----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XII)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episodul anterior

 

III. Teologia şi spiritul nihilismului

1. Răzvrătirea: războiul împotriva lui Dumnezeu

Cercetarea noastră s-a concentrat până acum asupra definiţiei şi descrierii; dacă ea a fost reuşită, a identificat mentalitatea nihilistă şi a dat o idee despre originile şi extinderea sa. Însă, toate acestea au fost doar temelia necesară pentru sarcina spre care trebuie să ne îndreptăm acum: o explorare a semnificaţiei mai profunde a nihilismului. Analiza noastră de până acum a fost istorică, psihologică, filozofică; dar Revoluţia, aşa cum am văzut în ultimul capitol[1], are o bază teologică şi spirituală, chiar dacă ’teologia’ ei este una răsturnată şi ’spiritualitatea’ ei satanică. Creştinul ortodox găseşte în Revoluţie un antagonist formidabil, şi unul cu care trebuie să se lupte, cinstit şi temeinic, cu cele mai bune arme pe care le are la dispoziţie. Aşadar, este timpul să atacăm doctrina nihilistă la baza sa; să cercetăm sursele sale teologice, rădăcinile sale spirituale, programul său fundamental şi rolul său în teologia creştină a istoriei.

În mod firesc, doctrina nihilistă nu este explicită la cei mai mulţi nihilişti; şi dacă până în acest punct analiza noastră a trebuit să scoată în evidenţă implicaţiile care nu erau întotdeauna evidente, şi adeseori nu au fost avute în vedere, pentru nihiliştii înşişi, încercarea noastră aici de a extrage o doctrină coerentă din literatura şi fenomenele nihilismului va părea multora că ne va duce spre concluzii încă mai neconvingătoare. Dar, în această sarcină, noi suntem ajutaţi din plin de nihiliştii sistematici precum Nietzsche, care exprimă fără echivoc ceea ce alţii doar sugerează sau încearcă să mascheze, şi de observatorii ageri ai mentalităţii nihiliste precum Dostoievski, ale cărui intuiţii izbesc în chiar inima nihilismului şi dau la o parte măştile lui.

Nimeni nu a exprimat mai clar ’revelaţia’ nihilistă ca Nietzsche. Noi am văzut deja această ’revelaţie’ în forma ei filozofică în fraza: „Nu există nici un adevăr”. Alternativa ei, expresia mai explicită teologic la Nietzsche este tema constantă, în mod semnificativ, a ’profetului’ inspirat, Zarathustra; şi apariţia sa cea mai timpurie în scrierile lui Nietzsche este declaraţia ’extatică’ a unui nebun: „Dumnezeu a murit”[2]. Cuvintele exprimă un anumit adevăr: fără îndoială, nu un adevăr al firii lucrurilor, ci un adevăr referitor la starea omului modern; ele sunt o încercare imaginativă de a descrie un fapt pe care nici un creştin nu-l va nega, cu siguranţă.

Dumnezeu este mort în inima omului modern: asta înseamnă „moartea lui Dumnezeu”, şi este la fel de adevărat pentru ateii şi sataniştii care se bucură de acest fapt, pe cât este pentru mulţimile nesofisticate la care simţul realităţii spirituale a dispărut pur şi simplu. Omul a pierdut credinţa în Dumnezeu şi în Adevărul dumnezeiesc care îl susţinea odinioară; apostazia pentru deşertăciunea lumească care a caracterizat epoca modernă încă de la începutul ei devine, la Nietzsche, conştientă de sine şi găseşte cuvintele ca să se exprime. ,,Dumnezeu a murit”, cu alte cuvinte, „noi ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”; „nu există nici un adevăr”, cu alte cuvinte, „noi am început să ne îndoim de tot ceea ce este dumnezeiesc şi absolut”.

