----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Curentele dizolvante sociale şi religioase

din timpul de faţă şi combaterea lor (I)

 
Bucureşti
1925
 

 

Dacă aruncăm o privire fugitivă asupra istoriei omenirii, ne vom încredinţa lesne că fiecare epocă îşi are ideile sale dominante, şi că ele au influenţat puternic asupra vieţii omenirii, au înrâurit asupra voinţei şi au determinat activitatea omenească. Dacă ideile au fost sănătoase, atunci au înlesnit înaintarea spre mai bine; dacă însă au fost greşite, au însemnat în cazul cel mai fericit o stare pe loc dacă nu o decădere culturală, morală şi socială. Mintea influenţează voinţa individului prin sentiment, ca şi a popoarelor, deci există o legătură foarte strânsă între cunoştinţă şi activitate. Dovadă este civilizaţia greacă şi romană, care nu-i decât fructul cunoştinţei şi a voinţei popoarelor celor mai civilizate din lumea veche.

Civilizaţia creştină, ca şi cea modernă, cu bunurile ei, nu-i decât fructul ideilor ce au stăpânit sufletele celor ce-au trăit acea epocă corespunzătoare. Societatea omenească se reazemă pe comunitatea de origine, idei, limbă, deprinderi şi tendinţe ale celor ce o compun. Un sprijin şi mai puternic al acesteia este ideea dreptăţii, care ne învaţă să dăm fiecăruia ce este al său şi să păstrăm ce este al nostru. Societatea este obligată să garanteze: viaţa, onoarea, averea şi libera dezvoltare a puterilor fizice şi intelectuale ale celor ce o compun. Acesta a fost rostul tuturor statelor ce au existat pe suprafaţa pământului. Acesta va fi şi de acum înainte.

 

Mitropolitul Galaction

 

Statul însă nu poate garanta cerinţele esenţiale vieţii decât prin asigurarea ordinii care înlesneşte tuturor libera dezvoltare a puterilor trupeşti şi sufleteşti. Spre asigurarea liberei dezvoltări a indivizilor, statul a întocmit legi care să îndrumeze activitatea individului în aşa chip ca ea să nu împiedice dezvoltării activităţii altora, care muncesc în aceeaşi direcţie şi spre atingerea aceluiaşi ţel. Respectarea legilor şi a autorităţii însărcinate cu aplicarea lor este condiţiunea principală a dăinuirii statului şi a fericirii celor ce-l compun.

Moralitatea este legea fundamentală a vieţii sociale şi fără dânsa nu se poate concepe viaţa oamenilor la un loc.

Războiul lumii, şi al nostru pentru unitatea naţională, a avut multe urmări bune, dar ca orice lucru omenesc şi rele. El a provocat o stare de enervare generală, şi a slăbit spiritul de ordine ce a stăpânit sufletele înaintea sa. Şi dacă fiecare epocă a avut ideile sale dominante, nu se putea ca epoca în care trăim să se abată de la regula generală. Uraganul ce a zguduit puternic omenirea a trebuit să dea naştere la curente de idei ce se afirmă tot cu mai multă putere. Unele dintr-acestea sunt folositoare, căci cheamă la viaţă mase mai mari de cetăţeni. Ele se manifestă prin cererile de îmbunătăţire culturală, morală şi politică a claselor uitate în trecut. Altele însă sunt periculoase, fiindcă introduc invidia şi dorul de răzbunare între diferitele clase sociale şi cer zgomotos îmbunătăţirea numai în folosul unei singure dintre ele, nesocotind pe celelalte, ca şi când n-ar fi din sânul aceluiaşi popor şi n-ar contribui şi ele prin munca lor la binele obştesc.

Negreşit că toate curentele au reprezentanţii lor care luptă cu toate puterile pentru înfăptuirea ideilor, a curentelor ce reprezintă. De data asta ne vom ocupa numai cu curentele cele mai cunoscute, pentru motivul că sunt mai periculoase şi ne fac mai mult rău.

