----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XIX)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

XII. Piedici diavoleşti pe calea rugăciunii [continuare]

În cele din urmă, trebuie să amintim de o altă mare piedică diavolească în calea adevăratei şi mântuitoarei rugăciuni. Aceasta nu se aseamănă celei pomenite mai sus, care împiedică rugăciunea. Aceasta, despre care vorbim, o încurajează aici pe ea. Cum anume ? s-ar putea întreba cineva. Este posibil ca demonii să încurajeze rugăciunea ? Da, este cu putinţă una ca aceasta. O încurajează atunci când văd că prin ea pot încă mai mult să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu. Aşa se întâmplă atunci când vedem rugăciunea celor mândri şi a celor căzuţi în înşelare diavolească, ca şi rugăciunea multor oameni căzuţi de la Biserica Ortodoxă în eresuri şi secte. Ei se roagă cu însufleţire, plini de energie, cu multă abnegaţie, şi îi învinuiesc pe ortodocşi că citesc doar formal rugăciuni scrise şi că se roagă anevoios şi fără nici o simţire.

La locul potrivit, noi am examinat rolul simţămintelor în rugăciune şi am spus că rugăciunea fără simţământul participării omului este un mare neajuns, că ea nu conduce la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Însă am amintit totodată faptul că nu orice simţământ este plăcut lui Dumnezeu: simţămintele pline de sentimentalism ucid adevărata nevoinţă, pocăinţa, aşezarea plină de trezvie a sufletului; exaltările duc de-a dreptul către înşelare diavolească, prin înşelare conducând însuşirile sufleteşti ale omului în detrimentul înălţării duhovniceşti.

Ereticii, căzuţi de la Sfânta Biserică, socotesc că, rugându-se, în exaltarea lor aduc slujire lui Dumnezeu (potrivit Ioan 16, 2). În realitate, ei sunt prizonieri ai demonilor, care conduc rugăciunea lor. Ei îi însufleţesc, şoptindu-le că se roagă lui Dumnezeu cu duhul şi cu adevărul (Ioan 4, 23), că rugăciunea lor este curată şi desăvârşită. Ei nu se pot ruga cu duhul şi cu adevărul din două motive: 1) pentru că au căzut de la adevărul păzit cu râvnă în Ortodoxie, şi 2) pentru că sunt stăpâniţi nu de Sfântul Duh, ci de duhul cel rău, care le preface inima într-un cuib al feluritelor patimi ascunse, cu care ei nu se gândesc să lupte, căci nu le văd şi nu le conştientizează. Aceste patimi ale lor nu se arată la vedere, pentru că ei consideră, în mod superficial, că nu le au defel. În realitate însă, ele sunt acolo, moţăie precum şerpii ascunşi într-o văgăună întunecată. Doar dacă ajungi în aceste văgăuni, ei scot capul şi chiar încep să muşte.

Diavolul înadins nu-şi ispiteşte jertfele – pe eretici şi sectanţi – prin patimi, ci le lasă în pace. Încă mai mult le îmbracă în haina curăţiei, smereniei şi dreptăţii, aprinzându-le către osârdnică rugăciune, ca să creeze prin aceasta impresia deplină că ar fi chipurile creştini desăvârşiţi, ca astfel să poată să-i atragă şi pe alţii către vătămătoarea lor credinţă mincinoasă. Iar acest lucru este foarte molipsitor, fiindcă, spre deosebire de Ortodoxie, ei prezintă mântuirea ca pe un lucru foarte lesnicios: doar să te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu în particular, nu ai de ce să te mărturiseşti înaintea preotului, şi Dumnezeu te va ierta de toate. Eşti deja mântuit. Nu sunt necesare nevoinţe personale, harul săvârşeşte totul.

Şi ce foloseşte lupta până la sânge cu păcatul (potrivit Evrei 12, 4); ce folosesc nevoinţa, truda, sudoarea, împotrivirea fără cârtire faţă de patimile proprii; la ce bun silirea neîncetată de sine şi împlinirea dumnezeieştilor porunci mântuitoare – şi la împlinirea lor adânca smerenie, pentru care se dă harul lui Dumnezeu; ce nevoie este de privegherea până la sfârşitul vieţii şi simţământul neîncetat că eşti cel mai păcătos dintre cei păcătoşi (potrivit I Timotei 1, 15) ? Toate acestea sunt dispreţuite cu totul de sectanţi. Nici vorbă de acestea la ei. Diavolul şterge în chip stăruitor din conştiinţa lor toate aceste adevăruri, ca să-i ţină prizonieri ai mândriei şi părerii de sine. Cu credinţa mincinoasă că sunt mântuiţi deja, el îi ţine în înfricoşătoarea mulţumire de sine fariseică, din care ei dobândesc îndrăzneala de a-i osândi pe toţi ceilalţi care nu împărtăşesc convingerile lor sectante şi nu se roagă la fel ca ei.