Dar mai profund decât faptul subiectiv pe care îl exprimă ’revelaţia’ nihilistă zace o voinţă şi un plan care merg mult dincolo de orice acceptare simplă a faptului. Zarathustra este un ’profet’; cuvintele sale au intenţia clară de a fi o contra-revoluţie îndreptată împotriva Revelaţiei creştine. Într-adevăr, pentru cei care acceptă noua ’revelaţie’ – adică, pentru cei care o simt ca pe propria mărturisire [de credinţă], sau care trăiesc ca şi cum ar fi – un univers spiritual cu totul nou se deschide înaintea lor, în care Dumnezeu nu mai există, în care, mai semnificativ, oamenii nu doresc ca Dumnezeu să existe. Nebunul lui Nietzsche ştie că oamenii L-au ’ucis’ pe Dumnezeu, au ucis propria lor credinţă.

Prin urmare, este categoric greşit a-l socoti pe nihilistul modern, sub orice înfăţişare ar apărea, agnostic. ’Moartea lui Dumnezeu’ nu s-a întâmplat pur şi simplu lui ca un soi de catastrofă cosmică, mai curând el a vrut-o în mod activ – nu direct, sigur, dar la fel de eficace preferând altceva adevăratului Dumnezeu. Haideţi să remarcăm că nici nihilistul nu este cu adevărat ateu. Este îndoielnic, într-adevăr, dacă există un astfel de lucru precum ateismul, pentru că nimeni nu-L neagă pe adevăratul Dumnezeu decât pentru a se dedica slujirii unui fals dumnezeu; ateismul care este cu putinţă filozofului (deşi este, fireşte, o filozofie proastă), nu este cu putinţă omului deplin.

Anarhistul Proudhon (a cărui doctrină o vom analiza mai îndeaproape în capitolul următor) înţelegea aceasta suficient de clar şi se declara nu ateist, ci „antiteist”[3]; „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al cuvântului ... nu neagă absolutul, ci îl elimină”[4]. „Prima datorie a omului, devenind inteligent şi liber, este de a alunga neîncetat ideea de Dumnezeu din mintea şi conştiinţa sa. Fiindcă Dumnezeu, dacă există, este în esenţă ostil firii noastre. ... Orice pas pe care îl facem înainte este o victorie în care zdrobim dumnezeirea”[5]. Omenirea trebuie făcută să înţeleagă că „Dumnezeu, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei”[6]. De fapt, Albert Camus propovăduieşte aceeaşi doctrină când el ridică răzvrătirea (şi nu necredinţa) la rangul de prim principiu. Bakunin, de asemenea, nu s-a mulţumit să combată existenţa lui Dumnezeu; „Dacă Dumnezeu există cu adevărat”, credea el, „va fi necesar să-L desfiinţăm”[7]. Mai eficient, ateismul bolşevic al secolului nostru a fost cât se poate de evident un război până la moarte împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor lucrărilor Sale.

Nihilismul revoluţionar se opune în mod irevocabil şi explicit lui Dumnezeu; dar nihilismul filozofic şi existenţialist – un fenomen nu întotdeauna atât de limpede – este la fel de „antiteist” în ipoteza sa că viaţa modernă trebuie ca de acum înainte să continue fără Dumnezeu. Armata duşmanilor lui Dumnezeu este recrutată tot atât de mult dintre cei mulţi care acceptă în mod pasiv poziţia lor în ariergardă, pe cât dintre puţinii entuziaşti activi care ocupă rândurile din faţă. Însă mai important este să observăm faptul că rândurile antiteismului sunt îngroşate nu numai de ateii activi şi pasivi, ci şi de mulţi care se consideră religioşi şi se închină unui dumnezeu. Robespierre a întemeiat un cult al „Fiinţei Supreme”, Hitler a recunoscut existenţa „unei forţe supreme”, un „dumnezeu înlăuntrul oamenilor”, şi toate formele de vitalism nihilist au un dumnezeu asemănător celui al lui Hitler. Războiul împotriva lui Dumnezeu recurge la o varietate de stratageme, printre care utilizarea numelui lui Dumnezeu şi chiar al lui Hristos. Dar fie că este explicit ateu sau agnostic, fie că ia forma unei închinări la un „dumnezeu nou”, nihilismul are ca temelie a sa declaraţia de război împotriva adevăratului Dumnezeu.

Ateismul formal este filozofia unui nebun (dacă îl putem parafraza astfel pe psalmist)[8]; dar antiteismul este o boală mai profundă. Fără îndoială, literatura antiteismului este la fel de plină de inconsistenţe şi contradicţii pe cât este literatura atee oficială; dar acolo unde cea din urmă din naivitate copilărească (şi cel mai experimentat om într-un domeniu poate fi cu uşurinţă un copil în teologie şi în viaţa duhovnicească) şi din insensibilitate evidentă faţă de realităţile spirituale, cea dintâi îşi datorează denaturările unei patimi care este ascunsă care, recunoscând aceste realităţi, vrea să le distrugă. Argumentele meschine ale lui Bertrand Russell (deşi chiar ateismul său este, desigur, esenţialmente o formă de antiteism) sunt cu uşurinţă explicate şi respinse, şi ele nu constituie un pericol pentru o credinţă trainică; dar atacul profund şi hotărât al lui Proudhon este cu totul altceva, fiindcă este născut nu dintr-un sofism vlăguit, ci dintr-o mare fervoare.

Aici trebuie să înfruntăm categoric un fapt la care am mai făcut aluzie, dar pe care nu l-am analizat însă pe deplin: nihilismul este însufleţit de o credinţă la fel de puternică, în felul ei, şi la fel de spirituală la origine, ca şi credinţa creştină pe care încearcă să o distrugă şi să o înlocuiască; succesul lui, şi exagerările lui, nu sunt explicabile în alt mod.

Noi am văzut credinţa creştină a fi contextul spiritual în care întrebările referitoare la Dumnezeu, Adevăr şi autoritate devin pline de sens şi inspiră consimţământ. Credinţa nihilistă este în mod similar un context, un duh diferit care susţine şi conferă sens şi putere doctrinei nihiliste. Succesul nihilismului în vremurile noastre a depins de – şi poate fi măsurat prin – răspândirea acestui duh; argumentele sale par convingătoare nu în măsura în care ele sunt adevărate, ci în măsura în care acest duh i-a pregătit pe oameni să le accepte.

Deci, care este natura credinţei nihiliste ? Este opusul exact al credinţei creştine, şi de aceea nu este numită adecvat defel ’credinţă’. Acolo unde credinţa creştină este plină de bucurie, sigură, senină, iubitoare, smerită, răbdătoare, supunându-se în toate voinţei lui Dumnezeu, duplicatul său nihilist este plin de îndoială, suspiciune, dezgust, invidie, gelozie, mândrie, nerăbdare, răzvrătire, blasfemie – una sau mai multe dintre aceste calităţi predominând în orice personalitate dată. Este o atitudine de nemulţumire faţă de sine, faţă de lume, faţă de societate, faţă de Dumnezeu; ştie un singur lucru: că nu va accepta lucrurile aşa cum sunt, ci trebuie să-şi dedice toată energia fie pentru a le schimba, fie pentru a fugi de ele. [Atitudinea nihilistă] a fost descrisă bine de Bakunin ca fiind „sentimentul răzvrătirii, această mândrie satanică care dispreţuieşte supunerea faţă de orice fel de autoritate, fie de origine dumnezeiască sau omenească”[9].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Nota editorului în limba engleză: Capitolul anterior trebuia să fie despre apariţia Noii Ordini.

[2] Friedrich Nietzsche, Înţelepciunea veselă, p. 125.

[3] A se vedea, de exemplu, Justiţia (potrivit de Lubac, Proudhon, p. 271).

[4] Justiţia, p. 111, 179 (citat din de Lubac, p. 270).

[5] Sistemul de contradicţii economice: sau, filozofia sărăciei (System of Economical Contradictions: or, The Philosophy of Misery, Boston, 1888, vol. I, p. 448.

[6] Ibid., p. 468.

[7] Dumnezeu şi statul (God and the State), London, 1910, p. 16.

[8] Psalmul 52, 1: Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu.

[9] G.P. Maximov, ed., Filozofia politică a lui Bakunin, p. 380.