----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 
Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur
 
Anii 386-406

 

 

În perioada în care Augustin răspândea în Apus luminile geniului său, Răsăritul avea în persoana lui Ioan, supranumit Ioan Gură de Aur sau Gură de Aur, unul dintre cei mai elocvenţi episcopi prin care se slăveşte Biserica creştină[1].

Ioan se născuse într-o familie de origine latină, stabilită la Antiohia. Tatăl său, pe nume Secundus, avea demnităţi şi bogăţii care i-ar fi deschis fiului său calea către cinstiri vremelnice, dacă Dumnezeu nu l-ar fi chemat să fie una dintre cele mai strălucite lumini ale Bisericii Sale. Ioan era înzestrat cu un geniu blând, dragoste de ştiinţă, onestitate profundă şi cu o astfel de dragoste de dreptate, încât nu putea fi împiedicat de a lua partea dreptăţii, cu riscul de a displăcea oamenilor celor mai elevaţi. Aceşti oameni îmbrăcau înţelepciunea în menajamente nelimitate, nu numai pentru persoane, ci pentru anumite fapte rele pe care căutau să le diminueze. Ioan nu înţelegea aceste menajamente. Credincios învăţăturii lui Hristos, el spunea da sau nu, fără menajamente, de când vedea dreptatea în cauza respectivă.

Oamenii cu acest caracter au întotdeauna prieteni şi admiratori; dar ei au mult mai mulţi duşmani; deoarece ei întâlnesc în drumul lor puţini oameni oneşti şi mulţi oameni ambiţioşi, imorali, diplomaţi, fără a-i socoti pe scepticii care nu înţeleg convingerile decât dacă ele produc ceva în bani sau în onoruri, şi pe indiferenţi care se pronunţă împotriva oricărui lucru care ar putea să-i distragă de la apatia lor naturală.

Teofil, episcopul Alexandriei, era omul care, prin fire, trebuia să resimtă cea mai mare antipatie pentru Ioan. El era, într-adevăr, un episcop mândru de familia sa; pasionat de tot ceea ce putea să-l scoată în evidenţă; prieten al cinstei şi influenţei; dispus să sacrifice totul ambiţiei sale; acoperindu-şi patimile sub vălul râvnei pentru Biserică şi dogma sănătoasă. El l-a cunoscut pe Ioan la Antiohia, atunci când acesta, tânăr încă, începea să strălucească în rândurile clerului din acest oraş; el a văzut, de la prima privire, că era un om inflexibil, pe care trebuia să-l frângă, dacă ar fi intrat vreodată în luptă împotriva lui, şi pe care nu l-ar fi făcut niciodată să părăsească cărarea îngustă a binelui.

Ioan nu a primit botezul în copilăria sa. Pentru a-l primi, el a aşteptat să fie în stare să-i aprecieze avantajele. Era atunci un obicei aprobat de Biserică. El şi-a făcut studiile cu multă grijă; s-a dedicat mai ales elocvenţei sub îndrumarea lui Libanius, foarte bătrân pe atunci, dar care continua să se bucure de reputaţia primului retor al imperiului. Libanius a activat la Antiohia între anii 354-390. Ioan a urmat lecţiile sale cu asiduitate; Libanius l-a deosebit atât de mult de alţi elevi ai săi, încât el a spus, murind, că ar fi vrut să-l aibă drept succesor la catedra sa, dacă creştinii nu i l-ar fi răpit.

Ioan avea la început gândul de a se consacra baroului; el a pledat de mai multe ori cu o elocvenţă remarcabilă; dar el a văzut curând că nedreptatea se ascundea prea adeseori în dezbaterile a ceea ce se numeşte de obicei dreptate şi a fost dezgustat de cariera de avocat. El s-a ataşat de Sfântul Meletie, episcop ortodox al Antiohiei, care a nutrit pentru tânărul Ioan cea mai vie afecţiune, datorită inteligenţei atât de remarcabile pe care a văzut-o la el, şi înclinaţiilor pe care le arăta pentru practicarea virtuţilor creştine. Meletie l-a botezat şi i-a dat lui rangurile minore pentru a-l introduce în rândul clerului.

