----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC

Amânarea ridicării schismei bulgare

 

Schisma bulgară – iată un subiect despre care am fi vrut să scriem pe larg, având în vedere importanţa ei ca fenomen în sânul Bisericii Ortodoxe în secolul XIX, dar pe care, dintr-o lipsă de timp cronică, ne vedem nevoiţi să-l tratăm pe ici, pe colo. Abordat în parte în serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârsitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, unde discutăm rolul Rusiei în schisma bulgară, încercăm să completăm imaginea de ansamblu cu un articol plin de informaţie.

 

* * *

 

Amânarea ridicării schismei bulgare

Biserica Ortodoxă Română, martie-aprilie 1935

 

Comisiunea inter-ortodoxă care s-a adunat la Sfântul Munte Athos în vara anului 1930[1] pentru a pregăti lucrările Prosinodului ortodox, la propunerea P.S. Nicolae, episcopul Ahridei[2] şi reprezentantul Bisericii Sârbe, găsise cu cale că este oportun să se facă demersurile necesare pentru ridicarea schismei bulgare şi deci pentru curmarea acestei grave anomalii din sânul Bisericii Ortodoxe, chiar înainte de adunarea Prosinodului. P.S. Nicolae al Ahridei în şedinţa din 10 iunie 1930 glăsuise în felul următor:

,,Schismele trebuie să se împuţineze. În Balcani având mai puţin sânge rece dorim să cerem ajutorul Răsăritului şi rugăm Patriarhia Ecumenică să aranjeze chestiunea aceasta mai înainte de Prosinod. Dacă este nevoie de intervenirea vreunei alte Biserici, Biserica noastră se oferă bucuros cu toată puterea ei şi cu toată voia cea bună. Este foarte greu pentru noi să ne găsim laolaltă în Prosinod fără Biserica Bulgară şi nici nu ar fi bine să se adune un Prosinod fără toate Bisericile balcane” (A se vedea Πρακτικα ..., Vatopedi, 8-23 iunie 1930, p. 71-73).

Comisiunea inter-ortodoxă a aprobat întru totul cuvintele acestea ale P.S. Nicolae al Ahridei, de aceea alcătuind tabloul chestiunilor ce urmează să formeze subiectul discuţiunilor Prosinodului a trecut cu vederea chestiunea schismei bulgare, fiind în unanimitate de părere, ca să se trimită Bisericii Ierusalimului prin Patriarhia Ecumenică hotărârea, rugămintea şi dorinţa Comisiunii inter-ortodoxe ca Biserica Ierusalimului să ia asupra sa sarcina de a interveni pentru aranjarea chestiunii schismei bulgare în înţelegere cu Patriarhia Ecumenică, lăsând la aprecierea ei să hotărască dacă crede de cuviinţă să desemneze şi alte Biserici, care să conlucreze dimpreună cu ea la opera aceasta (Ibid., p. 133). Numai în cazul când o asemenea acţiune nu ar reuşi Patriarhia Ecumenică era rugată să pună chestiunea schismei bulgare în Prosinod.

Schisma bulgară datează din anul 1872 şi a luat naştere datorită lipsei de tact a bulgarilor în lupta lor de emancipare politică. Într-adevăr Sublima Poartă publicase încă din anul 1856 (16 fevr.) un hattihumayum prin care acorda libertăţi religioase tuturor creştinilor din raialele turceşti. Bulgarii, care începuseră de mai mult timp lupta de emancipare politică, au găsit cu ocazia aceasta pretext ca să nu mai plătească dările cuvenite şefilor lor religioşi. De aici s-au ivit o mulţime de neînţelegeri.

Un sinod ţinut la Constantinopol la 16 fevr. 1860 respinsese fără discuţie revendicările bulgarilor, dar bulgarii nu s-au lăsat nicidecum învinşi ci au început o luptă dârză împotriva episcopilor greci de pe teritoriul lor, pe care i-au exilat şi înlocuit cu nişte administratori provizorii. În timp ce în ţinutul de la sudul Dunării aceasta era situaţiunea, la Constantinopol bulgarii câştigau din ce în ce mai mult teren. Sublima Poartă le cedă spre folosinţă Biserica Sfântul Ştefan din Galata şi le încuviinţă să săvârşească aici slujbe şi ceremonii în limba slavă. În biserica aceasta episcopul bulgar Ilarion titular al Macariopolei refuză să mai pomenească pe patriarh la liturghia pe care a săvârşit-o în ziua de Paşte a anului 1860. Exemplul lui a găsit în scurt timp foarte mulţi imitatori, căci Ilarion acesta era şeful mişcării naţionaliste bulgare.

