----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (V)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 

Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a II-a

Cu toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur nu putea să aibă resentimente faţă de ea [împărăteasa Eudoxia], căci el nu căuta defel să contrabalanseze influenţa sa asupra împăratului. Nu era văzut niciodată la curte pentru a-l flata pe împărat sau a intra în graţiile sale.

Eudoxia căuta să formeze oamenilor de la curte o idee puţin favorabilă lui Ioan Gură de Aur. Ea a transformat virtutea lui inflexibilă în caracter aspru, dur, refractar. Ea l-ar fi vrut la picioarele sale alături de toţi cei ambiţioşi; dar sfântul episcop avea alte lucruri de făcut decât să flateze o femeie uşuratică; şi el nu se preocupa nici de intrigile, nici de calomniile pe care ea şi le permitea împotriva lui.

Eudoxia a format o ligă împotriva lui; în ea se distingeau mai ales trei femei, prietene intime ale împărătesei şi confidentele sale. Ele se numeau Marsa, Castricia şi Evgrafia. Ele erau văduve, bogate şi de moravuri uşoare. Marsa era rudă cu Eudoxia. Aceasta din urmă, pe cât de avidă pe atât de imorală, nu pierdea nici o ocazie pentru a-şi mări averea, şi nu se da înapoi pentru aceasta de la nici o nedreptate.

Sub pretextul cel mai lesnicios, ea punea mâna pe bunuri care nu-i aparţineau; astfel, ea a furat via unei văduve sărace fiindcă ea a găsit că strugurii sunt buni. Tot oraşul vorbea despre această nedreptate care amintea de cea a lui Iezavel care a furat via lui Navute[1]. Ioan Gură de Aur s-a făcut ecoul rumorii publice şi i-a spus Eudoxiei de la înălţimea amvonului: „Nu îngădui să fii numită o nouă Iezavel şi să se amintească istorisirea din Scriptură, despre via lui Navute”.

În profunda şi rigida sa onestitate, el nu putea păstra tăcerea cu privire la neorânduielile Eudoxiei şi ale prietenelor ei. Evgrafia, care nu mai era tânără dar vroia să pară încă, era ţinta – din partea arhiepiscopului – acestor săgeţi deştepte pe care o femeie cochetă nu le iartă niciodată. El râdea de atracţiile învechite pe care ea le împrumuta de la pictură şi care-i dădeau fizionomia unei mumii egiptene. El îi dădea câteodată sfaturi în particular şi îi spunea: „De ce vă siliţi trupul să întinerească când el nu poate ? Vă puneţi părul în bucle pe frunte pentru a-i înşela pe cei care vă văd, dar, credeţi-mă, nu faceţi decât să vă arătaţi ridurile”.

Evgrafia a devenit principala duşmană a lui Ioan Gură de Aur. Ea era foarte bogată şi foarte influentă. Casa ei a devenit locul de întâlnire al tuturor celor care se plângeau de arhiepiscop: preoţi, monahi, oameni de la curte, femei de moravuri uşoare. În această oficină de imoralitate s-au fabricat calomniile pe care au îndrăznit să le producă împotriva unui sfânt căruia nu i se putea reproşa niciodată pe drept decât rigiditatea sa în împlinirea îndatoririlor sale.

Puţin îi păsa lui Ioan Gură de Aur că se vorbea de veşmântul său sărăcăcios, de statura sa mică, de slăbiciunea sa; el nu se preocupa nici de glumele proaste care se făceau pe această temă la Evgrafia, nici de calomniile pe care nimeni nu le credea. Eudoxia, cunoscând toate prostiile care ieşeau din casa Evgrafiei, îl distra pe bietul Arcadie cu bufoneriile inventate de glumeţi imorali care formau o curte la bătrâna cochetă; ea diminua astfel influenţa sfântului episcop asupra spiritului soţului ei slab. Ioan Gură de Aur nu lua în seamă deloc acest lucru; şi el nu făcea nici măcar, în favoarea împăratului, excepţie de la regula pe care şi-o impusese de a nu accepta niciodată să mănânce în afara umilei sale case. El se preocupa atât de puţin de hrană, încât petrecea zile întregi fără să mănânce şi încât cinstita diaconiţă Olimpiada era silită adeseori să-l oblige să accepte puţină hrană către seară.