Ioan Gură de Aur a trăit mulţi ani ca un simplu cleric, studiind Sfânta Scriptură cu prietenii săi, printre care era Teodor care a fost după aceea episcop de Mopsuestia în Cilicia. Fără a fi monah, el urma rânduielile vieţii monahale. El nu avea decât 25 ani când episcopii din provincia Antiohia l-au remarcat pe el şi pe unul din prietenii săi pe nume Vasilie, pentru a-i ridica la episcopat. Şi unul şi celălalt se temeau de această povară a cărei importanţă o înţelegeau. Vasilie a fost luat prin surprindere de episcopii care l-au hirotonit. Ioan s-a ascuns după ce şi-a schimbat hotărârea, ca să nu fie hirotonit la fel ca prietenul său Vasilie. Deci el nu a fost ridicat la episcopat, dar Vasilie, devenit episcop, i-a reproşat că l-a trădat când şi-a schimbat hotărârea de a face ceea ce făcuse el însuşi. Ioan Gură de Aur l-a mângâiat scriind cartea sa Despre preoţie, una din cele mai frumoase cărţi care au fost scrise despre acest subiect.

Scăpând de episcopat, el s-a retras în munţi, în împrejurimile Antiohiei, pentru a duce acolo viaţa monahală. El a trăit singur timp de 2 ani, într-o peşteră, şi în acest timp a învăţat pe dinafară toate Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament. Atunci a scris cartea Despre căinţă şi apologia stării monahale. Biserica, şi monahii în special, erau atunci (375) prigoniţi cumplit de împăratul Valens.

Ioan Gură de Aur avea o sănătate delicată. Austeritatea vieţii monahale l-au făcut cu totul bolnav, şi el a fost nevoit să se retragă din munţii în care trăia de câţiva ani, pentru a se întoarce în Antiohia (380). El era acolo în momentul în care trupul Sfântului Meletie a fost adus din Constantinopol, de la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic; el a rămas ataşat de Flavian pe care acest sinod l-a dat drept succesor al lui Meletie, în ciuda pretenţiei Apusului şi Egiptului de a-l recunoaşte pe Paulin ca episcop ortodox al Antiohiei.

Ioan Gură de Aur a scris în această epocă, şi nu era încă decât diacon, lucrarea sa Contra păgânilor şi tratatul său împotriva clericilor care pretindeau că pot locui cu fecioare. Deci el era cunoscut nu numai ca orator şi monah auster, ci şi ca scriitor distins, atunci când Flavian l-a hirotonit preot (386). Începând din această perioadă, influenţa sa a crescut prin intermediul predicilor pe care a fost însărcinat să le ţină.

Elocvenţa sa era atât de strălucitoare, de convingătoare, încât lumea alerga în număr mare pentru a-l asculta. El avea o uşurinţă uimitoare de a grăi şi cuvântul era pentru el doar expresia luminoasă şi limpede a gândurilor adeseori profunde şi întotdeauna drepte. Pe bună dreptate, el a fost aşezat în primul rând al oratorilor; el i-a egalat cu siguranţă pe cei doi mari oratori ai antichităţii, Demostene şi Cicero.

Primul cuvânt pe care l-a adresat poporului a fost rostit în ziua hirotonirii sale. Tot oraşul a alergat pentru a-l asculta. După aceea, el a predicat foarte des, alternativ cu episcopul Flavian, pentru care avea o stimă profundă sinceră.

În cuvântările sale, el explica Sfânta Scriptură, îi ataca pe evrei şi pe eretici, mai ales pe eunomienii care erau pe atunci cei mai numeroşi şi cei mai subtili; el se folosea de ocazia marilor sărbători creştine pentru a expune tainele religiei; în sfârşit, el prindea ocaziile pentru a da credincioşilor sfaturi bune. Aceasta a făcut-o în mod special în timpul insurecţiei din Antiohia (387).

Împăratul Teodosie, punând un nou impozit, poporul din Antiohia s-a revoltat şi a răsturnat statuile lui Teodosie şi împărătesei. Dar curând fiecare a înţeles că împăratul putea să se răzbune teribil pentru ofensa care-i fusese adusă şi a alergat la biserică pentru a implora clemenţa dumnezeiască. Ioan Gură de Aur a profitat de această dispoziţie pentru a da poporului îndemnuri măreţe. Cum ei aplaudau, el a răspuns: „Nu bătând din palme îmi daţi elogiile pe care le doresc, ci urmând adevărul”. Omiliile sale cu ocazia statuilor au produs un efect imens asupra întregului popor creştin.

