----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (XV)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episoadele anterioare

 

Încercări nereuşite de soluţionare a schismei bulgare

Conflictul greco-bulgar a devenit extrem de tensionat în 1906 după o serie de masacre ale grecilor în Bulgaria. Conflictul a început când locuitorii din Varna au refuzat să-l recunoască pe noul mitropolit grec. Revolta s-a răspândit curând în alte oraşe. După cea de-a doua încercare nereuşită a ierarhului de a intra în Varna, patriarhul a trimis o serie de note către Sublima Poartă în care el numea acţiunile bulgarilor ,,incompatibile cu principiile religiei, moralităţii şi civilizaţiei”. Bulgarii, scria el, au încercat să pună stăpânire pe biserica greacă şi pe spitalul grec din Varna[1]. În rapoartele sale ulterioare către Poartă, patriarhul dădea informaţii privind statisticile populaţiei greceşti în Bulgaria[2] şi cerea îndepărtarea exarhatului ,,schismatic” din Constantinopol şi a episcopilor bulgari din eparhiile macedonene şi trace, şi închiderea Bisericii bulgare Sfântul Ştefan din Constantinopol şi a seminarului bulgar din Pera[3].

La scurt timp după aceea, Ioachim a adresat un memorandum ambasadorilor tuturor marilor puteri din Constantinopol în care el raporta ocuparea şi jefuirea bisericilor greceşti din Varna, Kavarna, Philippopolis, Stenimachos, Tatarpazardzik, Peristera, Rushtuk şi Pyrgos şi incendiul şi masacrul din Anchialo din 30 iulie[4]. Pe 14 august, patriarhul a trimis un comunicat către ambasada rusă înştiinţând guvernul rus despre aceste evenimente. Cu toate acestea, Rusia a rămas neutră şi nu a răspuns la protestele patriarhului. Presa rusă a păstrat şi ea tăcerea cu privire la evenimentele din Bulgaria. Revista politico-bisericească Kolokol a găsit că memorandumul patriarhului către marile puteri este tăios ca ton şi vătămător pentru bulgari şi guvernul bulgar[5]. Moskovskije Vedomosti cita un fragment din investigaţia întreprinsă de ministrul afacerilor interne, Petkov, spunând că dezastrul din Anchialo a fost provocat de grecii care au deschis focul asupra unei întruniri bulgare anti-greceşti. Potrivit raportului ministrului, numărul victimelor greceşti a fost exagerat în mod fantastic de greci[6].

Singurul oficial rus care a arătat simpatie faţă de greci a fost profesorul I.I. Sokolov de la Academia Teologică din Sankt Petersburg. El a publicat un număr de articole în sprijinul grecilor şi patriarhiei în paginile periodicului Tserkovnye Vedomosti. Sokolov era un susţinător autentic al ideii unei uniri pan-ortodoxe ecumenice în spiritul bizantinismului. Potrivit lui, principalii instigatori ai evenimentelor curente erau guvernul otoman şi înţelegerea europeană. Ambasada rusă era şi ea responsabilă pentru conflict deoarece aprobase reformele patriarhiei şi iniţiase înfiinţarea exarhatului bulgar[7]. Între anii 1900-1910, Sokolov a fost unul din puţinii reprezentanţi ai filoelenismului în viaţa publică şi cercurile ecleziastice din Rusia.

Cercurile guvernamentale preferau să rămână neimplicate în evenimentele din Orientul Apropiat şi Balcani. Presa bisericească oficială reflecta poziţia pan-ortodoxă naţionalistă. Astfel, în articolul său din jurnalul Sfântului Sinod, Tserkovnye Vedomosti, canonistul S.V. Troiţki scria: ,,Ultima confruntare dintre patriarhie şi exarhat ne face să dorim o intervenţie mai viguroasă din partea Bisericii Ruse în treburile Bisericilor Ortodoxe răsăritene”[8].