Alături de adevăraţii monahi care edificau Biserica de Răsărit prin spectacolul virtuţilor lor sublime, se formase o grupare de falşi monahi care străbăteau diversele ţări şi care dădeau pretutindeni spectacolul viciilor şi fanatismului lor. Li se dădea, după diversele ţări pe care le scandalizau, diferite nume, ca masalini, euhiţi, paanini, hipsisteri, eufemiţi, satanieni şi altele. Din punct de vedere dogmatic, ei făceau un amestec incoerent de dogme creştine şi păgâne; ei nu aveau reşedinţe fixe. Ei erau urmaţi de femei care simulau de asemenea anumite aparenţe monahale; ei dormeau sau se găseau în promiscuitatea cea mai ruşinoasă; nu munceau pentru a-şi câştiga existenţa şi nu aveau altă resursă decât cerşetoria. În oraşe, ei se plimbau prin locurile publice având plete lungi, după obiceiul filozofilor cinici, şi erau luaţi mai curând de saltimbanci decât de monahi[2].

Ioan Gură de Aur, care rămăsese monah adevărat în episcopat, îi detesta pe sectanţii care nu puteau, cu fanatismul şi erorile lor, decât să dăuneze respectului de care erau vrednici adevăraţii monahi. Deci el a încercat să oprească vagabondajul care se ascundea sub înfăţişări respectabile, şi a vrut să-i silească pe falşii monahi rătăcitori să trăiască în comunitate ca adevăraţi monahi. În fruntea lor era unul pe nume Isaac, om plin de îndrăzneală şi perfidie. El se opusese deja mai multor episcopi şi îi acuzase în satirele sale înaintea poporului. El a fost îndată unul din musafirii asidui în casa Evgrafiei, şi unul din duşmanii cei mai neruşinaţi ai lui Ioan Gură de Aur.

Sfântul episcop avea 53 ani, şi el nu era decât de 3 ani pe scaunul Constantinopolului atunci când curtea imperială a început lupta împotriva lui. Această luptă era inegală. Ioan Gură de Aur nu avea de partea sa decât poporul care-l iubea din tot sufletul, şi pe adevăraţii creştini care sunt întotdeauna rari în poziţiile sociale înalte. El avea împotriva lui pe împărăteasă şi pe toate femeile de moravuri uşoare pe care le atacase; pe bogaţii răi cărora le prezentase, fără să le atenueze, învăţăturile aspre ale Evangheliei; pe preoţii şi monahii răi cărora le reproşase, fără menajamente, imoralitatea, lăcomia pântecelui şi zgârcenia, viciile lor favorite; în fine, pe cei ambiţioşi care se aşezau întotdeauna de partea celui mai puternic. Armata marelui episcop era slabă în faţa unor asemenea falange: câţiva oameni cu sinceritate creştini, diaconiţe evlavioase şi sfioase şi un popor fără influenţă.

Ioan Gură de Aur şi-a făcut de asemenea duşmani printre episcopii care recunoşteau înalta autoritate a scaunului său.

Către anul 400, 22 episcopi din Asia şi Sciţia[3], printre care erau Sfântul Teotim, mitropolit de Tomis, şi Ammon, mitropolit de Andrinopol, se aflau la Constantinopol pentru diferite chestiuni urgente care priveau Bisericile lor. Toţi aceşti episcopi erau reuniţi, într-o duminică, pentru sfânta liturghie, împreună cu Ioan Gură de Aur, când Eusebiu, episcop de Valentinianopol, le-a prezentat o petiţie împotriva unui episcop din Asia. Această petiţie era adresată în special lui Ioan Gură de Aur.

