----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXIII)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

21. Papa de la Roma şi minciunile de veacuri ale latinilor

,,Romano-catolicismul – spune Dostoievski – este încă mai rău decât ateismul ... Orice ateism propovăduieşte o credinţă în nimic, în timp ce catolicismul merge mai departe; el propovăduieşte un Hristos deformat, pe care el însuşi l-a defăimat şi profanat, predică antiteza lui Hristos ! Îl predică pe antihrist”[1].

Asemenea autorului binecunoscutei cărţi Vaticanul şi Rusia[2], dorim să subliniem că critica pe care o facem papalităţii nu se aplică în nici un caz catolicilor evlavioşi de rând a căror ignoranţă a fost menţinută timp de veacuri de Curia Romană. Potrivit lui Alexie Homiakov, ,,catolicismul s-a pângărit cu totul prin minciuni, are nevoie de sprijinul ignoranţei predominante şi mizează pe această neştiinţă generală”[3].

Străduindu-ne să expunem, măcar într-o oarecare măsură, ideologia Vaticanului şi fiind conştienţi de dificultatea acestei sarcini, în primul rând în ce-i priveşte pe cititorii occidentali care sunt obişnuiţi să gândească în categorii diferite de cele ale Ortodoxiei, noi suntem preocupaţi iniţial nu de opiniile din diferite timpuri, ci de ,,ceea ce Dumnezeu gândeşte despre noi în veşnicie”[4]. Prin urmare, îndrăznim să sugerăm cititorilor occidentali să ,,lepede” delimitarea ideilor preconcepute şi să se întoarcă către modul de gândire ortodox. Cheia către înţelegerea sa constă în atitudinea ortodoxă de smerenie, adică în ,,sărăcia duhului” ca ,,maică a tuturor virtuţilor”, lăsată nouă de Părinţii Bisericii.

Este binecunoscut faptul că schisma apuseană a început cu deformarea voită a Crezului de către Roma atunci când a adăugat filioque în el în ciuda interdicţiei absolute a Bisericii de a schimba ceva în Crez[5]. ,,Schisma apuseană este o excomunicare arbitrară şi cu totul nemeritată a întregului Răsărit, punerea monopolului pe revelaţia dumnezeiască – într-un cuvânt – un fratricid moral. Aceasta este semnificaţia marii erezii împotriva sobornicităţii Bisericii, erezia care a lipsit credinţa de temelia sa morală, şi astfel a făcut credinţa imposibilă”[6]. (Nu este acesta motivul scepticismului şi al lipsei de credinţă atât de caracteristice maselor din Apus ?)

Întregul sistem de minciuni a trecut dintr-un veac în altul o falsă Decretalia (pe care s-a întemeiat teoria supremaţiei papale), fapte false, distorsionări deliberate ale scrierilor patristice – toate acestea au lăsat o urmă de nesterş în sufletele creştinilor apuseni. Potrivit lui A. Homiakov care a cugetat foarte mult la tragedia schismei provocate de Roma, ,,aici se află adevăratul izvor al stricăciunii morale şi adevărata pricină a unui soi de fractură în adevăr care, în mărturisirea de credinţă romană, desfigurează cele mai luminoase suflete şi dezonorează minţile superioare. Nimeni nu ar trebui să-i pe ei judece prea aspru ... minciuna ca un lanţ de fier a înconjurat cu zalele sale sufletele care erau însetate de adevăr”, şi vrând-nevrând romano-catolicii ,,s-au plecat tristei necesităţi de a deforma adevărul, ca doar să-şi păstreze propria credinţă pozitivă şi să nu cadă în protestantism, adică să nu rămână doar cu o posibilitate sau o nevoie de religie fără nici o substanţă reală”[7].

