----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Documente foarte importante

pentru istoria Bisericii şi a naţiunii române (II)

 

Iaşi, 1866

 

Scrisoarea Mitropolitului Sofronie [Miclescu] al Moldovei

către domnitorul Alexandru Ioan Cuza

[continuare]

 

Este cunoscut de toată naţia română că averile monastireşti şi bisericeşti luate de guvern spre administrare la anul 1844 s-au administrat şi se administrează de către acela cu mult mai rău decât se administrase până atunci de către Biserică şi de către călugări, veacuri întregi. Până când erau averile acelea în mâna Bisericii şi a călugărilor, toate acareturile de pe la moşii, unde erau, se păstra în starea cea mai bună; unde nu erau se făceau, pădurile se ţineau în toată integritatea şi utilitatea; şi prin urmare, moşiile îşi aveau totdeauna preţul lor cel adevărat răspunzător timpului lor; pe lângă aceasta, Biserica şi monastirile şi-au apărat cu cea mai mare energie moşiile în toate procesele ce le-au avut cu cineva, aşa cât şi le-au păstrat totdeauna nerăşluite[1]; iar de când au venit acele averi în mâna guvernului, abia după multe stăruinţe s-au putut face câte ceva, pe unde cerea trebuinţa neapărat, şi chiar din acareturile cele ce se aflau în stare bună, mai pe la toate moşiile când s-au luat acelea, încă s-au lăsat din neîngrijire şi din nepăsare de au căzut în ruină totală; pădurile s-au dezolat[2] mai cu totul şi prin acestea toate au trebuit ca o urmare firească ca acele moşii să-şi piardă foarte mult din adevăratul lor preţ, răspunzător timpului şi împrejurărilor.

Pe lângă aceste rele, se mai adăugau şi altele: este cunoscut de tot publicului român că multe din moşiile bisericilor şi ale monastirilor se împosesuiau[3] de către guvern pe la favoriţii şi clienţii săi, cu preţ foarte scăzut, cu cea mai mare pagubă şi nedreptate a Bisericii şi a monastirilor, ca adevăraţi proprietari ai acelora. Ba reaua administrare a moşiilor bisericeşti şi monastireşti din partea guvernului nu s-au mărginit numai în scăzământul şi micşorătatea veniturilor acelor moşii, ci s-au întins chiar şi asupra fondului, adică asupra existenţei lor; căci câte procese au avut cu cineva moşiile bisericeşti şi monastireşti cele din mâna guvernului n-au câştigat mai nici întru unul de la 1844 încoace, ci au ieşit din toate aceste procese răşluite câte cu o parte. De va merge treaba tot aşa: atunci este lucrul prea vederat că după un şir de ani, răşluindu-se prin procese, după datina apucată, tot câte o părticică din acelea, mai pe urmă nu va rămâne din trupul lor cel mare şi întins chiar nimica; şi aşa Biserica şi monastirile vor deveni odată lipsite de toată averea lor, nemaiavând cu ce să se susţină mai mult.

Judecând toate acestea cu sânge rece, cu judecată aşezată şi liniştită, scutită de orice patimă şi cu cuget nepărtinitoriu, va afla orice om cu minte sănătoasă că guvernul Măriei Tale, dacă doreşte întru adevăr binele şi fericirea naţiei, precum îi este datoria cea mai sfântă şi nedispensată[4], ar fi trebuit nu numai să nu se atingă de averile ce mai rămăsese în mâna monastirilor numite mai sus, ci din contra să dea neamânat înapoi Bisericii încă şi administrarea acelor averi care le luase spre administrare la 1844, pentru ca aşa să le scape odată de răşluirea şi de desfiinţarea ce le ameninţa neapărat.

Aceasta trebuia să o facă guvernul Măriei Tale cu atâta mai vârtos cu cât este cunoscut îndecomun şi aceea că administrarea averilor monastireşti şi bisericeşti se pot controla numai până stau în mâna Bisericii, iar fiind în mâna guvernului nu se mai pot controla nici chiar prin Adunarea generală. Exemplele Adunărilor generale din trecutul mai de curând ne întăreşte acest adevăr de ajuns. Ce se ţine de şcoli despre care raportează comisia trimisă la Monastirea Neamţului la anul 1858, călugărilor nu li se poate împuta, nici înfiinţarea acelora spre merit, nici desfiinţarea lor spre osândă, precum stau dovadă hrisovul şcolii primare din târgul Neamţului din anul 1856 şi hrisovul seminariei.