În ea acest episcop era acuzat: 1. de a-şi fi cumpărat scaunul episcopal şi de a vinde hirotonirile episcopilor din provincia sa ecleziastică; 2. de a fi topit vase de argint şi de a-şi fi însuşit marmura care aparţinea Bisericii; 3. de a fi pus mâna pe fondurile donate Bisericii de Basilina, mama lui Iulian Apostatul; 4. de a păstra în slujba sa un servitor vinovat de crimă şi care nu a făcut penitenţă pentru crima sa; 5. de a fi luat înapoi pe soţia sa de care trebuise să se separe pentru a fi hirotonit episcop, şi de a fi avut cu ea mai mulţi copii în timpul episcopatului său.

După ce a citit petiţia, Eusebiu, ridicându-şi vocea, a spus: „Episcopul acuzat este aici, este Antonin, episcop de Efes; cei care au cumpărat de la el hirotonia lor sunt de asemenea aici, în număr de 6. Vânzători şi cumpărători ai Sfântului Duh sunt aici, în aceeaşi adunare”. Exprimându-se astfel, el i-a dat lui Ioan Gură de Aur petiţia pe care o citise. Ioan Gură de Aur a refuzat să o primească şi i-a spus lui Eusebiu: „Dacă tu ai vreun motiv pentru a te pronunţa împotriva lui Antonin, fă-o fără mânie şi nu atrage deloc scandal asupra Bisericii”. El l-a însărcinat pe prietenul său Pavel de Heracleea, care părea favorabil lui Antonin, să-i consulte în particular pe cei doi adversari şi să lucreze împăcarea lor. El a ridicat şedinţa şi a trecut în altar, aşteptând ora la care trebuia să înceapă sfânta liturghie.

Eusebiu l-a urmat acolo şi i-a prezentat din nou petiţia sa implorându-l, cu voce tare, să facă dreptate într-o chestiune care privea cinstea religiei. Poporul credincios nu înţelegea nimic din rugăminţile stăruitoare ale lui Eusebiu. Pentru a opri scandalul, Ioan Gură de Aur l-a rugat pe Pansofie de Pisidia să săvârşească sfânta liturghie în locul său şi s-a retras cu ceilalţi episcopi în baptisteriu. Eusebiu i-a însoţit acolo. Ioan Gură de Aur i-a reproşat în termeni foarte duri impertinenţa conduitei sale; Antonin şi ceilalţi acuzaţi au negat delictele de care-i învinovăţea Eusebiu.

„Tu trebuie să ai dovezi pentru ceea ce afirmi, i-a spus Ioan Gură de Aur lui Eusebiu, căci nu se acuză fraţii de astfel de fărădelegi fără a avea dovezile în mână. – Eu îţi voi aduce martori, a răspuns Eusebiu; dar, pentru moment, ei sunt în Asia. – Du-te să-i cauţi, i-a replicat Ioan Gură de Aur, şi eu voi reuni un sinod care va decide între Antonin şi tine”.

Eusebiu a plecat şi nu a adus martori. Deci Antonin a putut să-şi redobândească liniştit Biserica; el a cumpărat tăcerea lui Eusebiu; dar nu a profitat multă vreme de rodul simoniei sale şi a murit în momentul în care Ioan Gură de Aur a trimis, de comun acord cu sinodul său, comisari pentru a-i reuni pe episcopii din Asia şi a se pronunţa între Antonin şi Eusebiu.

Cei doi duşmani s-au împăcat făcând inutilă convocarea judecătorilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Potrivit III Împarati 21.

   [2] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 10; Hær. fabul., IV, 11; Sfântul Epifanie, Hæres., 80; Fericitul Augustin, Hæres., 57; Fericitul Ieronim, Dialog. adv. Pelag.; Phot. Cod., 52.

   [3] Paladie, Dialog..