Schisma bulgară a schimbat direcţia politicii ruse în Răsărit şi a transformat-o dintr-o politică a romantismului politic într-o politică exclusiv naţionalistă. Înainte de schismă, Chestiunea Răsăriteană era privită ca una evident rusă; schisma i-a înstrăinat de ruşi atât pe greci, cât şi pe bulgari. ,,Pasiunea pentru naţionalism în Rusia a sporit această înstrăinare. Din cauza discordiei constante dintre ele, Bisericile răsăritene erau văzute ca fiind într-o tensiune continuă una cu alta, în timp ce Biserica Rusă, care nu avea tensiuni interne, a fost văzută a fi cât se poate de stabilă fără necesitatea de a ieşi din izolarea sa. Acum epoca naţionalismului îngust ajunge la sfârşit şi Rusia are nevoie de contacte directe şi strânse cu Bisericile răsăritene”[9].

Până în 1910, negocierile pentru a vindeca schisma bulgară au fost în impas şi, precum se poate vedea, relaţiile dintre cele două părţi s-au înrăutăţit. Patriarhul Ioachim a cerut ambasadei ruse să identifice toate documentele privind proclamarea schismei şi încercările de a o soluţiona întreprinse în anii ‘1870. Ca punct de plecare pentru reconciliere, patriarhul a înfăţişat un plan dezvoltat de Onou în 1873-1874. Bulgarii au pus doar condiţia de a păstra firmanul din 1870: acum, că ei numiseră în mod oficial episcopi în 7 scaune din Macedonia, era posibil, în opinia lor, ca negocierile să continue[10].

 

Exarhul bulgar Iosif (1877-1915)

 

Cu toate acestea, poziţia ambasadei a rămas aceeaşi. Ambasadorul Ciarikov a subliniat că cel puţin oficial ambasada rusă trebuia să rămână neimplicată în aceste negocieri.

Următorul pas în reconcilierea ecleziastică a fost făcut în Sofia de ambasadorul grec Panas. Prim-ministrul bulgar Malinov l-a invitat pe exarh să înceaptă negocierile cu patriarhia, dar Iosif nu era înclinat către a se grăbi. În noiembrie 1910, reprezentantul bulgar din Bitola a exprimat în mod deschis aprobarea sa de reconciliere în parlamentul otoman[11], dar acţiunile ulterioare au fost blocate de membrii Sinodului patriarhal. Deoarece implicarea guvernului grec era esenţială pentru a face ca planul să meargă mai departe, ambasadorul rus la Atena, A. Sverbeev, a fost instruit să continue negocierile privind soluţionarea schismei. Dar liderii politici greci nu au consimţit. Ministrul afacerilor externe Griparis l-a convins pe Sverbeev că guvernul grec nu avea nici o influenţă asupra Sinodului din Constantinopol.

Adevărul era că guvernul grec nu era interesat de reconciliere, întrucât continuarea schismei convenea luptei naţionale greceşti din Macedonia[12]. Tonul în Sofia era acelaşi. Secretarul Sinodului Bisericii Bulgare, Kostov, a spus ambasadorului rus din Sofia, Urusov, că ,,noi nu vedem nici un beneficiu pentru exarhat: puterea noastră s-a născut în luptă şi noi avem nevoie de mai multă luptă pentru statornicirea ei finală ... Istoria ultimelor 10 veacuri dovedeşte că bulgarii şi grecii nu s-au înţeles niciodată şi desigur nu se vor înţelege vreodată în viitor”.

Bulgarii sunt încrezători în propriile puteri şi agresivi, acuza Urusov. Fiind puţin credincioşi Bisericii, ei utilizează schisma şi situaţia actuală pentru propriul scop politic. De asemenea, ambasadorul bulgar la Atena, Hadji Mishev a recunoscut că Bulgaria nu era interesată de soluţionarea schismei: ,,Din punct de vedere bisericesc, rezolvarea schismei, care nu este recunoscută de nici unul din statele balcanice şi mai ales de Rusia, nu este de mare importanţă pentru Bulgaria. Din punct de vedere politic, desigur, va contribui la coexistenţa paşnică a elementelor bulgare şi greceşti în Macedonia. Cu toate acestea, Grecia este împotriva reconcilierii deoarece ea va duce la apropierea exarhiştilor bulgari şi patriarhiştilor slavofoni”[13].