Această stare a lucrurilor s-ar fi cuvenit să o însemneze bine, să o pătrundă adânc guvernul Măriei Tale, ca aşa să fi putut fi în stare, chiar prin faptele sale, să producă şi să lăţească factic, precum cere spiritul timpului de astăzi, simţământul moral şi naţional, simţământul de dreptate şi de înaintarea fericirii patriei, a Bisericii şi a naţiei române. Se poate cugeta ca guvernul Măriei Tale să fi voit într-acest pas al său să imiteze pe alte guverne din alte state, de exemplu, pe guvernul Rusiei, pe guvernul Austriei din Bucovina, pe guvernul Prusiei şi al Germaniei cele reformate şi pe altele, în care state se zice că s-ar administra averile Bisericii de către stat; de cumva au imitat guvernul Măriei Tale pe acele ţări întru adevăr, – apoi au rătăcit foarte mult în această imitare; pentru că nici în Rusia, nici în Bucovina, nici în Prusia şi în cealaltă Germanie reformată, n-au luat guvernele respective administrarea averilor bisericeşti cu violenţă, – fără ştirea şi primirea potestăţii competente bisericeşti, precum face guvernul Măriei Tale; ci pe când s-au făcut această schimbare, s-au consultat mai întâi Biserica cu statul, şi au făcut în astă privinţă un fel de tranzacţie formal, – Biserica cu statul –; şi aşa numai prin această învoială legiuită au dat Biserica administraţia averilor sale în mâna statului.

Aşadar acolo nu se poate zice că statul ar fi luat administrarea averilor de la Biserică, ci că aceasta adică Biserica, ca proprietara lor şi legiuita administratoare, şi-au dat dreptul de administrare, prin învoială legiuită în mâna statului, şi aşa guvernele din acele ţări administrează averile bisericeşti, nu cu vreo titulă de drept propriu al său, ci numai cu dreptul căpătat de la Biserică – prin învoială legiuită, aşa cât averile acelea şi astăzi încă stau sub nemijlocita priveghere şi controlare a Bisericii respective; în Rusia sub a Sinodului, şi în Bucovina sub a episcopului şi a Consistoriului lui.

Ce se atinge de Austria, trebuie ştiut bine, că dintre toate provinciile ei, numai singură Biserica Ortodoxă din Bucovina şi-au dat administrarea averilor sale, prin învoială în mâna statului, iar Biserica Ortodoxă din celelalte provincii austriace, precum din Ardeal, Banat, Ungaria, Voivodina, Croaţia, precum şi celelalte Biserici: Unită, Catolică, Luterană, Calvină, Unitariană, îşi administrează ele însele toate averile lor, fără de vreun amestec din partea statului; iar ce se atinge de Prusia, şi celelalte state germane reformate, întru acelea, numai se pare că averile bisericeşti s-ar administra de către stat, iar întru adevăr, nu este aşa, ci ele se administrează de către Biserică prin Sinod, a căruia şef este domnitorul, – nu însă ca domnitor –, ci ca întâiul episcop al Bisericii respective, – pentru că la ei domnitorii sunt îmbrăcaţi şi cu puterea de episcopi.

Iată dar că decretul Măriei Tale, judecat şi privit cu sânge rece şi fără cât de puţină patimă, se arată ca contrar legilor, în chip întreit; căci calcă în picioare jurisdicţia Bisericii Moldovei peste tot, şi în special şi a episcopiei din eparhia în care se află acele mânăstiri, şi denumeşte comisari bisericani, contra canoanelor.

 

III. Pe cât este actul acesta al guvernului Măriei Tale de nedrept, şi contrar legilor, din punctul de vedere al dreptului şi al legalităţii, tocmai pe atâta de stricăcioase urmări produce acelaşi, şi trebuie să producă şi în privinţa moralităţii publice, pentru că oamenii privesc şi se cuvine să privească la faptele guvernului ca la faptele cele mai drepte, mai cuviincioase şi mai morale, pe care să şi le ia drept model de imitat, în toate faptele şi lucrările sale.

