasta vremelnică, ci cea veşnică.

Aşadar, concepţia că omul este alcătuit din trup şi suflet este una primitivă şi îndepărtată de conceptul mai profund al complexităţii firii omeneşti. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel găsim o înţelegere mai detaliată privind alcătuirea fiinţei umane. El spune: Pentru că viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului şi a mădularelor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii (Evrei 4, 12).

În acest citat putem observa deosebirea făcută între suflet şi duh. Această diferenţiere între spiritual şi lumesc se regăseşte în multe locuri din Sfânta Scriptură. Aşadar, Biserica a stabilit că firea omului are o triplă alcătuire, fiind compusă din trup, suflet şi duh, dintre care cel mai înalt este duhul. Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, cel mai mare psiholog şi stăpân al vieţii duhovniceşti, duhul, deşi mai înalt decât trupul întrucât este imaterial şi fără de substanţă, este ,,orientat în întregime către ordonarea existenţei noastre temporare, a celei pământeşti ... Cunoaşterea sufletului se realizează numai pe baza a ceea ce s-a dobândit prin experienţa vieţii din jur. Activitatea sufletului este îndreptată către împlinirea cerinţelor vieţii pământeşti”. Prin urmare, sufletul este un principiu inferior duhului, pentru că se află în strânsă legătură cu trupul şi cu viaţa trupească. Dar, în acelaşi timp, sufletul funcţionează ca o legătură între trup şi duh, ca o punte de la trup la duh.

 

 

[1] Cel de-al doilea război mondial (1939-1945).