Care sunt deci curentele sociale dizolvante din vremea noastră ? Cel mai periculos este acel comunist, care s-a afirmat după război şi la noi. Prezenţa în Parlament a puţinilor oameni cu tendinţe comuniste, cum şi recunoaşterea internaţionalei a III-a de la Moscova dovedeşte că în masele muncitoreşti de la noi s-au găsit şi oameni care prin voturile lor au trimis în Parlament reprezentanţi ai curentului celui mai destructiv şi mai periculos atât pentru viitorul ţării, cât şi pentru acel al întreg neamului românesc. Deşi pătura cea mai numeroasă a poporului nostru, ţărănimea, talpa ţării cum o numim în zile de sărbătoare, nu înclină spre comunism fiindcă îşi iubeşte pământul ce-l munceşte şi ţine cu sfinţenie la legea şi datinele strămoşeşti, totuşi, nu trebuie să ne dezinteresăm cu totul de mişcarea comunistă. Şi de ce ? Pentru că ideea fundamentală a comunismului – desfiinţarea proprietăţii particulare şi înlocuirea ei cu comunitatea bunurilor împărţite de autoritate deopotrivă între toţi – este foarte ademenitoare şi poate ispiti masele muncitoreşti, care îşi agonisesc cu mare greutate cele trebuitoare pentru susţinerea vieţii.

Muncitorii cu palmele, lucrătorii de prin fabrici nu sunt destul de luminaţi ca să-şi dea socoteală de urmările funeste ale comunismului şi pot fi lesne atraşi de făgăduinţa unui trai mai bun prin împărţirea bunurilor deopotrivă. Ce poate să fie mai atrăgător pentru masele simple decât împărţirea averilor ? Dacă ţăranul este individualist şi iubeşte cu toată tăria sufletului său pământul ce-i aparţine, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre lucrătorii şi muncitorii lipsiţi de proprietate. Ideea principală a comunismului, desfiinţarea proprietăţii individuale şi împărţirea bunurilor tuturor în mod egal, nu-i nouă, cu tot zgomotul ce se face în jurul ei.

Ea este foarte veche şi a fost aplicată vieţii la greci. Sparta, care a încercat să realizeze comunismul, a plătit foarte scump încercarea. Legile lui Licurg, inspirate de doctrina comunistă, au făcut din spartani buni soldaţi, supuşi unei discipline foarte aspre. Meritul cel mai mare al spartanilor este că au contribuit într-o măsură însemnată la învingerea perşilor. Ce cultură, ce viaţă şi ce legislaţie a rămas de la spartani ? Rivala Spartei, Atena a strălucit prin cultură, industrie şi arte. Dacă romanii au învins pe greci cu armele, apoi grecii au învins pe romani pe terenul cultural. Pe când legile lui Licurg nu respectau libertatea omenească şi făceau din cetăţean un rob al statului, un bun luptător cu armele, legile lui Solone au respectat libertatea individuală şi au dezvoltat spiritul de întrecere. De aceea atenienii au devenit foarte întreprinzători. Ei au cultivat ştiinţele, artele, industria şi comerţul, atingând culmi pe care nu le-a atins nici unul dintre popoarele lumii vechi.

Comunismul s-a mai realizat în cursul vremii şi de către anabaptişti, în frunte cu Munzer. Şi aceştia au desfiinţat proprietatea individuală şi au nimicit bunurile adunate cu multă muncă şi economie. Anabaptiştii au răpit libertatea individuală şi au dezlănţuit patimile cele mai josnice, de la violarea conştiinţei până la decretarea prostituţiei publice. De la sine se înţelege că urmările au fost dintre cele mai dezastruoase. Rusia, în urma revoluţiei, experimentează comunismul, iar starea în care se află poporul şi statul indică fericirea ce ne-ar procura-o şi nouă introducerea comunismului în viaţa socială.

Dintre toate boalele, cele mai periculoase şi mai greu de vindecat sunt cele sufleteşti. Curentul comunist nu-i decât o boală sufletească de care trebuie să ne ferim. Realizarea comunismului ar însemna întoarcerea la barbarie, nimicirea libertăţii, distrugerea culturii şi îndumnezeirea autorităţii. Orice spirit de emulaţie ar dispărea, iar societatea s-ar transforma într-un atelier în care totul s-ar mişca după voinţa şi după capriciile autorităţii.