 

Biserica bulgară Sfântul Ştefan din Constantinopol. Vedere poştală

 

La 4 octombrie 1860 Chiril al VII-lea patriarhul Constantinopolului demisionează. În locul lui se alege Ioachim al II-lea, pe care bulgarii refuză să-l recunoască. O enciclică publicată de Ioachim al II-lea la sfârşitul anului 1860 nu izbuteşte decât să încordeze şi mai mult raporturile greco-bulgare. În enciclica aceasta Ioachim al II-lea făcea direct răspunzători de mişcarea insurecţională pe episcopii bulgari Ilarion al Macariopolei şi Auxentie de la Durazzo. Bulgarii au răspuns foarte detaliat blamând pe patriarh şi lăudându-se că au scuturat jugul ierarhilor greci şi că au rupt toată legătura cu ei. Tot în acest răspuns bulgarii făceau cunoscut că şi-au ales de şef spiritual al lor pe episcopul Ilarion, pe care l-au şi instalat în biserica lor naţională din Constantinopol.

Ce revendicau bulgarii acum ? Ei revendicau constituirea unei ierarhii naţionale independente de Constantinopol. Drept răspuns însă patriarhul excomunică pe Ilarion şi Auxentie, depunându-i din treaptă atât pe ei cât şi pe cei ce fuseseră între timp hirotonisiţi de ei (4 fevr. 1861). Cu această măsură patriarhul Ioachim al II-lea nu ajunse la nici un rezultat. Între timp Sublima Poartă văzând că Balcanii sunt ameninţaţi de pericolul unei revoluţii religioase a cerut patriarhului să pună sfârşit acestei stări de lucruri. De aceea patriarhul Ioachim al II-lea a făcut la 9 martie 1861 un aranjament de 11 articole în care căuta să împace lucrurile dând bulgarilor toate satisfacţiunile cu putinţă.

Printre drepturile mai de seamă ce se dădeau bulgarilor, prin acest aranjament, erau următoarele: în mitropoliile şi episcopiile pur bulgare aveau să fie aleşi şi sfinţiţi numai mitropoliţi şi episcopi bulgari. Se înfiinţa o şcoală teologică pentru naţiunea bulgară. În şcoalele bulgare învăţătura limbii bulgare avea să precedeze tuturor celorlalte studii. Doi mitropoliţi bulgari aveau să fie membri ai Sfântului Sinod. Toate slujbele şi ceremoniile religioase aveau să fie săvârşite în slavoneşte acolo unde era populaţiune pur bulgară.

Bulgarii însă nu s-au mulţumit cu acest aranjament. În martie 1861 ei au supus ministerului turc un nou regulament compus din 8 articole. Prin acestea ei cereau ca în circumscripţiile exclusiv bulgare să fie episcopi bulgari, ca în circumscripţiile mixte episcopii să fie aleşi de majoritatea credincioşilor, ca raporturile cu Patriarhia Ecumenică să nu aibă loc decât în chestiuni pur religioase, ca sinodul să fie compus în număr egal de bulgari şi greci, ca la Constantinopol să-şi aibă reşedinţa un arhiepiscop bulgar, care să servească de intermediu între clerul bulgar şi Patriarhie, ca în capitală să se creeze un consiliu bulgar format jumătate din preoţi şi jumătate din laici şi acestui consiliu să-i fie încredinţată gestiunea intereselor bulgare. Acest consiliu avea să funcţioneze sub preşedinţia unui funcţionar turc. Tot prin acest regulament de 8 articole patriarhul era desărcinat de calitatea de cap al credincioşilor de naţionalitate bulgară căci un membru al consiliului de mai sus avea să fie recunoscut ca şef civil al naţiunii bulgare în raporturile cu guvernul turc.