Nici Serbia nu era încântată de ideea unei reconcilieri, deoarece sârbii îi susţinuseră întotdeauna pe grecii din Macedonia, şi acum le era teamă că se vor trezi izolaţi.

Negocierile în desfăşurare au demonstrat încă o dată că reconcilierea bisericească necesita nu numai o alianţă politică, ci şi o divizare a puterii între statele concurente în Macedonia: Grecia, Bulgaria şi într-o mai mică măsură Serbia. Exarhul Iosif era gata să abandoneze ideea unei Bulgarii Mari, dar el nu putea să accepte ideea greacă a unui Bizanţ renăscut cu o linie de coastă continuă din Grecia până în Constantinopol.

 

Mihail von Giers, noul ambasador rus la Constantinopol între anii 1912-1914
(al doilea din dreapta, alături de diplomaţi ai Imperiului Otoman şi cel al Austro-Ungariei)

 

După sosirea în Constantinopol, noul ambasador rus Giers a continuat negocierile. El l-a vizitat atât pe patriarh, cât şi pe exarhul bulgar. Patriarhul Ioachim al III-lea i-a spus că patriarhia nu obiecta la soluţionarea schismei, dar insista pe respectarea canoanelor bisericeşti şi câteva alte condiţii. Întâlnirea cu exarhul a fost mult mai cordială şi benefică reciproc. Precum nota exarhul Iosif în jurnalul său, ambasadorul rus a iniţiat o vizită la el (un semn de respect în ochii exarhului), în timp ce ambasadorii anteriori doar întorceau vizitele sale. Iosif s-a plâns de scăderea populaţiei bulgare în Macedonia: aproximativ 200.000 de bulgari părăsiseră provincia pe parcursul câtorva decenii. Activitatea de a vindeca schisma era mai degrabă dificilă pentru el, deoarece era nevoit să ajute acele comunităţi care vroiau să se alăture exarhatului. În orice caz, patriarhia va insista pentru mutarea exarhatului din Constantinopol la Sofia. Iosif nu putea accepta acest lucru, deoarece în Constantinopol el îi putea apăra pe bulgari şi putea sprijini cauza bulgară[14].

Contrastând cu scepticismul predominant printre politicienii bulgari, Mitropolitul Simeon de Varna socotea soluţionarea schismei drept un pas necesar pentru Biserica Bulgară. Potrivit propunerii sale, împăcarea ar trebui să fie urmată de o proclamaţie că Biserica Bulgară va fi autocefală. Acest act va îmbunătăţi relaţiile cu Rusia şi Biserica sa şi va întoarce poporul bulgar în turma ortodoxă. Doar odată cu restabilirea relaţiilor normale cu Biserica Rusă clerul bulgar va fi capabil să se opună propagandei catolice şi protestante din ţară, i-a spus el lui Nekliudov, ambasadorul rus la Sofia[15]. În comentariul său la această conversaţie, Nekliudov nota că, în opinia sa, Rusia trebuie să fie mai deschisă faţă de declaraţiile şi cererile clerului bulgar.

Acţiunile reuşite ale armatei bulgare din octombrie 1912 şi posibilitatea reală de a intra curând în Constantinopol a ridicat din nou chestiunea rezolvării schismei. Cine va săvârşi prima liturghie în Sfânta Sofia ? Această întrebare îi îngrijora atât pe greci, cât şi pe bulgari. În acest moment critic au fost ţinute câteva şedinţe ale Sinodului patriarhal. Ca un compromis, mitropoliţii greci au fost de acord să ignore schisma, dar numai temporar şi numai în Constantinopol pentru ca să aibă loc o coliturghisire, condusă de patriarh cu exarhul. Din partea sa, exarhul şi-a arătat bunăvoinţa de a cere iertare în mod formal de la patriarh.