Alt curent distructiv înrudit cu comunismul este curentul socialist. El s-a manifestat mai cu deosebire în ţările industriale. Cu toate că suntem o ţară eminamente agricolă, şi deşi industriile la noi nu sunt destul de dezvoltate încă, totuşi, acest curent s-a manifestat şi în ţara noastră chiar înainte de război.

L-am importat din ţările industriale. Dacă moda joacă un rol însemnat în chestia îmbrăcămintei, apoi îşi are rostul său şi în chestia ideilor. Curentul socialist s-a manifestat cu mai multă putere după război, fiindcă lumea este doritoare de mai multă dreptate şi omenie.

Curentul socialist reprezintă nemulţumirea de întocmirea societăţii actuale şi tinde la o nouă formă socială în care să domnească mai multă dreptate şi bunurile să se repartizeze după alte norme. Acest curent se trudeşte ca să infiltreze în mase ideea că pricina tuturor relelor de care suferim nu-i alta decât proprietatea individuală şi capitalul, iar leacul nu poate fi decât înlocuirea proprietăţii individuale cu proprietatea colectivă, înlocuirea capitalului individual cu capitalul social, deci socializarea proprietăţii şi a capitalului. Cine trebuie să facă socializarea ? Statul, cu învoirea poporului. Şi noi doar ştim că statul îl formează cetăţenii, iar învoirea maselor odată dobândită cine va putea garanta că autoritatea menită să repartizeze bunurile nu va abuza şi nu va introduce cea mai înspăimântătoare tiranie şi nedreptate ?

Cu introducerea creştinismului în omenire, situaţiunea celor slabi s-a îndulcit simţitor prin desfiinţarea robiei şi îngrijirea de cei lipsiţi. Creştinismul a fost singurul care a vestit lumii egalitatea oamenilor înaintea lui Dumnezeu, şi de la această egalitate religioasă lumea a trecut la egalitatea tuturor oamenilor înaintea legii, stipulându-se drepturi şi datorii pentru toate păturile sociale. După doctrina creştină, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu, datori să se iubească şi să se ajute în toate împrejurările vieţii. De aici a rezultat o tratare mai blândă a păturii muncitoreşti şi o îngrijire mai părintească de lipsurile ei. Porunca Mântuitorului: Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine şi După cum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi lor asemenea a schimbat mentalitatea bogaţilor şi a înrâurit puternic îngrijirea de cei slabi şi lipsiţi.

Creştinismul a propovăduit lumii egalitatea şi libertatea morală a oamenilor, dar libertatea economică a individului nu l-a preocupat, căci ţinta lui a fost îndreptarea şi perfecţionarea sufletească. Distribuirea bunurilor materiale nu l-a preocupat, ceea ce se vede din însăşi pilda Mântuitorului care, invitat de cineva să spună fratelui său să împartă cu el ţarina, a refuzat zicând: Cine m-a pus judecător peste voi ?

Adevăraţii creştini s-au supus totdeauna legilor statului, iar din dragoste şi pentru a-şi asigura mântuirea sufletului, s-au mulţumit să ocrotească şi să îngrijească de cei lipsiţi. Interesele bogaţilor şi ale săracilor au fost deosebite, iar creştinismul, prin ideea egalităţii înaintea lui Dumnezeu şi a iubirii aproapelui, a temperat ciocnirea dintre cele două clase şi a înlesnit vieţuirea împreună şi lucrarea pentru binele general al societăţii.

Cu propăşirea ştiinţei, cu înmulţirea maşinilor, nevoia braţelor s-a împuţinat, căci maşinile au nevoie de mai puţine braţe, iar atingerea intereselor bogaţilor cu ale săracilor s-a accentuat. Statul a fost silit să legifereze raporturile dintre patroni şi muncitori, ocrotind în limitele posibilităţii interesele legitime ale celor două clase. Înlocuirea braţelor cu maşini a împărţit omenirea cu vremea în două tabere cu interese contrare: patronii şi muncitorii, proprietarii şi lucrătorii.