În timp ce Ioan Gură de Aur mângâia poporul Antiohiei, Flavian a alergat la Constantinopol pentru a domoli mânia împăratului şi a-l convinge să ierte turma sa. În omiliile lui Ioan Gură de Aur se găseşte relatarea emoţionantă a întrevederii lui Flavian şi Teodosie. Acest mare împărat i-a iertat şi oraşul era deja în sărbătoare atunci când Flavian a sosit pentru a prăznui Paştele cu credincioşii săi.

Împăratul Teodosie murind, fiul său, Arcadie, asociat de mulţi ani la conducerea imperiului, pentru Răsărit, i-a succedat la Constantinopol. Celălalt fiu al său, Onorie, a fost împărat al Apusului.

Arcadie îl avea ca prim ministru pe Evtropie, care era adevăratul împărat, deoarece el guverna imperiul şi pe împăratul însuşi. Evtropie, pentru a-şi păstra influenţa, a hotărât să-l căsătorească cu o femeie care nu putea să aibă nici o pretenţie la tron, cu scopul de a-l lega de el prin legăturile recunoştinţei. El a pus ochii pe Eudoxia, fiica unui franc pe nume Bauto, ofiţer în armata romană sub Graţian şi Teodosie. Eudoxia trăia la Constantinopol într-o retragere modestă, şi frumuseţea sa strălucitoare nu dăduse naştere la nici o bârfă. Ea urma cu seriozitate lecţiile filozofului Pansofios şi devenise foarte bine instruită.

Pentru a-l seduce pe împărat, Evtropie nu a avut nevoie decât să strecoare în camera împărătească portretul Eudoxiei. Arcadie s-a îndrăgostit şi Eudoxia a devenit curând împărăteasă.

De îndată, tânăra femeie modestă şi studioasă a devenit mândră, îndrăzneaţă, nesătulă de plăceri, de fast şi de bani, şi s-a dedat acestor vicii cu o ardoare pe care cetăţenii Bizanţului o numeau o furie barbară[2].

Arcadie era cinstit în fond, dar fără inteligenţă; anturajul avea asupra sa o influenţă pe care nu o bănuia. Era mai curând eunuc decât bărbat, şi atunci când un curtezan abil ca eunucul Evtropie a pus mâna pe el, el a devenit sclavul lui.

Reputaţia sfinţeniei şi elocvenţei lui Ioan Gură de Aur ajunsese până la Arcadie, când scaunul episcopal al oraşului împărătesc a devenit vacant prin moartea lui Nectarie (397). Episcopii, preoţii şi cei mai respectaţi dintre credincioşi l-au indicat pe ilustrul preot din Antiohia ca fiind vrednic să ocupe cel dintâi scaun al Bisericii Răsăritene. Paladie, istoric al lui Ioan Gură de Aur, afirmă că Evtropie însuşi l-a convins pe împărat să-l aleagă. Dar cel mai dificil era de a învinge smerenia lui Ioan Gură de Aur, care nu acceptase decât cu greu slujirile preoţeşti, şi care avea să se împotrivească cu siguranţă, atât cât putea, să ia asupra sa o povară atât de grea ca cea a episcopatului, mai ales la Constantinopol. El făgăduise că nu va părăsi niciodată Antiohia, şi locuitorii acestui oraş aveau pentru el o asemenea veneraţie încât au împiedicat plecarea sa prin toate mijloacele pe care le aveau în puterea lor.

Se cunoşteau aceste predispuneri, iată de ce Asterie, comite de Răsărit, a primit poruncă să înşele vigilenţa locuitorilor Antiohiei şi smerenia lui Ioan Gură de Aur. Deci, el l-a rugat pe acesta să vină cu el să viziteze o biserică din afara zidurilor oraşului. Ioan Gură de Aur, nebănuind nimic, s-a urcat în carul lui Asterie. Acesta l-a luat cu sine repede până la Bagras, prima etapă pe drumul către Constantinopol; acolo el a găsit un mijoc de transport public şi doi ofiţeri ai împăratului însărcinaţi să-l ducă pe Ioan Gură de Aur la Constantinopol.