Deci dacă naţia română va privi în actul acesta al guvernului Măriei Tale, prin care se atacă veşnicul şi neînstrăinatul drept legat de proprietate, în loc să se apere; se calcă în picioare sfintele canoane, păzite nevătămate de sute de ani şi până astăzi de către toate statele creştine, se dispreţuieşte şi se nimiceşte vaza Bisericii, fără de care aceeaşi nu mai poate fi în stare a-şi împlini înalta datorie, de a întemeia, întări şi lăţi moralitatea, – dacă va privi, zicem, naţia română la acest act al guvernului Măriei Tale, ca la un model de imitat, şi va ataca fieştecare dreptul şi proprietatea altuia, va dispreţui jurisdicţia dregătoriilor legiuite, politice şi bisericeşti, lucrând fieştecare după capul său, precum îi vor dicta patimile şi egoismul său, va călca în picioare canoanele şi învăţăturile cele mântuitoare ale Bisericii, nu va mai avea nici o stimă către preoţime, nici către învăţăturile acelea; atunci să spună guvernul Măriei Tale, unde mai poate fi vorba de moralitatea publică care este temelia statului şi a tuturor societăţilor ?

Şi ca să ne exprimăm pe scurt: dacă moralitatea publică se răstoarnă şi se nimiceşte din partea statului, atunci unde mai poate fi vorba, nu de stat, nu de Biserică, nu de societate, nu de securitatea proprietăţii, ci chiar de securitatea vieţii personale ?

Iată dar că guvernul Măriei Tale, prin acest fel de act, îngroapă dreptul, surpă legalitatea, răstoarnă proprietatea, nimiceşte moralitatea, şi prin aceasta rupe legăturile cele mai sfinte ale societăţii, prin care sunt legaţi oamenii în stat, în Biserică, în societate şi în familie; şi în chipul acesta produce tulburarea şi răzvrătirea cea mai haotică şi mai anarhică între toţi fiii naţiei române, dezbinându-i şi răsculându-i unul contra altuia. Oare acestea să fie reformele cu care să facem începutul epocii celei nouă, renăscătoare a naţiei române ? Oare pe drumul acesta se vor împăca toate spiritele de partidă şi de ură ? Oare într-acest chip se vor înfrăţi toate inimile cele sfâşiate în duşmănie ? Oare aşa se vor alina patimile cele colcăitoare, care toate ameninţă pieire şi statului şi Bisericii şi întregii naţii ? Oare acesta să ne fie drumul pe care să putem, Măria Ta ca domn şi noi ca mitropolit a ne împlini înalta chemare, impusă asupră-ne de providenţa şi de puterile europene, prin voinţa naţională; de a conduce naţia română la cel mai înalt grad de cultură, de moralitate şi de civilizaţie ?

O nu ! Întru adevăr nu ! Ci drumul acela, pe care singur numai se poate face în toate privirile o naţie fericită, drumul acela pe care, precum ne arată istoria tuturor timpurilor, au călătorit şi călătoresc chiar şi astăzi oricare stat şi naţie, care au voit şi voieşte să ajungă cel mai înalt grad de cultură, de dezvoltare, de civilizaţie, de tărie şi putere, este nestrămutatul drum prescris de legile cele dumnezeieşti neschimbate: drumul frăţiei, al dragostei şi al învoirii între stat şi Biserică, singurii factori ai fericirii sau ai nefericirii popoarelor, după cum îşi împlinesc datoria, ori nu.

Acest adevăr este recunoscut de toată lumea încât nu se mai aduce de către nimeni la îndoială. Pe tot locul vedem lucrând statul cu Biserica mână în mână; de aceea ar fi de prisos a voi a-l mai desfăşura şi a-l demonstra.

Una totuşi voim să producem dintr-însul: statul poate să dea legi, oricât de bune, oricât de drepte, oricât de umane, şi să privegheze cu mână de fier împlinirea acestora; şi totuşi să fie nesecur[5], şi poporul guvernat de dânsul neferice, pentru că acel popor împlineşte legile nu din dragostea către legi şi către buna orânduială, condiţionată prin acele legi, ci numai de frica pedepsei, de aceea şi calcă acele legi fără sfială şi fără mustrare de cuget, totdeauna de câte ori sunt securi că nu vor fi descoperiţi de pedepsitoarea mână a dreptăţii.