Cu toate acestea, planurile guvernului bulgar nu s-au realizat fiindcă Rusia s-a opus din răsputeri ca armata bulgară să intre în Constantinopol şi să controleze strâmtorile. Ambasadorul rus i-a spus exarhului Iosif că, dacă Ferdinand decidea să intre în Constantinopol, el avea să vadă întreaga Europă ridicându-se împotriva lui cerându-i să schimbe direcţia[16].

Păstrarea suveranităţii Turciei în Constantinopol, strâmtori şi teritoriul învecinat era una din cerinţele Rusiei. Spre sfârşitul lui noiembrie 1912, acţiunea imediată în regiune a devenit subiect de discuţie la câteva şedinţe ale Consiliului de Miniştri al Rusiei. Susţinătorii războiului precum ministrul de război V.A. Suhomlinov şi marele duce Nicolai Nicolaevici îl acuzau pe ministrul afacerilor externe Sazonov de ezitări nenecesare. Însă, vocile în favoarea prudenţei au fost justificate. După retragerea armatei bulgare din Chataldji chestiunea schismei nu mai era un subiect serios de discuţie.

 

Ofiţeri bulgari în Chataldji, începutul anului 1913

 

 

[1] Protestele patriarhului Ioachim al III-lea către Ministerul de Justiţie trimise pe 3/15, 8/21 şi 12/25 iulie 1906.

[2] În takrir-ul din 13/26 iulie 1906 se poate găsi următoarea informaţie: pe teritoriul Bulgariei, aproximativ 100.000 de persoane aparţin Patriarhiei în 5 regiuni: Varna, Mecembria, Anchialo, Sozoag­athoupolis, Philippopolis. Sunt 159 preoţi, 125 biserici şi mânăstiri, 66 şcoli (7.744 elevi) şi 125 profesori. Potrivit statisticilor bulgare din 1905, între 64.000 şi 70.000 de greci trăiesc în Bulgaria.

[3] Takrir din  13/26 iulie şi 28 iulie/10 august 1906.

[4] Textele acestor proteste au fost adunate şi publicate în Constantinopol în acelaşi an, sub titlul Memo­randums addresses aux représentants des grandes puissances à Constantinople et autres documents relatifs aux récents évènements de Bulgarie et de Roumélie Orientale.

[5] Kolokol, 17 octombrie 1906, nr. 223.

[6] Moskovskije Vedomosti, 8 august 1906, nr. 195.

[7] I.I. Sokolov, ,,Sovremennoje polozhenije ellinisma”, Tserkovnyj Vestnik, 17 august 1906, nr. 33, p. 1085-1088.

[8] S.V. Troiţki, ,,Meroprijatija Vselenskoj patriarchii protiv bolgarskogo ekzarcha”, Tserkovnije Vedomosti, 1908, Pribavlenija, nr. 5, p. 236-238.

[9] Ibid.

[10] Note ale ambasadorului rus N.V. Ciarikov, 1/14 august 1910, nr. 114, şi 27 octombrie/9 noiembrie 1910, nr. 140. Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3471, ll. 76-78v.

[11] Tserkovnyj Vestnik, nr. 48 (1910), p. 1513-1516.

[12] Notă a lui N.V. Ciarikov, 10/23 noiembrie 1910, nr. 157. Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3471, ll. 63-65. Telegramă a lui A. Sverbeev, 13/26 noiembrie 1910. Ibid., l. 60. Notă a lui N.V. Ciarikov, 17/30 noiembrie 1910. Ibid., ll. 56-58v.

[13] A. Sverbeev către S. D. Sazonov, 2 ianuarie 1911, nr. 1. Ibid., ll. 40-41.

[14] Chr. Temelski, ed., Exarhul bulgar Iosif Dnevnik, 3 mai 1912, p. 778.

[15] Notă a lui Nekliudov, 10 August 1912. Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 82, 2 otd. 3 st., d. 441, ll. 2-3.

[16] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3464, ll. 50.

 

Episodul urmator