Orice împotrivire era inutilă, şi sfântul proet s-a lăsat dus în oraşul împărătesc.

Arcadie a convocat acolo mai mulţi episcopi pentru a face hirotonirea lui Ioan Gură de Aur mai solemnă. Printre ei era Teofil al Alexandriei, care ar fi vrut să-l vadă pe Isidor, unul din preoţii săi, ridicat pe scaunul Constantinopolului. El se temea de Ioan Gură de Aur, de virtutea sa austeră, de fermitatea sa, de independenţa sa nobilă. Obişnuit să exercite o mare influenţă la curte, el a înţeles că, cu un episcop ca Ioan Gură de Aur, el nu ar fi putut niciodată să recurgă la aceste mijloace viclene care-i fuseseră până atunci atât de reuşite.

Pentru a împiedica hirotonirea sa, el i-a atacat reputaţia şi i-a adus mai multe acuzaţii calomnioase. Ioan Gură de Aur, care nu dorea episcopatul, nu a încercat să se apere; dar prietenii săi l-au atacat pe Teofil şi au făcut un memoriu împotriva lui, care i-a fost comunicat lui Evtropie de episcopii cărora le-a fost adresat. Evtropie i l-a arătat lui Teofil spunându-i că, dacă menţine acuzaţiile împotriva lui Ioan Gură de Aur, va fi judecat, dar că el însuşi trebuia de asemenea să răspundă acuzaţiilor aduse împotriva lui. Teofil nu a dorit să înceapă acest dublu proces şi a consimţit, împotriva dorinţei sale, să fie hirotonit Ioan Gură de Aur.

El a fost hirotonit pe 26 februarie 398.

Sfântul Ioan Gură de Aur a început îndată să-şi înveţe poporul, aşa cum făcuse la Antiohia. Predicile sale s-au bucurat de acelaşi succes, şi adeseori ascultătorii săi îl întrerupeau prin aclamaţii şi aplauze. Ioan Gură de Aur era sensibil la acestea, cum spune el însuşi, pentru că era om, dar prefera să-şi vadă ascultătorii profitând de sfaturile sale şi corectându-şi viciile.

Devenit episcop, Ioan Gură de Aur nu şi-a schimbat deloc modul de viaţă. El a rămas călugărul sobru şi auster, în ciuda sănătăţii sale delicate; el îşi dedica studiului Sfintei Scripturi tot timpul de care putea dispune. Din dragoste pentru frugalitate şi de asemenea din cauza slăbiciunii stomacului său, el mânca întotdeauna singur, nu invita pe nimeni la masa sa şi nu accepta niciodată invitaţiile care i se făceau. El dădea săracilor tot ceea ce s-ar fi cheltuit în plus acasă la el pentru lux şi de prisos. Dacă auzea că-l acuzau de zgârcenie şi că nu-şi împlinea îndatoririle de ospitalitate nici măcar faţă de episcopii care veneau la Constantinopol, el nu se preocupa câtuşi de puţin, şi se mulţumea să împlinească liniştit îndatoririle sale faţă de Dumnezeu, de poporul său şi de săraci. Atunci când a făcut economii, el a întemeiat spitale pentru cei bolnavi. El ţinea să fie cel mai sărac dintre cei săraci.

Era necesar ca un astfel de episcop să aibă o influenţă fericită asupra turmei sale. Prin urmare, era cu neputinţă a estima numărul creştinilor ale căror vicii le-a îndreptat, al ereticilor pe care i-a luminat, al păgânilor pe care i-a convertit.

Una dintre marile preocupări ale lui Ioan Gură de Aur era de a organiza rugăciunile publice.

Încă de la începutul Bisericii, credincioşii se adunau pentru a săvârşi liturghia, pentru a citi Sfânta Scriptură, pentru a cânta psalmi şi imnuri; dar rugăciunile Bisericii, în special liturghia, nu fuseseră scrise de teama de a nu fi profanate de blasfemiile păgânilor. De la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, păgânismul a fost învins şi nu mai exista nici un inconvenient de a publica în scris toate rugăciunile folosite pentru săvârşirea sfintelor taine. Credincioşii puteau astfel să aibă o cunoaştere desăvârşită.