Regulamentul acesta mergea prea departe. Ca urmare episcopii bulgari Ilarion, Auxentie şi Paisie de la Filipopol sunt deportaţi în Asia Mică (11 mai 1861). La 30 iulie 1863 se numeşte o comisiune mixtă pentru studierea acestor 8 articole, dar fără folos. Ioachim al II-lea este depus la 21 iulie 1863 şi la 20 octombrie acelaşi an înlocuit cu Sofronie al II-lea. Sub acesta se adună un congres dintre greci şi bulgari, care iarăşi nu ajunge la nici un rezultat (5 mai 1864).

Bulgarii nu mai recunosc pe episcopii şi clericii aleşi de patriarhie, nu mai achită taxele bisericeşti, ba ceva mai mult, expulzează chiar pe ierarhii greci din Vidin, Rusciuc, Târnovo şi Monastir.

Rusia sprijinea şi ea mişcarea slavă din Balcani. De aceea turcii văzând sprijinul pe care Rusia îl dădea bulgarilor au refuzat să ofere episcopilor greci exilaţi sprijinul forţei armate pentru a-şi redobândi tronurile.

Patriarhul Sofronie al II-lea este depus la 16 decembrie 1866 iar la 22 februarie 1867 este ridicat pe tronul Constantinopolului Grigorie al VI-lea pentru a doua oară. Plin de grijă pentru pacea şi liniştea religioasă a credincioşilor, patriarhul Grigorie al VI-lea supune în 1867 un nou proiect de împăcare marelui vizir. Prin acest proiect patriarhul consimţea să se înfiinţeze o mitropolie cu titlul de exarhat al întregii Bulgarii, care să aibă jurisdicţiune asupra Vilahetului Dunării, adică asupra părţii dintre Dunăre şi Balcani, Serbia şi Marea Neagră. Bulgarii refuzară să primească şi acest proiect.

În octombrie 1866 Sublima Poartă supunea din nou Patriarhiei Ecumenice două proiecte. Patriarhia găsindu-le contrare dogmelor, evangheliei şi dreptului canonic le respinse. (A se vedea Reponse du Patriarchat Oecumenique a la recente communication de la Sublime-Porte concernant la question bulgare, Constantinopole, Novembre 1868). La sfârşitul Răspunsului prin care patriarhul Grigorie al VI-lea dimpreună cu sinodul din jurul său respingea aceste două proiecte se elabora ideea unui Sinod Ecumenic compus din toate Bisericile independente din Ortodoxie şi se cerea sprijinul Sublimei Porţi pentru adunarea lui. Ideea aceasta a unui Sinod Ecumenic, singurul în stare, după părerea Patriarhiei Constantinopolului să decidă asupra revendicărilor bulgarilor a fost cât se poate de frumos salutată de Ierusalim, Antiohia, Cipru, Grecia şi România. Mitropolitul Belgradului se declară de la început în favoarea bulgarilor iar Rusia respinse de-a dreptul ideea Sinodului Ecumenic.

Sublima Poartă, în anul 1869, încearcă din nou un aranjament dar nici acesta nu fu acceptat de patriarhie, căci patriarhia nu putea renunţa uşor la următoarele 4 puncte: 1) reprezentarea credincioşilor de naţionalitate bulgară pe lângă guvernul turc de patriarh; 2) numirea mitropoliţilor şi episcopilor bulgari de patriarhie; 3) menţinerea numelui patriarhului în diptice şi 4) cedarea mai multor eparhii bulgarilor.

La 28 februarie 1870 Ali Paşa dă un firman prin care se înfiinţează exarhatul bulgar. Dacă în firmanul acesta se îndepărta intervenţia patriarhului în alegerea episcopilor şi exarhului bulgar cum şi în chestiunea mânăstirilor, totuşi se specifica prerogativa de a acorda scrisori de confirmare ierarhilor bulgari şi menţinerea numelui patriarhului în diptice şi pomenirea lui în liturghie. Patriarhul Grigorie al VI-lea declară acest act anticanonic. Urmează un schimb de scrisori de protest ale patriarhului către Ali Paşa şi invers. Patriarhul solicită din nou adunarea unui Sinod Ecumenic dar Sublima Poartă nu ţine socoteală de această cerere. Grigorie al VI-lea demisionează la 22 iunie 1870. Urmează ca patriarh Antim al VI-lea la 17 septembrie 1870. Situaţia s-ar fi putut menţine încă multă vreme aşa dacă bulgarii nu căutau să o înrăutăţească.

