----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (VI)

Mitropolitul Iosif al Petrogradului († 1938) şi începutul Bisericii din Catacombe

de profesor I.M. Andreev

 
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul
să le piardă în gheena
(Matei 10, 28)
 

Partea a V-a

Dar odată cu moartea patriarhului Tihon în 1925, situaţia a devenit mult mai neclară. În vreme de prigoană era cu neputinţă să fie convocat un Sinod bisericesc pentru a alege un nou patriarh; şi, prevăzând aceasta, patriarhul Tihon a desemnat trei ierarhi principali, dintre care unul (oricare dintre ei nu era în închisoare sau exil) trebuia să devină Locum Tenens al tronului patriarhal la moartea lui şi să apere unitatea externă a Bisericii. Dintre aceşti trei ierarhi, doar unul Mitropolitul Petru de Krutiţk – era liber în momentul morţii patriarhului, şi a fost acceptat de Biserica Rusă, printr-un decret special semnat de peste 50 episcopi, drept conducătorul ei interimar.

 

Înmormântarea patriarhului Tihon, 1925

 

La rândul său, mitropolitul Petru însuşi a desemnat trei „substituţi” pentru poziţia de Locum Tenens în caz că el ar fi arestat sau omorât, dintre care unul era mitropolitul Iosif (la acea vreme arhiepiscop de Rostov), şi altul, mitropolitul (mai târziu „patriarhul”) Serghie. Mitropolitul Petru a fost arestat 5 luni mai târziu pentru că a refuzat să semneze o ,,declaraţie” care ar fi dat libertatea internă a Bisericii pe mâna regimului ateu. Între anii 1925-1927, nici un candidat nu a fost capabil să-i ia locul pentru mai mult de câteva luni înainte de a fi închis, şi a devenit limpede că guvernul sovietic nu se va linişti până când nu va găsi sau nu va sili un ierarh să semneze un document pe placul regimului.

Acest ierarh a fost găsit în persoana mitropolitului Serghie, care pe 16/29 iulie 1927, după ce a fost eliberat după câteva luni de închisoare, a emis infama Declaraţie care l-a făcut pe el şi urmaşii săi cu adevărat agenţii statului sovietic. Publicând Declaraţia pe 19 august, ziarul sovietic oficial Izvestia nota că „partea vizionară a clerului intrase deja pe această cale în 1922”, referindu-se la „Biserica Vie”[1].

Aşa a reuşit regimul ateu să introducă „renovaţionismul” în Biserica Patriarhală însăşi, şi consecinţa a fost protestul decisiv al ierarhilor conducători ai Bisericii ruse, care, când au văzut că mitropolitul Serghie era în mod clar hotărât să-şi impună voinţa în întreaga Biserică, au început curând să întrerupă comuniunea cu el.

Astfel a devenit imediat limpede că Declaraţia era o sfidare flagrantă a canonului 34 apostolic, fiind proclamată „fără consimţământul tuturor” episcopilor, fiind într-adevăr doar lucrarea lui Serghie dictată de regimul ateu; şi prin urmare singura direcţie ecleziastică deschisă pentru Serghie era de a retracta Declaraţia în faţa unei astfel de dezaprobări copleşitoare a confraţilor săi ierarhi. Însă, în loc să facă aceasta, ca şi cum ar fi dovedit că el nu mai lua în considerare sau nu mai avea nevoie de opinia Bisericii, ci devenise unealta supusă a regimului, a început împreună cu „Sinodul” său necanonic – a cărui formare depăşea cu mult puterile sale ca substitut al Locum Tenens – un transfer nemaiîntâlnit de episcopi dintr-un scaun episcopal în altul şi i-a suspendat pe toţi cei care nu erau de acord cu el, întemeind astfel o Biserică „Sovietică” supusă.

Mitropolitul Iosif, ca unul dintre cei dintâi care au protestat împotriva Declaraţiei, a fost „transferat” repede din Petrograd, scaun în care ajunsese abia în septembrie 1926. Printr-un act al „Sinodului” din 19 octombrie 1927, „mitropolitul Iosif este considerat transferat în scaunul Odessei, şi i se sugerează să nu fie tentat de facila posibilitate de a locui în Rostov, ceea ce ar pricinui tulburare atât printre credincioşii din Leningrad, cât şi din Rostov ...”. Ca răspuns, mitropolitul Iosif a citat acele canoane care interzic transferul inutil al episcopilor din oraş în oraş şi a afirmat, citând canoanele: „Chiar dacă am permis să mi se facă un astfel de lucru contrar unui Sinod al Sfinţilor Părinţi, încă se poate ‘considera complet invalid’ acest ordin şi cel care a fost mutat poate ‘fi readus’ la propria Biserică”. Lăsând cazul său în seama „judecăţii lui Dumnezeu”, el a refuzat să se mute.

La acea vreme, în toamna lui 1927, mitropolitul Iosif încă socotea cazul său ca fiind unul particular, şi, aşa cum afirmă într-unul din „Documentele” care urmează, el era pregătit să se retragă în dizgraţie şi sub interdicţie pentru a nu avea nici o comuniune cu Serghie, dar nu avea nici o intenţie de a se implica în nici un fel de „schismă”.