Trebuia de asemenea ca dintr-un număr considerabil de imnuri şi cântări folosite în diversele biserici să fie alese cele care corespundeau cel mai bine obiceiurilor şi uzanţelor fiecărei Biserici în particular. Sfântul Vasilie făcuse această alegere pentru Biserica sa din Cezareea, şi noi avem încă liturghia pe care el a redactat-o după obiceiurile apostolice. În Apus, Ghelasie şi Grigorie, episcopi de Roma, Ambrozie de Milan şi mai mulţi episcopi ai Bisericii Franţei au făcut o muncă asemănătoare pentru Bisericile lor. Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut-o, de asemenea, pentru Biserica sa din Constantinopol.

Liturghia, aşa cum a redactat-o el, a fost acceptată în general de toate Bisericile din Răsărit; ceea ce nu a împiedicat aceste Biserici să aibă cel mai mare respect pentru vechile liturghii apostolice, din care cele ale Sfinţilor Vasilie şi Ioan Gură de Aur nu erau decât rezumatul. De fapt, se pot compara cu cele care se găsesc în Constituţiile Apostolice şi cea care a fost atribuită Sfântului Iacov al Ierusalimului, şi ne vom convinge că riturile esenţiale şi sensul rugăciunilor şi imnurilor sunt aceleaşi; că în ansamblul riturilor şi rugăciunilor nu există decât scopul de a se supune preceptului Învăţătorului: ,,Aceasta faceţi întru pomenirea mea”[3] reamintind viaţa, moartea, înmormântarea, învierea, înălţarea şi domnia veşnică a lui Hristos.

Toate liturghiile răsăritene şi cele mai vechi liturghii apusene care veniseră din Răsărit cu întemeietorii Bisericilor din Apus aveau toate acelaşi caracter; riturile se succedau în aceeaşi ordine; doar imnurile erau mai scurte în unele Biserici, mai lungi în altele, toate având acelaşi sens.

Organizatorii rugăciunilor Bisericii, cum era Ioan Gură de Aur, nu au alcătuit rugăciunile şi imnurile; ei doar au adunat şi au pus în ordine ceea ce au găsit în amintirile şi practica celor mai vechi Biserici.

Ioan Gură de Aur a pus în ordine nu numai rugăciunile liturghiei, ci şi imnurile care trebuiau cântate la diferitele ceasuri ale zilei şi nopţii. Arienii făcându-şi obiceiul de a traversa oraşul în procesiune cântând litanii care conţineau erorile lor, Ioan Gură de Aur a alcătuit litanii ortodoxe pe care credincioşii le cântau pe străzile oraşului pentru a răspunde arienilor; aceştia, fiind atacaţi de ortodocşi, s-au văzut privaţi de dreptul de a-şi continua procesiunile; dar ortodocşii le-au continuat încă mult timp.

Ioan Gură de Aur veghea cu o solicitudine cu adevărat pastorală asupra fecioarelor, văduvelor şi monahilor care formau diferite grupări foarte utile Bisericii. Abuzul se strecurase alături de bine în cea mai mare parte a Bisericilor; Ioan Gură de Aur a corectat abuzurile şi a încurajat binele în toate modurile. Dădea el însuşi exemplu de toate virtuţile pe care le cerea celor care mărturiseau o viaţă mai desăvârşită decât cea a creştinilor obişnuiţi. Foarte sever faţă de el însuşi, sfântul episcop arăta faţă de păcătoşi atâta blândeţe şi milă, încât novaţienii făceau din aceasta o crimă.

Sisinie, episcopul acestor sectanţi din Constantinopol, a scris o carte virulentă împotriva sfântului care, spunea el, distrugea sfintele rigori ale pocăinţelor canonice. Ioan Gură de Aur respecta legile Bisericii; dar aceste legi nu au interzis niciodată dragostea şi mila pentru cei păcătoşi.