Dacă înainte de război erau poate prea multe braţe, iar lipsa lucrului îngreuia susţinerea vieţii muncitorilor şi a lucrătorilor prin micimea salariilor, apoi după el s-a simţit lipsa acestora, ceea ce a contribuit la valorificarea muncii, la creşterea salariilor. Deci salariul muncitorilor cu braţele s-a ridicat, şi deşi situaţia materială a meseriaşilor s-a îmbunătăţit, totuşi plângerile n-au încetat, iar grevele au sporit pe fiecare zi. Natural că enervarea generală în care trăieşte lumea după război, ca şi ciocnirea intereselor claselor sociale dau prilej reprezentanţilor curentului socialist ca să discrediteze forma actuală de organizare a societăţii şi să infiltreze în sufletul mulţimii suferinde ideea că leacul contra acestor rele sociale nu-l au decât ei. Numai schimbarea radicală a formei sociale va aduce îmbunătăţirea dorită de marea mulţime. O propagandă bine întreţinută poate ameţi mulţimea; iar suferinţele prelungite prea mult pot descuraja poporul şi a-l împinge ca să-şi facă singur dreptate.

Chestiunea regulării raportului dintre capital şi muncă trebuie să preocupe serios pe bărbaţii adevăraţi de stat, iar împăcarea intereselor ce se ciocnesc se impune ca o chestie de conservare socială. Dreptatea naturală care cere să se dea fiecărui ceea ce i se cuvine este dar firească. Să se asigure beneficiul capitalului învestit în întreprinderi, dar să nu se nesocotească nici drepturile muncii, asigurându-se un trai mai omenesc şi muncitorilor. Să nu se favorizeze numai capitalul.

Interesarea muncitorimii prin participarea într-o măsură oarecare la beneficiile capitalului ar putea îndulci până la un punct oarecare neînţelegerile dintre reprezentanţii muncii şi ai capitalului, şi ar contribui într-o măsură însemnată la creşterea producţiei, fiindcă ar fi interesat şi muncitorul la sporirea producţiei, căci ar primi o sumă din participarea la beneficiul capitalului. Ideea merită să fie studiată cu multă seriozitate, căci ar răpi din mâna reprezentanţilor curentului socialist o armă destul de puternică. Situaţia materială a muncitorimii s-ar îmbunătăţi simţitor şi nevoile ei nu s-ar mai specula cu atâta înlesnire. Şi dacă situaţia maselor muncitoreşti trebuie îmbunătăţită, asta nu înseamnă că trebuie să ceară zgomotos numai dreptul lor, fără să-şi îndeplinească datoriile conştiincios.

Curentul socialist tinde la dărâmarea societăţii actuale şi la crearea alteia care nu se ştie dacă ar fi mai bună. Dacă averile s-ar socializa, desigur că s-ar administra de stat. Experienţa ne-a dovedit însă că statul nu-i întotdeauna cel mai bun gospodar. Când totul se mişcă numai după comanda statului, acesta devine prea atotputernic, nimiceşte iniţiativa particulară, şi în consecinţă împiedică progresul pe toate terenurile. Statul trebuie să ajute iniţiativa particulară care a contribuit într-o măsură însemnată la progres, iar nu s-o desfiinţeze. Afară de asta, curentul socialist se bazează pe lupta de clase. Se ştie însă că toată cetatea ce se dezbină se pustieşte. Armonizarea intereselor tuturor claselor sociale şi îndrumarea spre a lucra întru atingerea unui ţel comun conduce la propăşire. Lupta dintre clasele sociale duce la slăbirea societăţii, iar dacă întârzie măsurile de temperare a luptei, însuşi existenţa societăţii se periclitează.

Deşi curentul socialist este mai puţin brutal ca cel comunist, totuşi periclitează interesele superioare ale oricărui stat şi tinde la distrugerea societăţii. Este mai puţin periculos ca cel comunist, dar în ultima analiză are urmări primejdioase şi deci trebuie să ne ferim de a cădea în mrejele lui.