 

Firmanul prin care se înfiinţează exarhatul bulgar

 

Într-adevăr, în ziua de Bobotează a anului 1872, trei ierarhi bulgari, deşi opriţi, celebrară sfânta liturghie în Biserica Sfântul Ştefan din Constantinopol. Ei fură exilaţi dar nu pentru multă vreme. Sublima Poartă ceru lui Antim al VI-lea să ţină seama de firmanul din 1870 şi să-l pună în aplicare. Între timp adunarea naţională bulgară alese exarh al Bulgariei pe Ilarion (23 februarie 1872), care deoarece era excomunicat demisionă. În locul lui fu ales exarh Episcopul Antim al Vidinului (28 februarie 1872). Poarta îl confirmă. Antim vine la Constantinopol, este primit în audienţă de sultan, dar nu şi de patriarh. Solicită patriarhului autorizaţia să celebreze sfânta liturghie în ziua Paştelui, dar nu capătă nici un răspuns. Exarhul Antim se abţine şi nu slujeşte până la 24 mai 1872, sărbătoarea Sfântului Meftodie şi Chiril. Cu ocazia aceasta el săvârşeşte sfânta liturghie iar la sfârşitul ei dă cetire şi actului prin care se proclamă autonomia religioasă a bulgarilor.

Un sinod ţinut la Constantinopol în anul 1872 sub preşedinţia patriarhului ecumenic şi compus din 3 predecesori ai săi, Sofronie patriarhul Alexandriei, Ierotei al Antiohiei, Sofronie arhiepiscopul Ciprului şi alţi 25 de mitropoliţi şi episcopi din Patriarhia Constantinopolului excomunică pe bulgari, declarându-i schismatici. Anul 1872 este dar data fatală când ia naştere schisma bulgară, care de atunci şi până astăzi creează o situaţie cu totul dificilă în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

S-a adus învinuirea Sinodului acestuia că a fost numai un pretins Sinod Ecumenic şi că deci hotărârea pe care a luat-o nu ar fi valabilă. Pe de altă parte Bisericile Ortodoxe independente care nu au putut lua parte la Sinodul acesta, recunoscând valabilă hotărârea lui şi socotind pe bulgari încă din 1872 schismatici, le-au arătat totuşi întotdeauna foarte multă dragoste, nerupând întru totul legăturile cu ei şi procurându-le Sfântul Mir de care aveau nevoie. Blândeţea aceasta arătată bulgarilor de Bisericile Ortodoxe independente care nu au putut lua parte la Sinodul din 1872 de la Constantinopol, motivată de ideea că bulgarii au ajuns aici numai datorită lipsei lor de tact în lupta de emancipare politică, a făcut pe bulgari să nu prea simtă consecinţele stării lor de schismatici şi de excomunicaţi, ci dimpotrivă să se complacă în situaţia aceasta ca într-o situaţie cu totul normală. Cel puţin la ideea aceasta ajungem când ne gândim la toate sforţările care s-au depus din 1930 şi până astăzi pentru ridicarea schismei bulgare, văzând că bulgarii sunt dispuşi să aştepte zile mai prielnice pentru lichidarea pacinică a unei chestiuni atât de însemnate. Dar să vedem mai amănunţit cum stau lucrurile.

La 23 iunie 1930, preşedintele comisiunii pregătitoare de la Sfântul Munte Athos, I.P.S. Filaret al Iracleei trimise Patriarhiei Ecumenice copie după hotărârea Comisiunii inter-ortodoxe prin care Patriarhia Ecumenică era rugată să încredinţeze Patriarhiei Ierusalimului mijlocirea pe lângă Biserica Bulgariei pentru reîntoarcerea acesteia în matca Ortodoxiei şi deci pentru ridicarea schismei.