Ioan Gură de Aur a încercat mai ales să formeze un cler smerit, dezinteresat, instruit. Mulţi preoţi, sub pretextul desăvârşirii, nu se căsătoreau; dar ţineau cu ei surori duhovniceşti, fecioare sau diaconiţe. Acest obicei se statornicise în toate Bisericile, dar mai cu seamă în cea a Romei, unde se dădea impresia unei mai mari râvne pentru celibat. Rezultau adeseori mari scandaluri. Ioan Gură de Aur a atacat acest abuz, fiind un simplu preot în Antiohia; el l-a atacat cu acelaşi zel în Constantinopol. El a alungat din rândurile clerului pe cei care erau necinstea sau ruşinea [clerului] prin viciile lor şi s-a înconjurat de oameni virtuoşi, demni de a sluji drept exemplu poporului credincios. El şi-a făcut astfel mulţi duşmani care au devenit uneltele servile ale persecutorilor săi, atunci când împărăteasa Eudoxia s-a declarat împotriva lui.

Eudoxia era invidioasă pe Evtropie, care conducea imperiul şi pe împărat însuşi. Acest eunuc era ambiţios, orgolios, răutăcios; el a făcut multe legi rele, şi lucra ca Biserica să fie dispreţuită. Ioan Gură de Aur nu-i admitea nici reproşurile, nici sfaturile; el se adresa însuşi împăratului, la care Eudoxia îi înlesnea un acces facil.

Ajungând la curte, Eudoxia a conceput un plan pentru a-l răsturna pe Evtropie pentru a domina, în locul lui, pe împărat. Evtropie nu a putut ajunge la marea avere [pe care o avea] când era la curte, fără să-şi fi făcut mulţi duşmani.

Arcadie era religios şi Ioan Gură de Aur îi inspira un respect profund prin marile sale virtuţi, elocvenţa sa şi duhul său profund creştin.

Eudoxia a înţeles toate foloasele pe care le putea trage din influenţa lui Ioan Gură de Aur pentru a-l pierde pe Evtropie. Marele episcop, martor la tot răul pe care acest eunuc îl făcea imperiului şi Bisericii, a fost fericit să aibă în împărăteasa Eudoxia un sprijin care dădea o nouă autoritate mustrărilor sale.

Fără să ştie, Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit drept unealtă a Eudoxiei, care recursese în acelaşi timp la Gainas, un got care se alăturase imperiului şi era invidios pe influenţa lui Evtropie.

În timp ce Ioan Gură de Aur, călăuzit doar de dragostea pentru bine, căuta să contrabalanseze influenţa vătămătoare a lui Evtropie, Gainas s-a prezentat cu îndrăzneală la împărat şi i-a cerut dizgraţia favoritului său. Arcadie cel slab a înţeles că Gainas şi goţii săi l-ar fi dat jos de pe tron dacă nu-l sacrifica pe Evtropie. Acesta, aflând că era urmărit de soldaţi care vroiau să-l omoare, a fugit la biserică şi s-a pus sub protecţia lui Ioan Gură de Aur. Sfântul episcop, care-l avertizase cu severitate pe ministru când se afla la putere, l-a primit cu milă pe cel nenorocit în biserica sa şi i-a dat un refugiu pe care nimeni nu îndrăznea să-l violeze.

Poporul a alergat în număr mare să-l vadă în umilinţă pe cel care, cu câteva zile înainte, avea întreg imperiul la picioarele sale.

Cu această ocazie, Sfântul Ioan Gură de Aur a ţinut poporului un cuvânt despre Evtropie, un episod de elocvenţă demn de a fi aşezat alături de cele mai frumoase cuvântări ale lui Demostene. El a făcut tabloul puterii de care s-a bucurat fostul ministru şi al greşelilor care îi grăbiseră dizgraţia. El nu l-a jignit pe nenorocitul care-l asculta; dacă el vorbea despre greşelile şi nenorocirile sale, era pentru a stârni, în favoarea sa, compasiunea credincioşilor; toţi, ascultându-l pe bunul păstor, au izbucnit în lacrimi şi l-au compătimit pe mizerabilul care era demn doar de ura poporului.