Acest rău şi această cangrenă rozătoare la măduva inimii statului o poate înlătura şi desfiinţa numai Biserica, dacă îşi are deplină libertate în dezvoltarea sa, ca să-şi poată îndeplini chemarea sa neîmpiedicată; căci ea vine atunci la mijloc, varsă în inimile oamenilor căldura cea singur mântuitoare a culturii morale, şi face pe toţi fiii naţiei ca să împlinească legile cele bune şi drepte ale statului, nu din frica de pedeapsa din afară, ci din dragostea dinlăuntru către acele legi, ştiind şi cunoscând că numai prin păzirea conştiincioasă a acelor legi este condiţia fericirii fiecăruia, şi de aceea le va şi împlini conştiincios, chiar şi atunci când ar putea să le calce, fără să fie văzut şi pedepsit. Numai asta singur, adică lucrarea guvernului mână în mână cu Biserica, este securitatea cea nezguduită şi neclătită, şi tăria cea neînvinsă a statelor.

Înălţimea Voastră ! numai cugetând la acest act al guvernului Măriei Tale, şi la înfricoşatele urmări ale aceluiaşi, atât pentru guvern, cât şi pentru naţia întreagă, ni se oţărăşte sufletul, ne plânge inima şi ne aflăm nevoit ca arhipăstor şi mitropolit al Bisericii şi al naţiei române din Moldova a ne ridica glasul şi a vă atrage luarea aminte asupra acelui act, atât de nedrept, de contrar legilor, şi surpător de toată moralitatea, – rugându-vă cu toată cuviinţa pe tot ce aveţi mai sfânt, pe fericirea naţiei române, pe care sunteţi îndatorit să o înaintaţi şi s-o fericiţi, pe înflorirea patriei şi a Bisericii Române, care vă zace la inimă, ca să porunciţi guvernului Măriei Tale să oprească cu totul acel act nefericit şi ilegal, şi să desfiinţeze cu totul acea comisie, lăsându-se moşiile în starea lor de până acum, până se va hotărî de către Biserică în înţelegere cu guvernul, cum au să se reguleze aceleaşi pe drum legiuit, prescris de scopul dănuitorilor, după toate legile dumnezeieşti şi omeneşti, spre adevăratul folos al Bisericii şi al naţiei.

Îmi place a crede că Măria Ta, condus de curăţenia simţămintelor de dreptate şi de înaintarea fericirii naţiei, care le păstraţi în pieptu-vă, şi îndemnat de sfinţenia şi puterea temeiurilor ce vi le-am înfăţoşat aicea, veţi binevoi a da ascultare acestei rugăminţi fierbinţi a arhipăstorului Bisericii Moldovei, şi nu veţi suferi ca să poată zice lumea cu dreptate; că nu numai împăraţii de alte rituri creştine precum al Austriei şi alţii respectează legile şi canoanele Bisericii Ortodoxe, cu mare scumpătate; dar chiar şi din împăraţii păgâni în vechime, precum un Liciniu şi alţii, au fost cu îndestulă reverinţă[6].

Nu veţi suferi ca domnitor ortodox al unei naţii ortodoxe să se zică: că, pe toată faţa pământului, numai singur guvernul domnitorului Cuza s-au aflat care să-şi dispreţuiască Biserica, s-o dezbrace de drepturile ei, să-i nimicească toată vaza, să-i dea lovitura cea de pe urmă şi de moarte, în loc de a o apăra şi scuti, precum fac toate guvernele; nu veţi suferi ca să se poată zice cu dreptul, că Alexandru cel Bun domnitorul Moldovei (1401-1433) întru întâia epocă a renaşterii, creşterii, întăririi şi neatârnării patriei, au întemeiat Biserica Moldovei, au organizat-o, au înzestrat-o cu tot felul de mijloace, spre susţinerea şi dezvoltarea ei, şi i-au câştigat nu numai libertatea deplină absolută dinlăuntru, ci chiar şi neatârnarea dinafară, nu numai de la Ohrida dar chiar şi de la Patriarhia Ţarigrădeană, făcând-o neatârnată de orice potestate bisericească, ca aşa să (se) poată dezvolta liber, şi să poată împlini înalta-şi chemare de a dezvolta, întemeia şi lăţi moralitatea în toţi fiii naţiei române, care precum este cunoscut, şi-au şi împlinit cu sfinţenie acea chemare, păstrând limba şi naţionalitatea română de atâtea sute de ani şi până astăzi; iar Alexandru Ioan I domnitorul Principatelor Unite, în a doua epocă de renaştere şi de neatârnare a acelora, recunoscute şi garantate de către puterile europene, au dezbrăcat acea Biserică de drepturile ei, au lipsit-o de mijloacele susţinerii şi dezvoltării sale libere, i-au nimicit vaza şi au aruncat-o într-o stare precară şi lipsită de drept, în care să nu-şi mai poată împlini acea înaltă chemare ca până acum.