După ce a căzut din Biserica Sobornicească, adică Universală (Catolică), Biserica Latină a adoptat în mod nelegitim denumirea de ,,Biserica Catolică”[8]. De departe nu toţi creştinii, mai ales neortodocşii, crescuţi în duhul indiferenţei confesionale sunt conştienţi de greşelile vechi de secole ale Romei care au pricinuit căderea ei din Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească. Evaluând esenţa acestor erori, cineva poate înţelege de ce ideea (susţinută cu atâta îndârjire de ecumenişti) unei reunificări mecanice cu romano-catolicii este absolut inacceptabilă pentru adevăraţii creştini ortodocşi. Orice creştin ortodox adevărat doreşte restabilirea unităţii pierdute, dar ea este cu putinţă doar cu condiţia pocăinţei romano-catolicilor şi respingerii ereziilor şi greşelilor lor dogmatice şi a altor greşeli. În cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, ,,noi nu ne luptăm pentru victorie, ci pentru întoarcerea fraţilor; despărţirea de ei ne chinuie”.

Biserica Catolică a adoptat de la Imperiul Roman păgân spiritul său de lege şi gustul pentru putere lumească. Dostoievski scria: ,,Papa a pus stăpânire pe teritorii şi pe un tron pământesc, şi a ridicat sabia; această stare de lucruri a continuat până astăzi, cu excepţia faptului că minciunile, insinuările, înşelăciunea ..., ticăloşia ... s-au adăugat sabiei ... Totul a fost schimbat pentru bani, pentru putere lumească josnică. Şi nu este aceasta învăţătura lui antihrist ? Cum ar putea să nu se nască ateismul din toate acestea ? Ateismul a apărut din toate acestea, din romano-catolicismul însuşi !”[9] Dogma ,,infailibilităţii” papei de la Roma, discutată mai jos, este cununa tuturor păcatelor dogmatice, canonice, ecleziologice, morale şi a altor păcate grele ale latinilor. Acceptarea hotărârilor blasfemiatoare ale Conciliului Vatican I cu privire la vicariatul şi infailibilitatea papală de către cei care se numesc creştini a devenit posibilă doar ca urmare a apostaziei îndelungate şi ferme a Romei de la învăţătura lui Hristos şi Sfânta Tradiţie.

Ea începuse deja în secolul al IV-lea, când în 325 capitala imperială a fost mutată la graniţa cu Asia Mică, la Constantinopol. Această mutare a fost dureroasă pentru latini. Orgoliul lor rănit s-a manifestat prin pofta pentru putere a unor episcopi romani.

Duhul mândriei şi ispitirile vanităţii au pus stăpânire tot mai mult pe ei, şi de atunci încoace, aproape toate Sinoadele Locale au inclus chestiunea romană pe agenda lor. Sinoadele Ecumenice şi-au îndreptat de asemenea atenţia către ea, şi însuşi faptul convocării lor ,,este o dovadă destul de puternică împotriva ideii exagerate a supremaţiei episcopului Romei”[10]. În locul ,,întâietăţii în iubire” s-a ivit şi a crescut pretenţia primatului juridic şi supremaţiei ecleziastice a Romei. Cu toate acestea, revendicările ambiţioase ale papilor cumpătate de înţelepciunea sinodală nu încălcaseră încă unitatea Bisericii. Ea era mai degrabă puternic tulburată, deşi nu încă încălcată, (fără îndoială din motivul iconomiei Bisericii[11]) nu de ritual, nici de divergenţe canonice, precum pâinea nedospită[12] folosită la euharistie, hirotonirea directă a diaconilor la rangul de episcopi, celibatul, postul în zilele de duminică, cântarea Aliluia în timpul Paştilor, săvârşirea dumnezeieştii liturghii în zilele de post din timpul Postului Mare etc.

Motivul căderii latinilor din Biserica Sobornicească a fost învăţătura falsă cu privire la Sfântul Duh care purcede de la Tatăl şi de la Fiul (ex Patre Filioque), bazată doar pe concluzia şi râvna fără temei, şi care a fost ridicată la rangul de dogmă şi mai târziu introdusă de asemenea oficial de Roma în Crezul niceo-constantinopolitan. Această erezie care a devenit pricina schismei a fost urmată de altele şi creându-se astfel o prăpastie între latini şi ortodocşi[13].

Următoarele inovaţii eretice au prins rădăcini treptat în Biserica Latină:

 

- Învăţătura falsă despre supremaţia papei de la Roma asupra Bisericii. După căderea Romei din Biserica Sobornicească, această învăţătură a fost dusă până la extremele sale. Această învăţătură falsă este legată în mod inextricabil de dogma infailibilităţii papei de la Roma care ,,te îngrozeşte”[14].

- Învăţătura eretică despre purcederea Sfântului Duh ,,şi de la Fiul” (filioque) care a distorsionat Crezul niceo-constantinopolitan. În vremea Papei Urban al II-lea (1088-1099), în 1098 la Sinodul din Bari (Italia), filioque a fost declarată dogmă.

- Învăţătura latină cu privire la păcatul originar, care a pervertit învăţătura tradiţională a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. ,,Dusă până la concluzia sa logică, ea sugerează că Dumnezeu Însuşi este cauza răului în lume, adică conduce la o absurditate”[15].

- Învăţătura soteriologică falsă privind satisfacţia lui Dumnezeu pentru păcate, care a înlocuit înţelegerea morală a mântuirii omului cu una juridică, şi celelalte legate de acesta.

- Învăţătura falsă despre purgatoriu, aşa-zisul stadiu intermediar între Rai şi Iad, ca şi învăţăturile născocite de Roma privind ,,comoara meritelor prisositoare ale sfinţilor” şi indulgenţele. ,,Foloasele” acestora două erau la dispoziţia puterii bisericeşti supreme, în primul rând a papei. Iniţial, indulgenţele erau acordate ca o recompensă pentru participarea la cruciade. Mai târziu şi până astăzi, ele au fost date pentru donaţii cu tarif, pentru rostirea repetată a unei rugăciuni de un anumit număr de ori, pentru un pelerinaj cu respectarea anumitor rânduieli, pentru utilizarea unor obiecte având chipurile ,,putere conciliantă”. Indulgenţele indicau cu precizie lungimea perioadei de timp cu care va fi redusă ,,suferinţa în purgatoriu”: 40 zile, 12 luni, 100 ani sau mai mult (perioada maximă de timp a unei indulgenţe parţiale era de 154.000 ani)[16]. Dar poate evalua cineva vătămarea făcută de inventarea şi vânzarea indulgenţelor care introduc considerente de ordin financiar, profit şi calcul în relaţia dintre Dumnezeu şi om ?! şi când pocăinţa şi străduinţa morală sunt înlocuite de moralitatea cazuistică ?[17]

,,Tragedia romano-catolicismului constă nu în păcatele şi încălcările personale ale episcopilor individuali ai Bisericii Romane, păcatele personale abundă pretutindeni; ci în faptul că duhul acestei lumi, duhul puterii, duhul denaturării juridice, utilitare şi lumeşti a tainelor dumnezeieşti a fost introdus în chiar temelia învăţăturii creştine şi a rânduielii duhovniceşti a Bisericii. Acest duh a condus la robie, a cărei amprentă a avut drept rezultat impulsul de a traduce legea vieţii Duhului în limbajul unui calcul extern, mecanic al meritelor, numerelor şi măsurătorilor”[18]. S-a petrecut treptat ceva irevocabil: dragostea vie pentru Dumnezeu a fost înlocuită cu o teamă ostilă de un Creditor aspru, ceea ce a condus Apusul către înstrăinarea omului de Creatorul său.

- În 1854, papiştii au acceptat o dogmă falsă a ,,imaculatei concepţii a Prea Sfintei Fecioare Maria”, adică a pretinsei neparticipări a Maicii lui Dumnezeu la păcatul originar. Astfel, ei s-au îndepărtat încă o dată de învăţătura Sfintei Biserici care a fost mărturisită până atunci. Potrivit Sfântului Epifanie al Ciprului, ,,vătămare fac ereziile atât atunci când Sfânta Fecioară este defăimată, cât şi dimpotrivă când ea este slăvită mai presus de ceea ce i se cuvine” (Panarion, împotriva colaridienilor).

Această învăţătură falsă a latinilor:

 

1) nu corespunde cu Sfintele Scripturi unde se face adesea referire la Iisus Hristos ca fiind Singurul fără de păcat (I Timotei 2, 5);

2) contrazice de asemenea Sfânta Tradiţie deoarece Sfinţii Părinţi conglăsuiesc în ce priveşte înalta sfinţenie a Fecioarei Maria de la naşterea ei şi curăţirea ei de către Sfântul Duh în momentul în care ea L-a zămislit pe Hristos, dar nu în momentul în care ea însăşi a fost zămislită de Sfânta Ana;

3) este lipsită de noimă, deoarece dacă lipsa păcatului strămoşesc al Maicii Domnului înainte de naşterea ei ar fi fost indispensabilă pentru naşterea lui Hristos cel fără de păcat, atunci aceeaşi condiţie (adică, lipsa păcatului strămoşesc al Sfinţilor Ioachim şi Ana) ar trebui să existe de asemenea pentru naşterea ei, şi aşa mai departe tot până la Adam;

4) ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind nemilostov şi nedrept căci dacă Dumnezeu ar fi apărat-o pe Maria de păcat şi ar fi curăţit-o înainte ca ea să se nască, de ce predestinează El pe cineva la mântuire fără voia lui, în vreme ce pe alţii îi lasă în păcat ?

5) neagă de fapt toate virtuţile Maicii Domnului căci dacă ea nu putea comite păcate, ce a făcut-o pe ea vrednică de preaslăvire de către Dumnezeu ? Astfel ,,darul” pe care ea l-a primit de la Papa Pius al IX-lea şi de la cei care au gândit să o preaslăvească pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) prin descoperirea de noi adevăruri, a însemnat mai degrabă defăimarea ei decât preamărirea ei şi o mai mare slavă. ,,Prea Sfânta Fecioară Maria a fost proslăvită de Dumnezeu Însuşi într-o asemenea măsură şi a fost atât de înaltă prin viaţa ei pe pământ şi slava ei în ceruri, încât plăsmuirile omeneşti nu pot adăuga nimic la cinstea şi slava ei”[19]. Cu aceste cuvinte îşi încheie Sfântul Ioan comentariile.

 

- Dogma falsă a Învierii şi înălţării cu trup a Fecioarei Maria aparţine de asemenea aşa-numitelor ,,dogme marianice” şi a fost consecinţa logică a ,,imaculatei concepţii”. A fost declarată de Papa Pius al XII-lea în 1950. Aceste două învăţături contrazic Sfânta Tradiţie şi teologia patristică ortodoxă (ea nu conţine o mariologie autonomă; învăţătura cu privire la Maica Domnului este inclusă în hristologie).

- teologia romano-catolică refuză încă să recunoască existenţa de sine stătătoare a energiilor dumnezeieşti, potrivit cu erezia vaarlamită căreia i s-a împotrivit Sfântul Grigorie Palama.

- dogma falsă a infailibilităţii papale în chestiuni de ,,credinţă şi moralitate”, când ei vorbesc ex catedra. Ea alcătuieşte baza dogmaticii latine şi, precum am spus mai înainte, încununează toate greşelile vechi de secole ale Romei. Toate au avut loc din cauza pierderii smereniei, a ,,sărăciei cu duhul” şi au fost rezultatul mândriei minţii şi al preferinţei pentru consideraţii care sunt omeneşti celor care sunt dumnezeieşti. Latinii au pierdut conceptul mistic al Bisericii ca Trup al lui Hristos. El a fost înlocuit cu un scepticism raţionalist şi o înţelepciune falsă, după trup. Antropocentrismul umanist care a prosperat pe temelia papismului a aspirat întotdeauna să detroneze credinţa în Dumnezeu prin credinţa în om. ,,Dogma infailibilităţii papei care este un simplu om nu este nimic altceva decât renaşterea păgânismului, a axiologiei şi criteriilor păgâne ale adevărului ... Prin această dogmă, umanismul european şi-a atins idealul şi idolul – Omul a fost proclamat divinitate supremă, Panteonul umanist european a primit propriul Zeus ... Istoria omenirii – spune arhimandritul Iustin Popovici – cunoaşte trei mari căderi: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papismului”[20].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] F.M. Dostoievski, Idiotul, partea a 4-a, cap. 7.

[2] Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Vatican şi Rusia (Vatikan i Rossija). Prima ediţie a fost publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Eparhia de Montreal şi Canada a BORD, editura mânăstirii, 8011 Champagneur Ave., Montreal, Quebec, Canada, 1989. În Rusia, această lucrare a fost publicată de Mânăstirea de maici Marta şi Maria şi de Frăţia Fapta Ortodoxă, Moscova, 1993, şi apoi retipărită de diverşi editori.

N.tr.: A se vedea traducerea unui articol cu acelaşi titlu, care constituie o conferinţă ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei.

[3] Citat din Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Biserica Rusă faţă în faţă cu occidentul (L'Eglise Russe face a l'Occident), O.E.I.L., Paris, 1991, p. 112. Această carte ar putea deveni o adevărată revelaţie pentru cititorii occidentali în ce priveşte modul lor de a înţelege Rusia. Traducerea sa în limba rusă: Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, Russkaia Pravoslavnaia Tserkov litsom k Zapadu. Munchen-Moscova, 1994.

[4] Vladimir Soloviov, Opere complete în 12 vol., Bruxelles, 1969, vol. 11, p. 92.

[5] Caracterul neschimbător al definiţiilor dogmatice ale credinţei este confirmat de hotărârile Sinoadelor Ecumenice care sunt ,,autoritatea pământească supremă a Sfintei Biserici a lui Hristos, pusă în aplicare sub călăuzirea Sfântului Duh, aşa cum s-a afirmat întâi prin hotărârea Sinodului Apostolic: Pentru că s-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). (Legea lui Dumnezeu (The Law of God), Jordanville, 1987, p. 494). Canonul 1 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune: ,,A nu se strica credinţa ... ci a rămânea aceea domnitoare, şi a se anatematisi toate eresurile”. Acest canon este întărit şi de canoanele Sinoadelor Ecumenice: canonul 7 al celui de-al III-lea Sinod, canonul 1 al celui de-al IV-lea Sinod, canonul 1 al celui de-al VI-lea Sinod şi canonul 1 al celui de-al VII-lea Sinod.

[6] A.S. Homiakov, Opere teologice (Sochinenija bogoslovskija), vol. II, ed. Iuri Samarin, Praga, 1867, p. 79.

[7] Ibid., p. 71.

[8] În mod tradiţional, în Rusia, cuvântul ,,Biserică” nu era utilizat cu privire la latini, protestanţi şi alţii. Doar în perioada Petersburg a istoriei sale, probabil din cauza influenţei folosirii de către ei a termenilor occidentali ,,Biserica Catolică”, ,,Biserica Luterană”, şi în presa laică chiar ,,Biserica Budistă”, ,,Biserica Musulmană” etc, a devenit curent.

[9] F.M. Dostoievski, Idiotul, partea a IV-a, cap. 7.

[10] Arhipreot Mitrofan (Znosko-Borovski, acum episcop al BORD), Ortodoxia, romano-catolicismul, protestantismul şi sectarismul. Prelegeri de teologie comparată ţinute la Seminarul Teologic Sfânta Treime (Pravoslavie, Rimo-katolichestvo, Protestantizm i Sektantstvo). Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1972, p. 23.

[11] Termenul este utilizat pentru a indica atitudinea binevoitoare faţă de o abatere parţială de la cerinţele canonice stricte, dacă este în folosul turmei şi al Bisericii.

[12] Irelevenţa respectării de către latini a obiceiurilor iudaice a fost discutată de mulţi. Astfel, în 1053, o astfel de lucrare a fost scrisă de un arhiepiscop bulgar de seamă, Leon al Ohridei, despre învăţăturile patriarhului Constantinopolului Mihail Cerullarie. În secolul al XX-lea, declarând neimplicarea evreilor în Răstignirea lui Hristos şi faptul că ei continuă să fie ,,poporul ales al lui Dumnezeu”, papalitatea a început de fapt să practice iudaismul în sânul creştinătăţii, invitându-i deschis pe catolici să se pregătească pentru venirea ,,timpurilor mesianice” alături de evrei. Cineva poate citi despre aceasta în documente romano-catolice oficiale, precum declaraţia Nostra aetate (Conciliul Vatican II) şi Îndrumări pastorale (1973), şi prin numeroasele declaraţii acum obişnuite de acest gen întâlnite din abundenţă în publicaţiile Vaticanului şi în mass media simpatizantă.

[13] Lucrarea capitală şi bine argumentată a lui Nicolae N. Voeikov, Biserica, Rusia şi Roma (Tserkov’, Rus’ i Rim), publicată de Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, 1983, 512 pagini, tratează seria de probleme legate de romano-catolicism. Calitatea unică a acestei cărţi bine documentate constă în informaţia nouă din istoria Bisericii primare şi relaţiile dintre Roma şi Biserica Sobornicească, extrasă din surse occidentale şi care nu a mai fost publicată până acum în limba rusă. Despre Biserica Latină, a se vedea de asemenea M.I. Koialovici, Unirea Bisericii Lituaniene (Litovskaia Tserkovnaia unija), Sankt Petersburg, 1859-1861, vol. 1-2; P.N. Zhukovici, Sinodul de la Brest din 1596 (Brestskii sobor 1596 goda), Sankt Petersburg, 1907 şi lucrarea citată mai sus a arhidiaconului Ghermano Ivanov-Trinadtzaty.

[14] Arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit. p. 44.

[15] Ibid., p. 30.

[16] În 1967, Papa Paul al VI-lea a publicat Indulgentiorum doctrina, potrivit căreia corespondenţa dintre indulgenţă şi perioada de timp petrecută în purgatoriu nu mai este determinată.

[17] Papa Ioan al XII-lea (955-964) a elaborat un ,,tarif special de taxe pentru iertarea păcatelor spre folosul Penitenciarului Apostolic”. Uciderea unui preot de către un mirean costă 7 monezi de argint, a unui mirean de către un mirean, 5 arginţi. Păcatele trupului au devenit cea mai profitabilă sursă de venit pentru Biserica Romană timp de multe secole ce au urmat: iertarea păcatului curviei comis de un preot se taxa cu o sumă de 67 franci, 11 bani şi 6 firfirei; păcatele nefireşti îl costau pe un preot 219 franci şi 14 bani. Păcatul adulterului era evaluat la o sumă de 87 franci şi 13 bani pentru mirenii de ambele sexe. Papa Ioan al XII-lea era destul de tolerant faţă de incest: acest păcat costa ... doar 40 bani”. (Aceste detalii sunt luate din binecunoscuta carte a lui Dupin de Saint-Andre, Tarifele Penitenciarului Apostolic, publicată în 1520 şi reeditată în 1741 la Roma, şi din nou în 1879). Citat în N.N. Voeikov, Biserica, Rusia şi Roma, p. 56-57.

[18] Arhipreot Mitrofan Znosko-Borovski, op. cit., p. 48.

[19] Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco, Cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă (Kak Pravoslavnaia Tserkov’ chtila i chtit Bozhiju Mater). În culegerea Cronica cinstirii arhiepiscopului Ioan (Maximovici), Frăţietatea Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1980, p. 44-47.

[20] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Moscova, 1993, p. 95-96.