----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
 
 
Capitolul I
Biserica de Apus în primii 64 ani ai periodului (1453-1517)
 
§. 168. Starea Bisericii înainte de Reformaţie sau înainte de a se ivi protestantismul

Revoluţia, ce izbucni în Biserica de Apus nu tocmai 70 ani de la începutul periodului şi se numeşte Reformaţie, avu o influenţă imensă asupra întregii dezvoltări ulterioare a Bisericii. Această Revoluţie nu izbucni fără pregătire. Ea proveni din cauza stării în care se afla Biserica de Apus încă din periodul precedent (IV). Nemulţumirea cu starea Bisericii era generală. Acea nemulţumire se manifestă parte prin multele secte şi eresuri, ce se iviră în cursul Periodului IV şi toate vizau întregul sistem bisericesc, iar parte prin strigătul, pe care în ultimul secol al periodului îl repetau continuu chiar cei mai buni creştini, de a se reforma Biserica în interior, adică în căpetenia şi membrii ei. Sinoadele din Pisa (1409), Constanţa (1414-1418) şi Basel (1431-1437) chiar încercară a efectua pe căi legitime această reformă, dar n-au reuşit.

Nemulţumirea n-a fost înlăturată. Reaua stare de lucruri n-a încetat, ba chiar s-a mai agravat. Despre aceasta ne vom convinge foarte lesne aruncând o privire asupra istoriei papalităţii la începutul Periodului V. Cei mai mulţi papi de la începutul acestui period până la izbucnirea Reformaţiei ne amintesc de papii din secolul X, secol numit obscur (saecolum obscurum) şi din jumătatea întâi a secolului XI. Ei erau aşa de lumeţi că exploatau situaţia lor ecleziastică mai cu seamă pentru interesele sau gusturile lor lumeşti. Papa Calixt III (1455-1458) care fu primul succesor al lui Nicolae V, ales papă după Sinodul din Basel (1447-1455) a şi ajuns vestit prin un nepotism excesiv; de acest păcat n-au fost scutiţi nici Papii Piu II (1458-1464) şi Paul II (1464-1471).

Totuşi Papa Piu II, numit Aeneas Sylvius, înainte de a fi papă şi pe timpul Sinodului din Basel, când era secretar civil al unui episcop, apoi al unui cardinal şi la urmă al împăratului Frideric III, s-a arătat partizan reformei. Dar mai târziu, când intră în funcţii papale, chiar în această situaţie exercită influenţă asupra împăratului Frideric III în sens papist, iară ca papă cu mult mai vârtos fu adversar reformei. El se numise mai înainte ,,Aeneas” de la ,,Pius Aeneas”, adică ,,piosul Enea” din Troia veche, iară ca papă luă numele ,,Pius”, acum deci voia să nu mai fie numit ,,Aeneas” ci să i se respecte numele ,,Pius”, de aceea prin o bulă anume (1469) a dat următorul sfat: ,,Aeneas reicite, Pium recipite” adică: ,,Lepădaţi pe Enea şi primiţi pe Piu (ca învăţător al vostru)”; în 1462 el abrogă şi concesiile, ce Sinodul din Basel făcuse calixtinilor.

Iară Papa Paul II era avid de bani şi de fast, violent şi maliţios; el ordonă indulgenţe jubiliare la fiecare 25 ani, în loc de a se ordona acestea la fiecare 33 ani, cum dispusese predecesorii săi şi excomunică pe Podiebrad, regele Boemiei (1458-1471), pentru că era de aceleaşi socotinţe cu calixtinii, predicând o cruciadă contra lui. Sixt IV (1471-1484) avea aceleaşi vicii pe lângă care era dedat încă la nepotism, simonie şi uzură. El a participat chiar la comploturi, ca să-şi mărească puterea şi teritoriul. Cu consimţământul său perechea regală Ferdinand de Aragon (1479-1516) şi Isabela de Castilia (1474-1504) au organizat în anul 1480 inchiziţia cea mai teribilă din Spania.

Inocenţiu VII (1484-1492) a fost şi mai rău; el avea 16 copii naturali, de aceea poporul îi zicea în râs ,,pater patriae” şi-şi da mare silinţă a-i înzestra ca pe nişte prinţi; de asemenea primi ca sultanul Baiazet II (1481-1512) să-i plătească câte 40.000 ducaţi pe an, pentru a ţinea în temniţă perpetuă pe fratele sultanului, care căzuse în captivitate la papa şi era periculos pentru sultan; din activitatea lui bisericească se desprinde mai cu seamă introducerea jurisprudenţei contra vrăjitorilor (1484) şi confirmarea codului penal despre vrăjitoare din 1489 (aşa zis ,,Maleolus maleficarum”, Măişorul vrăjitoarelor).

Dar el fu cu mult întrecut în purtare lumească şi în imoralitate de succesorul său Alexandru VI (1492-1503) din familia Borgea. Acesta fu un mare talent dar ca papă, cel mai inconştient şi mai imoral. El nu neglija nici un mijloc spre a ridica în scaune princiare pe fiii săi naturali şi a-i înavuţi. Ieronim (Girolamo) Savanarola, dominican, care predica reforma şi era un ascet privit ca profet inspirat şi de la 1489, având mare influenţă în popor, combătea fulminant pe papa şi respinse demnitatea de cardinal, ce i se oferise, a fost spânzurat şi ars în 1498, după ce pierduse popularitatea. Lucreţia Borgea fiica lui Alexandru VI se pare că a fost mai onestă decât se credea odinioară, când fusese acuzată de incest nu numai cu fraţii săi ci şi cu tatăl său; însă Cezar Borgea, fiul lui Alexandru VI, cel cu deviza ,,Aut Caesar aut nihil” a fost un monstru şi mai mare decât tatăl său.