La 9 august 1930 I.P.S. Patriarh ecumenic Fotios trimise Patriarhiei Ierusalimului copie de pe hotărârea Comisiunii inter-ortodoxe de la Sfântul Munte şi de pe scrisoarea preşedintelui acelei comisiuni I.P.S. Filaret al Iracleei. Totodată făcu cunoscut că Patriarhia Ecumenică acceptă mijlocirea Patriarhiei Ierusalimului şi-i arată că Patriarhia Ecumenică este gata oricând la cerere să-i trimită Patriarhiei Ierusalimului condiţiunile pentru aranjarea chestiunii acesteia dureroase din trupul Bisericii Ortodoxe ,,condiţiuni insuflate întotdeauna de iubire sinceră din partea noastră şi de dispoziţie sufletească vădită pentru restabilirea păcii şi raporturilor frăţeşti canonice prin orice mijloc posibil”.

Pe atunci patriarh al Ierusalimului era înţeleptul Damianos (foto). El acceptă să servească de mijlocitor (scrisoarea de la 19 august 1930) dar observă că sarcina aceasta este foarte dificilă: 1) datorită discreţiunii discuţiunilor referitoare la schisma bulgară care au avut loc la Sfântul Munte şi 2) datorită unor declaraţii făcute de un fruntaş al unei Biserici Ortodoxe care au provocat o declaraţie oficială din partea Bisericii Bulgariei, prin care se stabilesc punctele ei de vedere şi care sunt cu totul opuse punctelor de vedere ale Preasfintei Biserici Ortodoxe, referitor la condiţiile sub care ar fi cu putinţă aranjarea canonică a acestei chestiuni.

De aceea patriarhul Damianos propune ca mai înainte de a se face demersuri oficiale să preceadă discuţiuni neoficiale şi negocieri cu scopul unei apropieri a acestor puncte de vedere atât de diferite şi pentru stabilirea modalităţii după care ar putea să se realizeze înlăturarea acestei anomalii care dăinuieşte în sânul Bisericii Ortodoxe, spre paguba ei, de 60 de ani.

Patriarhul Fotios printr-o scrisoare din 18 septembrie 1930, acceptă întru totul propunerea făcută de înţeleptul Damianos şi cu toate că acesta specificase că ar fi bine ca discuţiunile şi negocierile neoficiale să fie făcute de un cleric din altă Biserică şi de unul din Bulgaria, patriarhul Fotios însărcinează şi cu misiunea aceasta tot pe Biserica Ierusalimului. În consecinţă patriarhul Damianos scrise Mitropolitului Ştefan al Sofiei să trimită, cu ocazia sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului din 1930, un delegat la Ierusalim, dotat cu procura cuvenită ca să poată începe discuţiunile asupra condiţiunilor ridicării schismei. Scrisoarea aceasta este trimisă la 16 octomvrie 1930. Totodată patriarhul Damianos solicita Patriarhiei Ecumenice să-i trimită condiţiunile după care găseşte cu cale aceasta că se poate aranja chestiunea intrării Bisericii Bulgariei din nou în comuniunea ortodoxă.

Patriarhul Fotios trimite aceste condiţiuni la 20 decemvrie 1930 dimpreună cu copii de pe un schimb de scrisori care avusese loc între timp între Biserica Bulgariei şi Patriarhia Ecumenică. Condiţiunile trimise la Ierusalim de la Constantinopol erau opera Sinodului de aici şi erau în număr de două: 1) Biserica Bulgariei prin Sinodul mitropoliţilor ei din Sofia să declare printr-o scrisoare adresată patriarhului ecumenic cum că îndurerată din cauza despărţirii care există în ceea ce privesc raporturile canonice ale Bisericii Bulgariei cu Patriarhia Ecumenică şi dorind restabilirea acestor raporturi roagă ca Biserica Bulgariei să fie numărată printre Bisericile Ortodoxe autocefale care au raporturi canonice cu Patriarhia Ecumenică şi toate celelalte Biserici Ortodoxe şi 2) În cât priveşte dependenţa canonică a clerului bulgar din Constantinopol sau din altă latură a Patriarhiei Ecumenice sau a clerului grec din Bulgaria atât timp cât va exista şi pomenirea de fiecare parte a autorităţii bisericeşti proprii să se păstreze normele canonice respective.