Curând însă a devenit limpede că situaţia lui nu era decât o mică parte dintr-o chestiune care zguduise întreaga Rusie ortodoxă. Episcopii conducători care erau încă în libertate şi erau capabili să judece chestiunea au ajuns la concluzia că Serghie însuşi intrase în schismă prin Declaraţia sa şi actele sale arbitrare îndreptate împotriva Bisericii, şi ei s-au grăbit să declare separarea lor de el, la sfârşitul lui 1927 şi începutul lui 1928. În toată această perioadă, mitropolitului Iosif nu i se permitea de către autorităţi să locuiască în scaunul său din Petrograd (Leningrad), dar deja în decembrie 1927 el îi binecuvântase pe episcopii săi vicari să se îndepărteze de Serghie; şi, fiind el însuşi în Rostov, a semnat, împreună cu mitropolitul Agatanghel şi cu alţi ierarhi din regiunea Yaroslavl, o epistolă adresată mitropolitului Serghie pe 6 februarie 1928, în care ei declarau separarea lor de el până când [mitropolitul Serghie] va arăta pocăinţă pentru greşelile sale, nerecunoscând între timp nici un conducător al Bisericii în afară de mitropolitul Petru care fusese exilat.

În acest moment, Petrogradul devenise însuşi centrul protestului Bisericii împotriva lui Serghie, şi cu greu se putea găsi un suflet ortodox în fosta capitală care să nu fi fost neliniştit de întrebarea pe cine să urmeze. Mulţi au refuzat o vreme să se împărtăşească în vreo biserică, nesiguri de ale cui taine erau valide sau unde se găsea Biserica lui Hristos. După semnarea epistolei arhipăstorilor din Yaroslavl, mitropolitul Iosif a păşit curajos în lupta pentru Biserică şi a dat binecuvântare clerului şi credincioşilor din Petrograd să-i urmeze exemplul de a se separa de Serghie, oferind călăuzirea şi grija sa duhovnicească acestei mişcări şi încredinţând ocârmuirea Eparhiei de Petrograd vicarului său anti-serghianist făţiş, Episcopul Dimitrie al Gdovului. Binecuvântând „buna hotărâre a râvnitorilor pentru adevărul lui Hristos”, el s-a rugat „ca Domnul să ne păzească pe toţi în conglăsuire şi sfântă statornicie a duhului în noua încercare prin care trece Biserica”.

Dar împotriva armelor duhovniceşti ale ostaşilor lui Hristos, cel rău adunase toate forţele primului regim satanist din lume. Interdicţiile impuse de mitropolitul Serghie erau semnalul pentru Poliţia Politică Sovietică să aresteze şi să exileze episcopii protestatari; nici măcar dintre cei care frecventau bisericile „legale” ale lui Serghie nu au fost cruţaţi mulţi de autorităţi, şi rezultatul principal al politicii „serghianismului” – pentru a cita cuvintele, născute dintr-o experienţă amară, folosite 40 ani mai târziu în URSS de Boris Talantov – era acela că „acţiunile mitropolitului Serghie nu salvau nimic altceva decât propria lui piele”.

O noapte întunecată de suferinţă ispăşitoare s-a aşternut peste pământul şi credincioşii ruşi. „Serghianismul” însuşi a fost respins de credincioşi deoarece – din nou, în cuvintele lui Talantov – „la începutul celui de-al doilea război mondial ... majoritatea bisericilor care au rămas nu l-au recunoscut pe mitropolitul Serghie”. Din cei mai mult de 100 episcopi cunoscuţi a fi încă în viaţă în 1943, Serghie nu a putut găsi decât 18 (şi unii dintre aceştia erau proaspăt hirotoniţi) pentru a-l alege „patriarh” în acel an.

Mitropolitul Iosif, prin cuvintele şi faptele sale hotărâte şi prin poziţia sa ca unul din substituţii Locum Tenens al tronului patriarhal, a devenit conducătorul faptic al mişcării separatiste, acţionând în numele locţiitorului exilat, mitropolitul Petru, a cărui atitudine anti-serghianistă nu trebuia să devină cunoscută pentru o vreme. Atât de puternice erau influenţa şi exemplul mitropolitului Iosif, încât toţi cei care l-au urmat au ajuns să fie numiţi „iosifiţi”, şi până astăzi toţi cei care apără Patriarhia Moscovei serghianistă se referă la această mişcare a râvnitorilor pentru Ortodoxie ca fiind „schisma iosifită”.

Erau „serghianişti” la acea vreme, precum sunt şi astăzi, care, chiar în timp ce admit că cele mai bune elemente din cler şi dintre credincioşi au trecut de partea „iosifiţilor”, îi acuză şi îi condamnă pentru „mândria” lor de a crede că ei reprezentau adevărată Biserică Ortodoxă a Rusiei. Este adevărat că afirmaţiile mitropolitului Iosif sunt extrem de sincere, absolut necompromiţătoare în principiu şi necruţătoare faţă de persoane. Dar cei care găsesc „mândrie” în astfel de cuvinte sunt probabil pur şi simplu în necunoştinţă de cauză de urgenţa critică a chestiunilor implicate. Când Biserica este trădată şi credincioşii duşi pe căi greşite, nu este vreme de complimente şi „dialoguri” politicoase, nici de a aşeza ,,înţelegerea” mai presus de adevăr. Pentru sufletele curajoase, cunoaşterea faptului că orice cuvânt poate aduce închisoarea şi moartea doar sporeşte îndrăzneala de a spune adevărul fără cosmetizări. Şi aşa a fost întotdeauna în Biserica lui Hristos; apărătorii ei neînfricaţi sunt lăudaţi ca luptători în cântările de cinstire ale Bisericii.

În mod semnificativ, polemica dreaptă a mitropolitului Iosif şi a urmaşilor săi a reapărut în Uniunea Sovietică contemporană în scrierile lui Boris Talantov şi ale altor critici făţişi ai ierarhiei serghianiste. În comparaţie cu acestea, criticile serghianismului din diaspora rusă sunt destul de blânde şi înţelegătoare.

 

 

[1] Despre Biserica Vie, a se vedea: Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920 şi O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor din cadrul rubricii CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC.