----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XIV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episoadele anterioare

 

XIII. Roadele adevăratei rugăciuni [continuare]

În continuare trebuie să dăm câteva lămuriri importante. ,,Rugăciunea de pe prima treaptă se numeşte nevoitoare, de pocăinţă, iar rugăciunea de pe cea de-a doua treaptă, mai înaltă – plină de har şi de la sine lucrătoare, rămânând împreună cu aceasta şi pocăinţa, aşa cum trebuie să fie întotdeauna. Sfinţii Părinţi îi cheamă pe toţi creştinii să se îndeletnicească cu osârdie în prima treaptă a rugăciunii şi să stăruie în ea. Ei însă opresc cu asprime ... mai înainte de vreme ‘zborul’ şi înălţarea cu mintea către sferele rugăciunii pline de har, când această rugăciune nu ne este dată de Dumnezeu”.

Unii creştini, citind despre marile izbânzi prin rugăciune ale sfinţilor, visează să ajungă la măsura lor. Şi pentru că momeala este mult mai puternică, iar luminarea duhovnicească mult mai slabă, se întâmplă adeseori abateri primejdioase de la prima cale, ajungându-se la mari primejdii. Pentru aceasta, trebuie să-i prevenim pe credincioşii care se îngrijesc de mântuirea lor să nu fie atraşi de imitarea oarbă a sfinţilor şi să nu-şi închipuie că pot să primească prin puterea voii lor rugăciunea plină de har, de sine lucrătoare. Toţi trebuie să ia aminte că ultima nicicând nu a fost şi nu poate să fie izbândă omenească, ci întotdeauna a fost şi va fi dată de bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Cunoscutul stareţ sfânt Macarie de la Optina scrie despre aceia care jinduiesc cu slavă deşartă la înaltele daruri ale rugăciunii şi caută fără de judecată vedenii minunate, că fără doar şi poate ei vor cădea în una dintre cele două primejdii: ori vor fi prinşi în înşelarea vrăjmaşului prin trăiri înşelătoare şi visări mincinoase, ori, dacă nu ajung la darurile căutate, se vor lăsa de rugăciune. El continuă preţioasele sale cugetări cu următoarele cuvinte pline de înţelepciune: ,,Sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi au scris despre marile daruri duhovniceşti nu ca omul să năzuiască fără de judecată spre primirea lor, ci cu scopul ca aceia care nu le au, ascultând despre asemenea daruri înalte şi descoperiri primite de cei vrednici, să conştientizeze adânca lor neputinţă şi astfel, fără de voie, să ajungă la smerenie, care mai mult decât toate nevoinţele şi virtuţile este de trebuinţă pentru cei ce caută mântuirea”.

În acest duh, Sfântul Ioan Scărarul scrie: ,,Ca săracii care privesc comorile cele împărăteşti, şi mai mult îşi conştientizează prin aceasta sărăcia lor, tot aşa sufletul care citeşte despre marile nevoinţe ale Sfinţilor Părinţi se smereşte încă mai mult în cugetele sale”. El învaţă plin de înţelepciune: ,,Să te miri de nevoinţele sfinţilor este de laudă, să ai râvnă este mântuitor, însă să doreşti ca dintr-odată să devii asemănător vieţii lor înseamnă să fii fără judecată şi este cu neputinţă”. Lipsa dreptei socoteli constă aici în mândra preţuire de sine. Păzindu-ne de cea de pe urmă, Sfântul Ioan Scărarul scrie: ,,Cel ce s-a cunoscut pe sine nu poate să fie ţinut (de demoni), să fie prins de ceva care depăşeşte puterile lui, căci el merge pe fericita cale a smereniei”.

Tot astfel învaţă Sfântul Isaac Sirul: ,,Dacă spui că unii părinţi au scris despre aceasta – că există curăţie duhovnicească, sănătate duhovnicească, nepătimire, că există contemplare –, ei au scris despre acestea nu ca să ne îndemne ca mai înainte de vreme să ajungem la astfel de lucruri ... Toţi care au avut asemenea intenţii nesănătoase au aflat în mândria lor căderea. Noi trebuie să punem rânduială în inimă prin fapte de pocăinţă şi prin viaţă plăcută Domnului. Iar darurile lui Dumnezeu vor veni de la sine dacă locul în inimă va fi curat şi fără de pată. Sfânta Biserică nu încuviinţează să căutăm mai înainte de vreme darurile înalte ale lui Dumnezeu, căci cei care le primesc pe acestea, în realitate, ajung la mândrie şi la cădere, iar acesta nu este semn că omul Îl iubeşte pe Dumnezeu, ci boală duhovnicească”.

Într-un alt cuvânt, Sfântul Isaac scrie despre două trepte ale vieţii duhovniceşti – cea lucrătoare, necesară tuturor, şi cea contemplativă, la care ajung puţini: ,,Orice om care, înainte de a săvârşi învăţătura primei trepte, doreşte să treacă spre a doua, apropiindu-se de dulceaţa ei, să nu spun din pricina lenei sale, stârneşte mânia lui Dumnezeu, căci fără a-şi omorî mai înainte mădularele lui pământeşti, adică patimile (a se vedea Coloseni 3, 5), fără a-şi lecui neputinţele gândurilor cu îndeletnicirea cu răbdarea înjosirilor crucii, a îndrăznit cu mintea să viseze la slava crucii”.

Cel ce doreşte desfătări fără nevoinţă este leneş întru nevoinţă, plin de plăcere de sine, nu plăcut al lui Dumnezeu. Unul ca acesta lesne cade în înşelare şi în înşelare de sine. Principalul semn al înşelării duhovniceşti constă în aceea că omul ia simţirile ruşinoase ale desfătării şi mângâierile vrăjmaşului drept pline de har şi socoteşte lumina cea înşelătoare ca adevărată. Ca să fie pusă pe fugă vătămarea, în asemenea situaţii, Sfinţii Părinţi sfătuiesc să fie întrebaţi cei cunoscători, care pot să dea răspuns nu doar din dumnezeiasca Scriptură, ci şi din propria experienţă plină de har. Dacă nu se află însă un asemenea bătrân, este mai bine ca omul să nu primească simţirile desfătării suprafireşti, ci să alerge cu smerenie la Dumnezeu şi cu inimă curată să se socotească nevrednic de asemenea răsplată şi vedere.

,,Harul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov –, de la sine, când socoteşte el, după bunăvoinţa sa, strămută pe nevoitorul rugăciunii din primul chip al acesteia către cel de-al doilea. Dacă lui Dumnezeu Îi este plăcut să rămână nevoitorul în rugăciunea de pocăinţă cea dintâi, să rămână el întru ea şi să nu caute o stare mai înaltă, ci să fie încredinţat cu tărie că aceasta nu se atinge cu sforţări omeneşti, ci se dăruieşte de la Dumnezeu. Rămânerea întru pocăinţă este zălog al mântuirii. Să fim mulţumiţi de această stare. Să nu căutăm daruri înalte la rugăciune. O asemenea căutare este semn sigur al mândriei şi al părerii de sine; iar aceasta conduce nu către izbândă, ci către cădere şi pieire”.

Prin urmare, trebuie să năzuim către adevărata rugăciune de pocăinţă din inimă a primei trepte, trebuie să ne luptăm cu putere cu aplecările noastre spre păcat; trebuie, după toată căderea, să ne ridicăm din nou şi să continuăm să-L rugăm pe Dumnezeu să ne întărească, şi harul Domnului va lucra în chip nevăzut şi nu ne va lăsa să pierim. Să amintim că, după Sfinţii Părinţi, puţini sunt aceia care se învrednicesc de la Dumnezeu de rugăciunea din inimă cea plină de har şi văzătoare. Sfântul Isaac Sirul socoteşte că din zece mii de oameni doar unul se ridică la această treaptă duhovnicească. Pentru noi, este îndeajuns dacă înaintăm în rugăciunea cea nevoitoare, dacă o împlinim cu luare aminte, cu umilinţă din inimă şi cu evlavie, şi dacă săvârşim aceasta printr-o luptă cu patimile noastre.

Nu trebuie să ne plângem dacă nu suntem vrednici de rugăciunea desăvârşită, curată şi duhovnicească. Şi rugăciunea nevoinţei este îndeajuns pentru mântuire, dacă se săvârşeşte după pravila primită. Noi nu vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru faptul că nu am ajuns până la cea mai înaltă rugăciune plină de har, care se săvârşeşte de la sine, însă vom răspunde dacă nu am împlinit rugăciunea cea întru nevoinţă, cu care suntem datori.

Cel ce cu conştiinţă bună se osteneşte întru rugăciunea nevoinţei nu va rămâne nerăsplătit de Dumnezeu. Mulţi râvnitori ai rugăciunii au murit, şi astăzi mor fără să se fi ridicat în viaţă la cea de-a doua treaptă. Însă Dumnezeu nu i-a lăsat. Pentru osârdia lor întru rugăciunea de nevoinţă, El le-a dăruit – şi acum dăruieşte – ,,în ceasul morţii, ori după moarte, să înceapă să lucreze în ei rugăciunea desăvârşită, prin care, ca printr-o făclie aprinsă, trec vămile văzduhului”, după cuvintele Sfântului Isihie. Ei îşi primesc răsplata împreună cu acei sfinţi care, după apostol, neprimind aici făgăduinţa, întreaga viaţă s-au nevoit întru nădejde.

 

3. Cea de-a treia roadă a adevăratei rugăciuni este biruinţa prin ea a patimilor omeneşti cum ar fi: mânia, răutatea, desfrânarea, zavistia, ura, lenea, atracţia către lucrurile pământeşti, egoismul, iubirea de argint, împietrirea inimii, mândria şi altele asemenea. Toate aceste patimi încep treptat să-şi piardă puterea atunci când omul intră în părtăşie pururea cu Preaînaltul Dumnezeu şi primeşte de la El prin rugăciune harul ceresc. Însă biruinţa asupra patimilor nu se atinge dintr-odată. Calea către aceasta este anevoioasă. După pronia lui Dumnezeu, omul trebuie să treacă prin multe necazuri şi ispite, boli şi suferinţe, înjosiri şi vătămări, prigoane şi lupte, sudoare şi lacrimi. Dacă rămâne credincios lui Dumnezeu, dacă rabdă toate, dacă se căieşte neîncetat, dacă se roagă cu osârdie, el va primi întărire în lupta sa de a ajunge la nepătimire. Necazurile răbdate îi vor aduce bucurie. Bolile îi vor lecui sufletul păcătos. Vrăjmaşii din afară îi vor izgoni pe cei lăuntrici. Înjosirile i se vor preface în slavă. Sudoarea şi lacrimile îi vor aduce roada cea dulce a dreptăţii.

Doar atât se cere de la creştini: necârtirea şi îndurarea cu smerenie a oricărei ispite şi o credinţă tare în Dumnezeu. Cel ce lucrează neîncetat asupra mântuirii sufletelor noastre, aşa cum ne-a spus El Însuşi, mânat de iubire faţă de noi (a se vedea Evrei 12, 6), îngăduie oamenilor răi să ne vatăme, ca să dobândim prin ei tărie întru virtuţi. În astfel de situaţii, creştinul trebuie să-şi amintească cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Toată certarea în vremea cea de faţă se pare că nu este de bucurie, ci de mâhnire; iar mai pre urmă roadă de pace a dreptăţii dă celor pedepsiţi printr-însa (Evrei 12, 11).

În acest chip, fără să bage de seamă, cel ce se roagă sporeşte duhovniceşte şi prin răbdarea suferinţelor devine în mod obiectiv tot mai îndreptat, prin conştientizarea netrebniciei şi a marii sale păcătoşenii. Acest simţământ, insuflat şi încurajat de Dumnezeu, păzeşte dobândirile duhovniceşti spre a nu fi răpite.

Sfântul Antonie cel Mare spune: ,,Dumnezeu Însuşi ne conduce lăuntric astfel încât ascunde de noi virtuţile noastre ca să ne ţină întru simţământul smereniei. Dacă morarul nu închide ochii dobitocului care învârta roata, munca nu va merge. Dobitocul ar ameţi, ar cădea şi nu ar putea să mai lucreze. Tot aşa noi, prin pronia lui Dumnezeu, primim oarecare înceţoşare a ochilor duhovniceşti ca să nu ne vedem faptele bune, ca să nu ne umplem de slavă deşartă cu ele şi în mândria noastră să nu pierdem roada trudelor noastre. Aceasta se întâmplă atunci când cădem pradă gândurilor necurate care ne năpădesc, din pricina cărora nu putem să ne osândim pe noi înşine. Iar în această stare nu este cu putinţă să cugetăm la vreo virtute a noastră. Astfel, puţinul nostru bine este tăinuit şi nu se vede pentru gândurile noastre necurate”.

Dacă omul continuă să se trudească în ogorul virtuţilor cu rugăciune neîncetată şi cu conştiinţa că este nespus de păcătos, pe nesimţite, mulţime de patimi vor fi dezrădăcinate din inima lui. Rugăciunea smerită de pocăinţă va continua lucrarea ei de tămăduire plină de har asupra sufletului care se află în convorbire neîncetată cu Dumnezeu. Indiferent de atingerea unei eliberări tot mai mari de patimi şi a unei duhovnicii tot mai înalte, cel care se roagă, fără să conştientizeze limpede aceasta, dobândeşte o înaltă vrednicie chiar din şederea înaintea Cerescului Împărat, din convorbirea cu El. El are acces la Acela înaintea căruia stau cu evlavie îngerii. El poate să fie păcătos; însă dacă se pocăieşte, devine drag lui Dumnezeu şi ascultat cu dragoste.