O ! acesta ar fi un lucru dureros şi un semn foarte trist pentru Moldova, dacă s-ar putea zice şi scrie în istorie, că sub Alexandru cel Bun s-au întemeiat în Moldova Biserica, moralitatea şi tăria naţiei, iar sub Alexandru Ioan I s-au îngropat vaza Bisericii şi împreună cu ea şi moralitatea şi tăria naţiei ! O ! să ferească Dumnezeu de aşa ceva ! Aceasta ar fi numai o repetare a tristei sorţi a împărăţiei romane, care s-au întemeiat sub August şi s-au risipit sub August pentru totdeauna.

Prea Înălţate Doamne ! Noi nutrim în pieptul nostru deplină speranţă că Măria Ta nu vei lua în nume de rău dacă, ca arhipăstor şi mitropolit al Bisericii Moldovei, mi-am împlinit neiertata datorie a vă desfăşura fără cât de puţină reţinere, cu toată sinceritatea, temeiurile cele adevărate, neclătite şi nerăsturnate, pe care se reazemă dreptul şi libertatea Bisericii, care nu i se poate ataca sub nici un cuvânt, dacă nu voim s-o nimicim cu totul, şi împreună cu ea să îngropăm şi securitatea statului însuşi; din contră, noi sperăm că Măria Ta ca urmaş lui Alexandru cel Bun, veţi favora[7] şi întări Biserica şi mai mult decât acela, îi veţi da sprijinul şi ajutorul, ca să se poată smulge din starea amorţită în care au aruncat-o şi au împilat-o nefericitele timpuri trecute, şi să se dezvolte liber cu paşi repezi, ca aşa să-şi poată împlini înalta-şi chemare.

Îmi place a crede, Măria Ta, că nu vei lăsa ca acest merit nemăsurat şi această glorie nepieritoare să fie a altuia şi nu a Măriei Tale; iară dacă am avea necrezuta şi neaşteptata nenorocire (de care să ne ferească Dumnezeu !) să se întâmple ca Măria Ta, pe lângă toate temeiurile drepte şi nerăsturnate ce vi le-am adus mai sus, pe lângă toată umilita rugăminte ce v-am înfăţoşat-o în această privinţă, să-ţi uiţi totuşi de sfânta şi înalta datorie ce o ai luată asupră-ţi ca domn, ca să aperi dreptul, legalitatea şi moralitatea şi prin aceea să înaintezi şi să întăreşti binele şi fericirea naţiei: de s-ar întâmpla să dispreţuieşti cu toate acestea cuvântul dreptăţii şi al arhipăstorului Moldovei; atuncea noi ca şef al Bisericii Moldovei, în puterea înaltei datorii ce am luat asupră-ne, ne simţim îndatorat, deşi cu inima sfâşiată, a ne ridica cuvântul contra la astfel de nedreptăţi contrare legii; nemoralităţi, răpiri şi jacuri[8] de cele sfinte: drept aceea protestăm prin acestea sărbătoreşte înaintea lui Dumnezeu, înaintea omenirii şi înaintea naţiei române întregi, contra acelui act nedrept, ilegal şi nemoral al guvernului Măriei Tale, prin care s-au înfiinţat şi s-au trimis comisie ca să ia administrarea averilor mânăstirilor chinoviale: Neamţul, Secul, Văraticul, Agapia, Adam, Vorona şi altele.

 
A Înălţimii Voastre,
 
Către Dumnezeu smerit rugător,
(Subscris) Sofronie Mitropolit Moldovei
 
No. 1334
Iaşi, 1859 septembrie 10
[L.S.]

 

[1] Nerisipite, neprăpădite.

[2] Devastat.

[3] Se arendau, se dau în posesie.

[4] Nescutită, nelipsită.

[5] Nesigur.

[6] Reverenţă.

[7] Favoriza.

[8] Jafuri.