Patriarhul Damianos moare. Locţiitorul tronului patriarhal al Ierusalimului, mitropolitul Ptolemaidei Keladion, ia asupra sa continuarea mijlocirii între Constantinopol şi Sofia. Printr-o scrisoare din 23 fevruarie 1932 mitropolitul Keladion face cunoscut Patriarhiei Ecumenice că Sinodul Bisericii Bulgariei acceptă invitaţiunea ce i s-a făcut pentru restabilirea raporturilor canonice, şi că s-a rezervat să desemneze pe delegatul său pentru începerea discuţiunilor şi negocierilor oficiale după Duminica Ortodoxiei a anului 1932.

Într-adevăr Sinodul Bisericii Bulgariei desemnează ca delegat al său pe P.S. Episcop al Stobelor Boris care vine la Ierusalim la 6/19 aprilie 1932. Biserica Ierusalimului deleagă din partea sa pentru lucrările acestea pregătitoare pe arhiepiscopul Iordanului, I.P.S. Timotei, pe primul secretar, arhim. Epifanios şi pe arhimandritul Calistos. Discuţiunile încep la 9/22 aprilie 1932, pe baza condiţiunilor stabilite de Patriarhia Ecumenică. Cu ocazia aceasta reprezentantul Bisericii Bulgariei prezintă 12 articole pe baza cărora, după părerea sa, putea să se aranjeze chestiunea urmărită. Ce cuprindeau aceste articole ?

 

Art. I. Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei printr-o scrisoare a sa către Patriarhia Ecumenică să-şi exprime durerea că între Biserica Bulgariei şi cea a Constantinopolului cum şi celelalte Biserici Ortodoxe nu există raporturi canonice.

Art. II. Patriarhul ecumenic să răspundă Bisericii Bulgariei la fel şi să-şi manifeste dorinţa pentru restabilirea păcii şi a raporturilor canonice între Biserica Bulgariei şi celelalte Biserici Ortodoxe. Tot în această scrisoare Patriarhia Ecumenică să declare că recunoaşte oficial de autocefală Biserica Ortodoxă a Bulgariei, care de fapt este autocefală.

Art. III. Aceste două scrisori să arate şi real şi oficial restabilirea raporturilor canonice între Biserica Constantinopolului şi a Bulgariei şi recunoaşterea Bisericii Bulgariei în numărul Bisericilor autocefale.

Art. IV. Patriarhia Ecumenică şi Biserica Bulgariei să facă cunoscute aceste scrisori tuturor celorlalte Biserici autocefale Ortodoxe.

Art. V. Poziţiunea exarhatului bulgar de la Constantinopol, care este o reprezentanţă continuă a Bisericii Bulgariei pe lângă Patriarhia Ecumenică şi care cu binecuvântarea patriarhului ecumenic va îngriji de nevoile religioase ale bulgarilor ortodocşi din Turcia să se aranjeze conform cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Art. VI. Poziţiunea clerului grec din Bulgaria să se orânduiască la fel – pe cât timp va mai exista – conform cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Art. VII. Biserica autocefală a Bulgariei să încredinţeze pe bulgarii ortodocşi din statele limitrofe din Peninsula Balcanică care înainte de război ţineau de Biserica Bulgariei şi care după război depind de alte state, Bisericilor Ortodoxe din aceste state, recunoscându-se bulgarilor de aici dreptul să aibă comunităţile lor religioase şi să se roage în biserici şi să înveţe în şcoale în limba lor proprie.

Art. VIII. Patriarhul ecumenic să invite Biserica Bulgariei să-şi trimită delegaţi în Prosinod.

Art. IX. Delegaţii Patriarhiei Ecumenice şi ai Bisericii Bulgariei să discute în prosinodul de la Athos unele amănunte care sunt necesare pentru raporturile desăvârşite şi canonice între cele două Biserici.

Art. X. Delegaţii Bisericii Bulgariei şi ai Bisericilor Ortodoxe limitrofe Bulgariei să lămurească la Athos poziţiunea canonică a preoţilor ortodocşi bulgari din statele acestea care au fost hirotonisiţi şi numiţi de autoritatea bisericească bulgară şi care au aparţinut clerului Bulgariei.