Cinstea de care ne învredniceşte Dumnezeu atunci când ne apropiem de El în timpul rugăciunii este de nedescris. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Împăratul, îmbrăcat în hlamidă împărătească, nu este atât de strălucitor precum cel care se roagă îmbrăcat în frumuseţea convorbirii cu Dumnezeu. Aşa cum cel care în prezenţa înalţilor comandanţi de oşti şi a nobililor se apropie de împărat şi vorbeşte chiar cu el, iar prin aceasta atrage privirile tuturor şi devine încă mai vrednic de cinste, tot aşa se întâmplă cu cel care se roagă. Ia aminte cât de important este acest lucru: în prezenţa îngerilor, arhanghelilor, serafimilor, heruvimilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, un om simplu să participe cu mare îndrăzneală şi să discute cu Împăratul acestor puteri. Cu ce altă cinste poate fi asemuită aceasta ?

Însă nu doar cinste, rugăciunea noastră ne aduce şi cel mai mare folos, şi aceasta încă înainte de a primi pe acelea pe care le cere. De îndată ce ridică mâinile la cer şi Îl cheamă pe Dumnezeu, acela se rupe de faptele omeneşti cele deşarte şi cu gândul se întoarce către viaţa viitoare, închipuindu-şi bunătăţile cereşti, iar în timpul rugăciunii nu se gândeşte la viaţa de acum, dacă se roagă aşa cum se cuvine. Mânia aprinsă în el se îmblânzeşte îndată; pofta care arde se linişteşte; dacă începe să-l chinuie zavistia, aceasta este izgonită cu multă uşurinţă. În sufletul celui care se roagă se întâmplă acelea care se petrec, după cuvintele proorocului, în natură la răsăritul soarelui. Şi ce spune el ? Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, întru aceea vor trece toate hiarele pădurii. Puii leilor răcnind ca să apuce, şi să ceară de la Dumnezeu mâncare lor. Răsărit-a soarele, şi s-au adunat; şi în culcuşurile lor vor zăcea (Psalmi 103, 21-23).

 

Sfântul Ioan Colov

 

Aşa cum se arată razele soarelui şi toate fiarele se întorc în grabă şi se ascund în vizuinele lor, tot aşa atunci când străluceşte rugăciunea ..., mintea noastră se luminează, iar toate patimile nebuneşti şi fioroase sunt izgonite, se întorc iute şi se ascund în adăposturile lor, dacă noi ne rugăm cu osârdie, cu sufletul neîmprăştiat şi cu mintea plină de îndrăzneală”.

Aceste cugetări minunate ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre puterea rugăciunii de a îmblânzi patimile ne aduc aminte de următoarea comparaţie multgrăitoare a Sfântului Ioan Colov: ,,Eu mă asemăn omului care stă sub un copac înalt şi vede că spre el se apropie mulţime de fiare şi şerpi. Dacă el nu poate să se lupte cu acestea, se caţără în copac şi astfel este salvat. Tot aşa eu, şezând în chilia mea, văd gândurile cele ispititoare cum se ridică asupră-mi. Pentru că nu pot să le stau împotrivă, alerg la Dumnezeu cu rugăciune şi mă mântuiesc”.

Neîncetata săvârşire a rugăciunii apropie, înrudeşte şi uneşte pe om cu Domnul Iisus Hristos. Aceasta conduce până la neîncetata pomenire în rugăciune a lui Dumnezeu. Aceasta stă ca o strajă a vieţii noastre lăuntrice, a gândurilor şi simţirilor noastre, strajă care nu îngăduie ca nimic necurat şi nevrednic să intre în sufletul nostru. Deprinsă să fie întotdeauna cu Domnul, luarea aminte ne ajută să biruim rătăcirea şi împrăştierea gândurilor, curăţeşte mintea de gândurile deşarte care dau năvală, păzeşte inima de mişcările necurate, curăţeşte mintea, insuflă în noi curăţia şi buna rânduială a gândurilor şi simţirilor, întăreşte credinţa şi rugăciunea. Această stare lăuntrică a sufletului luminează întru totul lucrările cele din afară ale omului, cuvintele şi faptele lui. Iar acestea sunt roade născute din osârdia rugăciunii.

 

Episodul urmator