După câteva zile, Evtropie a fugit din biserică; dar a fost recunoscut şi arestat; mai întâi exilat în Cipru, el a fost apoi judecat şi condamnat la moarte. Gainas a abuzat îndată de autoritatea care i-a fost acordată. El a cerut o biserică pentru arieni în centrul oraşului. Ioan Gură de Aur, în prezenţa împăratului, s-a opus acestei cereri cu o asemenea elocvenţă şi energie, încât Gainas însuşi nu a îndrăznit să insiste. El însuşi dobândise o asemenea stimă pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, încât l-a primit cu veneraţie atunci când marele episcop l-a căutat în Tracia unde el făcea, în fruntea trupelor sale, pustiiri îngrozitoare.

Conduita tot atât de frumoasă pe cât energică şi cu adevărat creştină a Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de Evtropie şi Gainas a sporit influenţa sa asupra împăratului. Aşadar, Eudoxia se afla în faţa unui om care putea contrabalansa puterea pe care ea vroia s-o exercite asupra soţului ei. Ea ştia că Ioan Gură de Aur era incoruptibil; că el putea să fie un cenzor sever; că el putea să-l lămurească pe împărat de tot ce se petrecea la curte. Prin urmare, trebuia să-l piardă în ochii lui Arcadie, şi Eudoxia a dedicat acestei lucrări tot ceea ce avea ea mai viclean, mai subtil şi mai influent.

Exista la curte un personaj oarecare cunoscut sub titlul de comitele Ioan. El era în acelaşi timp confidentul intim al lui Arcadie şi amantul Eudoxiei. Toată lumea, cu excepţia lui Arcadie, cunoştea relaţiile adultere ale Eudoxiei cu Ioan, şi când s-a născut cel de-al patrulea copil, care a fost de atunci Teodosie al II-lea, poporul l-a numit „fiul comitelui Ioan”.

Eudoxia trebuia să-şi menţină amantul în graţiile soţului ei şi, prin el, să-l guverneze pe împărat şi imperiul; deoarece, la viciile sale feminine, Eudoxia adăuga un amor dezordonat pentru putere şi onoruri suverane. Ea a făcut să-i fie decernat titlul de Augusta şi a dispus să-i fie plimbată statuia prin toate provinciile pentru a primi omagiile publice, ceea ce nu se făcuse până atunci decât pentru împăraţii înşişi. Senatul Romei a adresat plângeri lui Arcadie care, aflat sub jugul soţiei sale, nu le-a dat nici o atenţie.

Ca toţi oamenii de la curte favorizaţi, comitele Ioan devenise odios poporului. Se cerea public capul său, şi atunci când gotul Gainas s-a revoltat şi a adus oraşul împărătesc în pragul distrugerii, el a cerut, ca o condiţie de pace, sacrificarea a trei oameni de la curte printre care era comitele Ioan. Arcadie i-a predat cu uşurinţă. Gainas avându-l în stăpânirea sa l-a adus în cortul său unde se afla un soldat cu sabia scoasă şi un butuc. El i-a poruncit să se pregătească de moarte. Ioan a îngenuncheat şi şi-a pus capul pe butuc. Soldatul s-a prefăcut că face un mare efort pentru a-i tăia capul, şi i-a făcut doar o uşoară crestătură pe gât. Comitele Ioan era aproape mort de frică. Gainas şi-a bătut joc de el şi l-a exilat în Tracia. Dar după ce faimosul got a murit, Ioan a revenit la curte şi a fost din nou în graţiile lui Arcadie şi ale Eudoxiei. Poporul, într-o răscoală, a vrut să-l omoare. Duşmanii Sfântului Ioan Gură de Aur au pretins că el determinase exilul său. Ioan a putut scăpa de această acuzaţie, dar Eudoxia a crezut zvonul care fusese răspândit împotriva lui Ioan Gură de Aur, şi ura sa a crescut împotriva sfântului arhiepiscop.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] A se vedea Paladie, Dialog. de vit. S. Joann. Chrysost.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, 27 şi urm.; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 2 şi urm.; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 2 şi urm.; Fotie, Biblioth., c. 96. Tillemont a cules cu grijă ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă despre el însuşi în scrierile sale (Mem. eccl., tomul XI). Vita S. Chrysost. de benedictini, op. t. 1.

   [2] Filostorg, Hist., XI, 1.

   [3] Luca 22, 19.