Socotindu-se desăvârşiţi, ei se împotrivesc sfatului apostolic: Nu cele înalte cugetând, ci cu cei smeriţi împreună purtându-vă. Nu fiţi înţelepţi întru voi înşivă (Romani 12, 16). Ajungând uşor la extazul rugăciunii, ei se afundă tot mai mult în cursele rătăcirii. La rugăciunile lor nedrepte se pot aduce cuvintele prooroceşti spuse în numele Domnului: Vor striga către mine, şi nu voiu asculta pre ei (Ieremia 11, 11). Împărtăşind punctul de vedere că mântuirea este doar lucrare a harului dumnezeiesc şi a credinţei, fără participarea personală a omului cu fapta, ei îl contrazic pe Sfântul Apostol Pavel care sfătuieşte: Cu frică şi cu cutremur mântuirea voastră o lucraţi (Filippeni 2, 12), şi se împotrivesc şi Sfântului Apostol Iacov care spune că din fapte se îndreptează omul, iar nu numai din credinţă (Iacov 2, 24).

După ei, moştenirea veşnicei fericiri este ceva deosebit de lesnicios. Crede doar şi o vei primi de la Dumnezeu. Dar Sfântul Apostol Petru spune cu totul altfel: De vreme ce dreptul abia se mântuieşte, cel necredincios şi păcătos unde se va arăta ? (I Petru 4, 18). Ca să arate că nu este îndeajuns doar credinţa fără faptă, Sfântul Apostol Iacov adaugă: Şi dracii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19). Diavolul prezintă mântuirea sectanţilor ca ceva foarte uşor, ca să-i tragă de la nevoinţele întru credinţă şi de la împlinirea poruncilor care conduc la mântuire.

Aici ne vine în minte întâmplarea cu o femeie credincioasă, ajunsă în Apus la o mânăstire romano-catolică. Monahiile au întâmpinat-o cu multă căldură, iar când a plecat, ele au salutat-o cu cuvinte dragi: ,,Ne vedem în Rai !” ... Cum poate omul să-şi închipuie că Raiul încă de pe acum îi este asigurat ?! Adevăratul creştin trăieşte într-adevăr cu nădejdea Raiului, însă se simte nespus de nevrednic de acesta, fapt pentru care se pocăieşte întreaga viaţă. Încrederea în sine îi este absolut străină, căci tocmai aceasta îl poate lipsi de Rai.

 

Avva Agathon

 

În Vieţile sfinţilor citim următoarele despre marele nevoitor egiptean Avva Agathon, ce ducea o viaţă îngerească: El a fost un foarte virtuos monah si se străduia să trăiască după voia lui Dumnezeu. Când s-a apropiat despărţirea sa de această lume, a stat 3 zile cu ochii deschişi privind în sus. Fraţii din jurul lui l-au întrebat: ,,Părinte, la ce te uiţi ?” El le-a spus: ,,Stau înaintea judecăţii lui Hristos”. Ei însă l-au întrebat: ,,Oare şi tu te temi de judecată ?” Prea cuviosul a răspuns: ,,După puterile mele, m-am străduit să împlinesc poruncile lui Dumnezeu. Eu sunt însă om. Cum pot să ştiu dacă sunt plăcute lui Dumnezeu faptele mele ?” Fraţii i-au spus: ,,Nu nădăjduieşti dară în faptele cele bune pe care le-ai săvârşit ca să placi lui Dumnezeu ?” Sfântul a răspuns: ,,Nu nădăjduiesc, căci una este judecata lui Dumnezeu, iar alta este cea omenească !” Şi spunând acestea, a adormit cu pace.