Art. XI. Reprezentanţii Bisericii Constantinopolului şi Bulgariei să săvârşească împreună la Athos sfânta liturghie şi parastas pentru patriarhii şi arhiereii Bisericii Constantinopolului, pentru Chiril al Ierusalimului şi pentru toţi ierarhii şi arhiereii Bulgariei de la 1872 şi până astăzi cum şi doxologie pentru patriarhul Fotios al II-lea şi tot clerul Bisericii Constantinopolului cum şi pentru Sfântul Sinod şi clerul Bisericii Bulgariei, în fine

Art. XII. Reprezentanţii Bisericii Bulgariei şi reprezentanţii tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe să săvârşească împreună la Athos sfânta liturghie.

 

Articolele acestea propuse de reprezentantul Bisericii Bulgariei P.S. Boris al Stobelor au fost discutate timp îndelungat în mai multe şedinţe. Unele din ele au fost modificate după spiritul vederilor greceşti. Art. VII şi X au fost de-a dreptul respinse ca unele ce nu privesc chestiuni de natură bisericească ci de natură politică şi deci cad în competinţă Societăţii Naţiunilor.

Astfel comisiunea aceasta de la Ierusalim în urma discuţiunilor şi negocierilor care s-au făcut în condiţiuni cât se poate de bune datorită spiritului conciliant al membrilor, ajunge să formuleze o serie de nouă articole, pe baza cărora se putea aranja definitiv chestiunea reîntronării liniştii şi armoniei în raporturile canonice ale Bisericilor Ortodoxe. Mitropolitul Keladion încunoştiinţează Patriarhia Ecumenică de rezultatul acestor negocieri trimiţându-i în copie toate actele sale. Ca răspuns I.P.S. Patriarh Fotios trimite la 11 aprilie 1934 Bisericii Ierusalimului o scrisoare la care ataşează condiţiunile Patriarhiei Ecumenice pentru o înţelegere definitivă. Condiţiunile acestea sunt în număr de şase şi anume:

 

a) Biserica Bulgariei să declare în scris că mâhnită de despărţirea care există în ceea ce priveşte legătura canonică dintre ea şi Patriarhia Ecumenică doreşte:

  1. să se restabilească legătura frăţească de pace dintre sine, Patriarhia Ecumenică şi toate celelalte Biserici autocefale surori;
  2. să se recunoască şi să se socotească şi Biserica Bulgariei printre celelalte Biserici, care au legături canonice cu Patriarhia Ecumenică;
  3. să se ridice condamnarea făcută asupra Bisericii Bulgariei în trecut pentru motivele cunoscute.

 

b) După luarea acestei declaraţii patriarhul ecumenic să răspundă Bisericii Bulgariei arătând bucuria sa, recunoscând oficial Biserica Bulgariei de autocefală şi declarând clerul şi poporul bulgar fii credincioşi ai Unei Sfinte Biserici Ortodoxe.

c) Amândouă aceste scrisori să însemneze şi real şi oficial restabilirea raporturilor canonice între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Bulgariei, recunoaşterea acesteia din urmă ca autocefală şi numărarea ei printre celelalte Biserici Ortodoxe autocefale.

d) Patriarhia Ecumenică şi Biserica Bulgariei să facă cunoscute aceste scrisori tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale.

e) Comunităţii bulgare din Constantinopol cum şi altor comunităţi bulgare din graniţele Republicii Turciei, după restabilirea raporturilor canonice cu Biserica Bulgariei şi conform condiţiunilor din acordul de faţă, după retragerea autorităţilor bulgare bisericeşti din Constantinopol să li se dea conducere bisericească lăuntrică de sine stătătoare tot mereu în cadrul sfintelor canoane. Comunităţile bulgare vor putea să indice Patriarhiei pe clerul lor de mir (pe înaintestătătorii religioşi, pe preoţi şi diaconi) pentru ca aceasta să-i aprobe şi să-i numească sau să-i hirotonisească întrucât bineînţeles cei indicaţi vor îndeplini calităţile canonice respective. Aceleaşi măsuri vor fi valabile şi pentru comunităţile greceşti din Bulgaria şi clerul lor, atât timp cât vor mai exista. În fine

f) Spre pecetluirea unirii restabilite să se săvârşească în biserica patriarhală o sfântă liturghie cu patriarh şi sobor la care să participe şi reprezentanţii Bisericii Bulgariei. La sfârşitul sfintei liturghii o slujbă pentru toţi cei decedaţi de la schismă şi până astăzi.