Alexandru VI muri în 1503 otrăvit, se zice, în locul unui cardinal în casa fiului său. El avu de succesor pe Iuliu II (1503-1513) soldat şi diplomat mare, dar nu preot. Acesta a purtat războaie cu Germania. Francia şi Italia; avid de fast el în 1506 a pus temelie unei biserici nouă a Sfântului Petru, grandioasa catedrală de azi. Ludovic XII regele Franciei (1498-1515) şi Maximilian I împăratul Germaniei (1493-1519) nu s-au putut apăra contra lui altfel decât convocând la Pisa în anul 1511 un conciliu general spre a reforma Biserica în interior, adică în căpetenia şi membrii ei. Dar Iuliu dizolvă sinodul silindu-l a se împrăştia prin ameninţare cu război, deşi fusese bătut întâi la Ravenna şi acum el însuşi convocă la Roma în Lateran un sinod reformator, zis ecumenic.

Acest sinod, al V-lea din Lateran, începu în 1512 şi ţinu până la 1517. Peste un an de la deschiderea lui muri Iuliu II şi Biserica se afla în împrejurări aşa de vitrege, că încă din 1511 împăratul Maximilian, văduv, avea de gând a primi să fie ales el însuşi papă, după ce va muri Iuliu II. Dar fu ales Leon X de Medici (1513-1521). Acesta era bărbat cu cultură aleasă, mare patron al artelor, însă nicidecum om bisericesc. Izvoare demne de credinţă nu atestă cele ce se narează despre el şi anume cum că ar fi zis, că fabula despre Iisus Nazarineanul a adus scaunului roman avantaje mari, sau s-ar fi exprimat despre binecuvântarea ce aştepta de la el poporul aşa: ,,Dacă lumea vrea să se amăgească, amăgească-se” şi dacă nu era chiar imoral, era însă foarte lumeţ şi nicidecum episcop în adevăratul sens al cuvântului.

Leon nu se gândea la o reformă a Bisericii în interior, adică în căpetenia şi membrii ei, ci se sili numai a împăca pe cei nemulţumiţi de scaunul papal şi a culege chiar avantaje pentru acesta. El profită de Sinodul din Lateran în 1516 între altele şi pentru un aranjament cu succesorul lui Ludovic XII, regele Franciei, anume cu Francisc I (1515-1547) şi în schimbul concesiei ca regele să numească pe episcopii francezi, cum era uz înainte de lupta pentru investitură, curmată în secolul XII, a obţine abrogarea aşa-zisei Sancţiuni pragmatice de la Bourges, prin care la 1438 delegaţii naţiunii franceze la Sinodul din Basel revendicase pentru Biserica Franciei diverse decizii ale sinodului, ce restrângeau autoritatea Curţii Romane. În astfel de împrejurări nemulţumirea trebui să crească şi ea ameninţă a fi cu atât mai periculoasă cu cât un nou curent de idei se ivi şi iată cum:

De când turcii ameninţau Constantinopolul şi mai ales de când îl cuceriră, mulţi greci savanţi se refugiară în occident şi mai întâi în Italia. Aici ei propagau studiul clasicilor greci cu care se uni studiul clasicilor latini. Astfel studiul tuturor clasicilor vechi, aşa-zisul ,,studiu umanist” ajunse de o importanţă extraordinară. Pentru amicii acestui studiu scolastica părea ca o materie seacă, trivială, de care toţi se fereau. Urmarea fu că umaniştii adoptară multe idei antibisericeşti, ba chiar o predilecţie pentru păgânismul antic şi pentru credinţele păgâne. Principii şi cavalerii de asemenea erau pătrunşi de un spirit de opoziţie contra pretenţiilor şi privilegiilor ierarhiei şi totodată ar fi voit bucuros a pune mâna pe avutul Bisericii.

În aşa atmosferă vechea nemulţumire cu starea Bisericii trebui a fi cu atât mai nesuferită. Lipsea numai ocazia, ca să o facă a izbucni. Leon X a dat acea ocazie prin o indulgenţă nouă, ce publică în anul 1517 spre a strânge bani pentru zidirea măreţei Biserici a Sfântului Petru, pe care predecesorul său o începuse în 1506 şi el nu avea mijloace să o continue.

În Germania fu însărcinat a predica indulgenţa Albrecht, arhiepiscop de Mainz şi de Magdeburg, iar el a confiat-o dominicanilor. Nicăieri această predică nu era scutită de scandale, căci lumea se săturase de predici aproape necurmate despre indulgenţe şi de negoţul cu acestea. Dar la confiniile principatului electoral al Saxoniei Ioan Tetzel, un dominican, propagă acest negoţ cu atâta sfruntare, că revoltă pe toţi. De aceea în Saxonia încă de la 1517 dr Martin Luther, monah german din ordinul augustinienilor şi profesor la Universitatea din Wittenberg, se hotărî a-l combate decisiv. De aici se dezlănţui revoluţia religioasă, ce se numeşte Reformaţia Germană sau Luterană.

Mai tot într-un timp cu aceasta izbucni în Elveţia (1519) o revoluţie religioasă similară, sau o reformaţie, al cărei autor fu Ulrich Zwingli, preot de mir, paroh şi predicator în Zurich, iar mai târziu (de la 1536) Ioan Calvin, jurisconsult şi teolog, originar din Francia, i-a dat în Geneva forma ei fixă. Ambele mişcări s-au întins apoi degrab şi departe în alte ţări din occident şi au dat astfel protestantismului concurs a se întemeia şi a se răspândi.