----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Etica creştină şi socialismul (V)

 
Bucureşti
Imprimeria Căilor Ferate Române
1924
 

Partea a IV-a

bb) Trecem acum la dogma a doua a democratismului social.

Lucrătorul nu primeşte întreaga plată de lucru pentru munca sa, pentru că n-ar fi nici echitabil. Doar fabricantul, care-şi pune capitalul în rulaj, are şi el atâta drept, de a-şi primi pentru aceasta o oarecare indemnizare, altfel la ce ar mai da el banii săi, pentru ca numai alţii şi nu şi el, să se folosească cu ei. Pe lângă aceasta, lui nu arareori i se întâmplă să rişte a pierde capitalul întreg, sau şi numai o parte din el. De unde dar lucrătorul ar avea dreptul absolut asupra întregului profit al muncii sale, iar fabricantul nu ? Căci doar pentru a conduce o afacere de fabrică, cineva a trebuit să facă studii ca să devie fabricant; are destule greutăţi în a conduce fabrica, greutăţi enorme: trebuie să ştie tot, trebuie să prevadă tot, având răspunderea pentru toate ...

Pe când lucrătorul, neriscându-şi capitalul său, pe care nici nu-l are, vine la serviciu fără a avea vreun studiu – un ignorant complet, câteodată stricând şi maşinile scumpe datorită ignoranţei sale, neavând nici grijă pentru conducerea afacerii complexe a fabricii, neavând pentru nimic nici o răspundere – deodată are poftă să se vadă în aceleaşi condiţiuni, dacă nu şi mai bune, decât ale fabricantului.

Curios, foarte curios ! Lucrătorul nu are ,,nici o leţcaie” a sa. Se foloseşte de unelte străine, de material străin ... Apoi, nu-i el oare obligat să defalce ceva pentru acest drept de ,,folosire” din câştigul său ? Fabricantul este aproape întotdeauna ameninţat de concurenţă, scăderea preţurilor la bursă, completa stagnare în vinderea fabricatelor sale etc, pe când lucrătorul, pe lângă că nu vrea să ştie nimic din toate acestea, dar nici nu se gândeşte să indemnizeze pe fabricant pentru riscurile şi îngrijorările sale, care câteodată iau câte o întorsătură foarte neaşteptată ... ci numai ştie să strige prosteşte: ,,Proletari din toate ţările uniţi-vă !”

După marxism, ,,valoarea depinde numai de muncă”. Ei bine nici cu asta nu putem fi de acord. Hertzberg, unul din cunoscătorii contemporani ai socialismului, dă un exemplu foarte elocvent: eu – zice el – secer ziua întreagă pe un câmp prost şi obţin, de pildă, o sută de snopi; altcineva seceră pe un câmp fertil, unde ,,n-are nevoie să alerge după spice”, şi obţine 200-300 snopi. Munca şi într-un caz şi în altul poate fi una şi aceeaşi, dar rezultatele ? În cazul de faţă, munca poate oare avea o valoare egală ? Mai departe. ,,Dacă o marfă se cere tot mai puţin scade şi valoarea ei”. (Renan, de exemplu, se vinde acum la Paris în loc de 1 franc vol., cu 10 centime).

Se rezolvă oare aicea chestiunea prin însăşi munca, de la sine ? Apa, care în sat, nu costă nimic, costă scump şi chiar foarte scump ... în locurile secetoase. Pentru ea, se plăteşte şi în oraşe şi îndeosebi sunt gata a plăti oricât şi în sate, la cazuri de incendiu ... Contează aicea oare munca ? Munca obţine ca atare o anumită valoare, nu pe motivul continuităţii, ci pe acel al folosului pe care îl aduce. Acelaşi Hertzberg zice cu tot dreptul că nu se poate preţui la fel munca chiar şi atunci când ar fi uniformă în continuitate cum de pildă: marinarul cu căpitanul, fochistul cu maşinistul, gardianul cu medicul, inginerul cu lucrătorul ... Într-un fel tratezi pe medic, într-alt fel pe subalterni etc. Dacă scafandrierul promite să scoată la suprafaţă o corabie scufundată, cerând pentru aceasta o jumătate din valoarea încărcăturii, credeţi oare că proprietarul nu va consimţi ? Şi oare şi aici, rezolvarea problemei constă în continuitatea muncii ... sau în însăşi munca ?

Nu, ci în folosul ce aduce ... Socialiştii preţuiesc propriu zis numai munca fizică, munca lucrătorului ... De altfel chestiunea nu constă în forţa fizică ca atare, ci în ,,arta de a o multiplica artificial”. Arta, şi nu forţa fizică, este în prim rând ceea ce valorează. Cine a descoperit puterea aburilor, a electricităţii ? Cine le-a aplicat în practică ? Cine a învăţat să zboare ? Cine a inventat maşinile, tot felul de secerătoare, treierătoare ? Cine a inventat telegrafia fără fir, telefoanele, aeroplanele ? Cine a descoperit puterea radiului etc. Nu reprezentanţii forţei fizice, ci învăţaţii, oamenii superiori, pe care socialiştii în zadar îi numesc trântori: căci fără aceşti trântori ar fi stat şi ei reci şi flămânzi chiar dacă s-ar fi unit şi toţi proletarii la un loc, mai curând s-ar fi mâncat unii pe alţii ...

Unificarea muncii diferite dar, sau evaluarea ei la fel, adică aceea a savantului cu a lucrătorului de atelier, a minierului cu a medicului, a inginerului cu a hamalului etc este o imposibilitate firească şi în consecinţă o absurditate.

,,Capitalul”, după marxism, este ,,duşmanul lucrătorului”. Ei bine, şi asta este o minciună. Capitalul dă muncitorului ,,o bucată zilnică de pâine”. Fără capital n-ar putea exista nici fabrici, nici uzine, nici alte întreprinderi mari ... Fără capital nu s-ar putea ajunge departe şi fiecare ar fi nevoit să trăiască cu totul primitiv, sălbatic, mulţumindu-se numai cu puţinul de tot. Capitalul poate fi asemănat unui bazin mare, care conservă apa în timpul căldurilor de vară. Fără acest bazin, totul ar pieri deoarece în puţurile cele mici toată apa se evaporează de arşiţa soarelui ...

Când vorbim astfel, n-avem în vedere cazurile, abuzurile săvârşite de capitalişti cu capitalurile lor. Asemenea abuzuri sunt posibile, se întâmplă ... Excepţiunile însă nu fac regulă şi nu dau motiv la discuţiuni în fond ... Oare puţine abuzuri săvârşim şi noi ? ... Mulţumită însă capitalului (comp. mai sus cu Bernştein), lucrătorul îşi poate duce un trai mai omenesc, iar în prezent, ţăranii agricultori sunt aceia care trăiesc mai bine decât orăşenii. Mulţumită capitalului şi ,,proletarul are patrie”. Cu excluderea acestuia însă toţi ar deveni săraci uniform, la nimeni n-ar rămânea nimic, pentru că nu s-ar putea pune bazele vreunei întreprinderi întinse. Răul d-lor socialişti nu stă în capital, nu capitalul este de vină că toate lucrurile dvs. merg prost, ci dvs. înşivă, şi etica dvs. ,,tovărăşească”.

Se mai spune că remediul recomandat de marxism contra răului, (adică contra abuzurilor cu capitalul, proprietate particulară etc) ,,nu este mai rău decât răul însuşi”. Dar domnilor, desfiinţând proprietatea particulară, împreună cu dânsa vor cădea familia, căsătoria; şi împreună cu acestea, tot ce se bazează şi se sprijină pe ele, adică tot ce are omenirea mai de preţ[1].

 

Morala creştină nu este infructuoasă

Că acesta-i adevărul, se esenţiază în urma diferitelor ieşiri împotriva creştinismului din partea socialiştilor.

S-a discutat şi se discută încă, între reprezentanţii diferitelor nuanţe, creştinismul în privinţa utilităţii, valorii practice, şi a însemnătăţii lui vitale.

Chiar Goethe – acest ,,mare păgân” – spunea că orice fel de succese ar obţine ,,cultura spirituală”, oricum s-ar dezvolta spiritul omenesc, oricât de perfecţionate vor deveni ştiinţele naturale, ,,înălţimea şi cultura morală a creştinismului” nu vor fi întrecute niciodată[2].

Cu tot entuziasmul s-au referit asupra învăţăturii morale creştine în zilele noastre şi oameni cu renume mondial ca de pildă Kavelin, contele Tolstoi etc. Cel dintâi asigurând că ,,în scopul indicat omului individual de învăţătura creştină”, se cuprinde întregul sens al vieţii personale, superioare, desăvârşite, decât care nu este şi nici nu poate fi imaginat un altul.

Încercări ca acelea de a găsi în budism sau la pitagoreii Socrat şi Platon învăţături etice, care să reprezinte în sine sau să întreacă înalta doctrină morală creştină, s-au dovedit cu totul insolvabile ... Sistemele ivite în sânul popoarelor creştine n-au făurit nimic nou; ci numai unele au explicat etica creştină, iar altele au constituit în sine încercări mai mult sau mai puţin reuşite de a-şi găsi baze teoretice. Creştinismul, sau doctrina creştină, stă incomparabil mai presus decât toate cele despre care s-a vorbit sau scris vreodată despre ele. El este un model de perfecţiune, ultimul cuvânt al înţelepciunii etice ... Ca o stâncă neclintită, el stă nemişcat la înălţime, şi neatingibil, în mijlocul tuturor încercărilor şi a furtunilor dezvoltării istorice, şi la care oamenii după toate rătăcirile şi peregrinările posibile şi imposibile se înapoiază, din vagabondajul lor sufletesc, ca la singurul mijloc de alinare al tuturor mâhnirilor şi chinurilor sufletului sfărâmat[3].

,,Creştinismul”, după cuvintele lui Tolstoi, ,,este cea mai severă, cea mai curată şi cea mai completă învăţătură metafizică şi etică, mai presus de care inteligenţa omenească nu s-a ridicat, şi în cadrul căreia în mod inconştient oscilează întreaga activitate omenească”[4].

 

 

[1] A se vedea la Katrein, Hertzberg, Fleischman etc.

[2] A Rau, Die Ethik Iesu, Giessin, 1899, p. 172.

[3] Scopurile eticii, în vol. 3 din colecţia de opere, Sankt Petersburg, 1899, p. 939-940.

[4] A se vedea colecţia completă a Operelor, vol. II, ediţia lui Hertzic, Sankt Petersburg, 1907, p. 17.