 

Mitropolitul Keladion trimite o copie după condiţiunile acestea ale Patriarhiei Ecumenice Bisericii Bulgare, care la 26 iunie 1934 îi răspunde arătându-i ,,o mulţumire sinceră pentru silinţele înţelepte şi pentru purtările de grijă foarte pline de căldură pe care I.P.S. voastră le depune pentru crearea unei păci complete şi asemănări desăvârşite întru Una Biserică Ortodoxă”. Tot în scrisoarea aceasta vice-preşedintele Sinodului Bulgariei P.S. Neofit al Vidinului, arată că după ce Sinodul permanent al Bulgariei, va fi studiat îndeajuns condiţiunile acestea şi după ce le va supune şi Sinodului tuturor arhiereilor va încunoştiinţa Biserica Ierusalimului de măsura luată.

Până acum lucrurile merseseră destul de bine şi totul făcea să se creadă că silinţele acestea atât de sincere ale Bisericii Ierusalimului alimentate de intenţiunile superioare din punct de vedere al fiinţei Bisericii Ortodoxe, pe care le avea Patriarhia Ecumenică, vor fi încununate de succesul dorit, adică de ridicarea schismei şi de restabilirea armoniei şi păcii, în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Din nefericire însă şi spre surprinderea tuturor, acum la sfârşitul tuturor negocierilor care decurseseră atât de pacinic şi de frumos, Sinodul ierarhilor Bulgariei găseşte că nu este nici o nevoie ca să se grăbească pentru a ieşi odată din situaţiunea de condamnare în care se găseşte astăzi Biserica Bulgariei şi probabil bazat pe simpatia şi pe solicitudinea pe care celelalte Biserici Ortodoxe, cum sunt Biserica Serbiei şi mai ales a României, i-au arătat-o în timpul din urmă, amână lămurirea chestiunii acesteia, declarând că aşteaptă alte împrejurări mai favorabile. Răspunsul Bisericii Bulgariei din 31 decemvrie 1934, semnat de vicepreşedintele Sfântului Sinod, P.S. Neofit al Vidinului, acelaşi care semnase şi răspunsul de la 26 iunie 1934, este un colosal semn de întrebare şi poate cea mai de seamă enigmă care se pune actualmente pentru un om cu mintea sănătoasă.

La care împrejurări mai favorabile, se va fi gândind acum Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei ? La cele formulate de P.S. Episcop Boris al Stobelor, în art. VII şi X ale expunerii făcute în primăvara anului 1933 la Ierusalim ?

În orice caz este dureros faptul că acum când atâtea şi atâtea chestiuni de seamă bat la poarta Ortodoxiei, cerând să fie cât mai urgent rezolvate pentru bunul mers general al Bisericii, Biserica Bulgariei găseşte cu cale să nu se grăbească în rezolvarea şi lămurirea situaţiei sale care este o adevărată pată asupra Ortodoxiei. Când lucrurile merg spre bine, a te aşeza de-a curmezişul în mersul lor şi a le opri înaintarea, este a te aşeza intenţionat în calea progresului şi a binelui. O astfel de operă săvârşeşte acum Biserica Bulgariei, spre paguba Ortodoxiei şi spre satisfacţia tuturor celor din afară de Biserica Ortodoxă de Răsărit.

 
Bibliografie
Ορθοδοξια II, 1935, p. 51-81
Εκκλησια XVI-XVII, 1935, p. 125-128
Echos d’Orient 176, 1934, p. 465-478
Dictionnaire de Theol. Cathol., A. Vacant et E. Maugenot, art Bulgarie

 

 

[1] Este vorba de conferinţa inter-ortodoxă de la Vatopedu din 1930.

[2] În acea vreme, episcop al Ahridei [Ohridului] era Nicolae Velimirovici (1880-1956).