Cu o asemenea smerenie şi simţământ al nevredniciei a întâmpinat moartea un alt mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Sisoe cel Mare. El a ajuns la o astfel de dreptate încât săvârşea minuni şi învia morţi. Şi, în ciuda acestora, se socotea întotdeauna pe sine nespus de păcătos. Când a fost să treacă la cele veşnice, monahii care îl înconjurau au băgat de seamă că faţa lui strălucea ca o zi senină. El a şoptit: ,,Iată, vine Avva Antonie !” Apoi, tăcând puţină vreme, a spus: ,,Iată, se apropie ceata proorocilor !” Şi faţa lui din nou a strălucit, încă mai mult. După aceasta, a tăcut şi a spus mai apoi: ,,Iată, se arată apostolii !” Şi iarăşi, mai mult a strălucit faţa lui. El a început să grăiască cu oaspeţii cei nevăzuţi. ,,Cu cine vorbeşti ?” – l-au întrebat fraţii. Sfântul a răspuns: ,,Iată, îngerii au venit ca să mă ia, însă eu m-am rugat de ei ca să mai rămân puţin să mă pocăiesc”.

Miraţi, fraţii au spus: ,,Părinte, tu nu ai nevoie de pocăinţă !” El le-a răspuns însă: ,,Adevărat vă spun, nu ştiu dacă am pus nici măcar început pocăinţei mele”. Şi toţi fraţii l-au cunoscut că este desăvârşit. Da, el a fost într-adevăr desăvârşit pentru că a avut desăvârşită smerenie, pentru care Dumnezeu dă desăvârşit har (potrivit Iacov 4, 6). Spunând ultimele cuvinte, faţa lui a strălucit ca soarele (potrivit Matei 13, 43), astfel că toţi cei de faţă au căzut în mare frică. Mai apoi, Însuşi Domnul S-a arătat şi a spus: ,,Aduceţi la Mine pe acest vas ales din pustie !” Şi sfântul şi-a dat lui Dumnezeu duhul său. În acea clipă, a strălucit ca un fulger şi întreaga chilie s-a umplut de minunată mireasmă.

 

Sfântul Sisoe cel Mare la mormântul lui Alexandru cel Mare

Mânăstirea Varlaam, Meteora, secolul al XVI-lea

 

Sunt două feluri de oameni: unii – drepţi, care se socotesc pe sine păcătoşi, şi alţii – păcătoşi care se socotesc pe sine drepţi. Drepţii, cu cât mai mult săvârşesc poruncile lui Dumnezeu, cu atât mai mult se smeresc şi se socotesc cu sinceritate cei mai nevrednici. Dacă nu ar fi fost smeriţi, ei nu ar fi fost sfinţi, fiindcă ar fi încălcat porunca cea dreaptă a lui Dumnezeu care îl ţine pe om întru smerenie (potrivit Matei 5, 3). Iar cei păcătoşi, cu cât mai mult se îndepărtează de poruncile lui Dumnezeu şi cu cât mai mult le încalcă, cu atât mai mult se mândresc şi se socotesc drepţi. Demonii nu au nimic împotriva rugăciunilor celor mândri şi mulţumiţi de sine, căci, sub forma exterioară a convorbirii cu Dumnezeu, aceştia plac diavolului celui rău.

La Cincizecime, sfinţii apostoli L-au primit de la Hristos pe Sfântul Duh cel făgăduit şi au început să grăiască în felurite limbi. Însă evreii cei necredincioşi, care întotdeauna s-au împotrivit Sfântului Duh (potrivit Faptele Apostolilor 7, 51), au început să-i batjocorească spunând că de must sunt plini (Faptele Apostolilor 2, 13). Aceasta o spuneau nu de la sine, ci învăţaţi de duhul cel rău – diavolul. El îşi bătea joc de apostoli că sunt beţi şi că în stare de beţie grăiesc în felurite limbi. Astăzi, acelaşi diavol dă jertfelor sale – ereticii şi sectanţii – rugăciuni pline de beţie, îmbătându-i cu vinul dulce al înşelării, atrăgându-i în mândrie şi în părere de sine şi imitând în acest fel Cincizecimea cea harică, prefăcând-o în parodie. Tot astfel, antihrist, atunci când va veni, va imita la arătare pe Hristos, însă nu va avea nimic în comun cu El, ci dimpotrivă îi va îndepărta pe oameni de El.

Să ne păzim de această molimă heterodoxă în care lucrează întâistătătorul întunericului, prefăcut în înger al luminii (potrivit II Corinteni 11, 14). Să ne întărim în credinţa ortodoxă, prin rugăciunea dreptmăritoare, plină de trezvie şi de har, şi să nu fim cuprinşi de satana; că nu este să nu ştim amăgiturile lui (II Corinteni 2, 11).