----------------

 

Carti in site

 

--------------------

POSTUL MARE 2021

Câteva documente despre ultimele evenimente din viaţa Mântuitorului (II)

Raportul lui Pilat, guvernatorul roman al Iudeei, către cezarul Tiberius

 

Raportul lui Pilat constituie încă un document de foarte mare importanţă istorică şi religioasă, care ne arată mustrările de conştiinţă pe care le-a simţit Pilat după osândirea şi executarea lui Iisus Hristos şi motivele care l-au determinat să dea acea sentinţă nedreaptă. Iată şi modul în care s-a ajuns în posesia acestui document de mare preţ pe care un creştin englez, M.D. Nahan, l-a publicat pentru prima oară.

Acest bărbat creştin auzise despre existenţa acestui document de la un student german care, fiind la Roma pentru studii teologice şi căutând cu multă stăruinţă în imensele biblioteci ale Vaticanului, a dat şi peste raportul lui Pilat către cezarul Romei. Însă la început nu l-a socotit atât de important încât să-l copieze.

După câţiva ani însă, într-o discuţie purtată cu englezul M.D. Nahan, el i-a spus acestuia despre document şi a aflat că englezul avea o mare dorinţă de a intra în posesia raportului, motiv pentru care i-a adresat rugăminţi stăruitoare.

Fostul student german, care între timp se întorsese în Westphalia ca profesor de teologie, a intervenit prin cunoscuţii săi de la Vatican ca să-i trimită o copie a acestui document. El l-a rugat pe preotul Preilingheunsen, şeful de gală al Vaticanului, care i-a procurat o copie după original, în limba engleză, care apoi a fost publicată într-un cotidian englez de mare tiraj.

Iată conţinutul acestui document:

 

* * *

 

Nobile suveran, salutare !

 

Cauzele care au provocat această tulburare în Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret. Evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă în scurgerea timpului nu se schimbă cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă zeii au încetat de a mai putea fi crezuţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: ,,Blestemată fie ziua aceea în care am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeei !”

La sosirea mea în Ierusalim am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare, la care am invitat pe tetrarhul Galileei împreună cu arhiereul şi toţi oficianţii lui. La ora anunţată, nici unul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală !

Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine arhiereul ca să-şi ceară scuze pentru purtarea sa. Era grozav de viclean. El pretindea că religiunea sa îl opreşte (pe el şi pe supuşii lui) de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei.

Eu am crezut de bine ca să primesc această scuză, dar tot cu această ocazie m-am convins că cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor şi mi se pare că din toate oraşele cucerite Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit.

Atât de turbulent este acest popor, încât eu trăiesc mereu cu frică, deoarece în orice moment ar putea izbucni o răscoală. Pentru suprimarea ei nu aveam însă decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa.

O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ. Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit.

Se zice că a apărut în Galileea un tânăr predicând, pe un ton blând şi nobil, o altă Lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început mă temeam ca acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se numeşte Siloam, am văzut acolo o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi în toată seninătatea şi calmul lui predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 ani.

N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce – un contrast izbitor între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulus. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruria, aşteptând pe Catilina. Naulus este un vechi băştinaş din Iudeea. Astfel cunoaşte bine limba ebraică.

Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată, am găsit pe Naulus care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus la Siloam. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva ce s-ar asemăna predicilor lui Iisus”.

Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâţia în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut cezarului. Iisus i-a răspuns: ,,Daţi cezarului cele ce se cuvin cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce se cuvin lui Dumnezeu”. Tocmai din cauza înţelepciunii lui eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu. Dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii, ce a caracterizat întotdeauna pe romani.

Omul acesta nu era nici tendenţios, nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări, să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neîmpiedicat de nici un pretorian.

Dacă s-ar întâmpla însă, ferească zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită cu religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora nobilei toleranţe şi prea marii indulgenţe prin care să vină peste noi această soartă şi destin.

Dar libertatea aceasta nemărginită dată lui Iisus a indignat tare pe evrei, dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici. Într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii), şi acesta a fost un bun motiv pentru mine de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le spunea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”. Alteori, indignat de îngâmfatele postiri şi dăruiri ale bogaţilor, le spunea că doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu decât darurile lor bogate.

În fiecare zi se făceau plângeri în sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informat că o nenorocire o să se întâmple acestui om, căci nu va fi fost pentru întâia oară când Ierusalimul voia să omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei profeţi, iar dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la cezarul !

Conduita mea a fost aprobată de senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu parţii, fiindcă altfel eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală.

M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, nobile suverane, în venele mele curge sânge de spaniol amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor. Mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru. Când am dat cu ochii de el mi s-a părut ca şi când o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit, ca un nevinovat. Când a venit la mine s-a oprit deodată şi, ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit !

Câtva timp eu am rămas ca încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om necunoscută numeroşilor noştri pictori şi sculptori care au dat forme la tot felul de zei şi eroi.

„Iisuse !”, i-am zis în cele din urmă, şi limba mea gângăvea ... ,,Iisuse din Nazaret ! Eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire, şi rău nu-mi pare; cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate maiestuoasă care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine (se referă la raportul lui Publius Sentulus), şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic.

Totuşi, nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirare. Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victimă lor. Ai tăi sunt, fără îndoială, aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea (nu a zis puterea mea) este ca pe viitor tu să fii mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă contra ta şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: ‘Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale’. Furtuna îţi va răspunde: ‘Numai singur Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna’. Adevărat zic ţie: ‘Înainte de a înflori rozele Saromului, sângele celui drept va fi vărsat’”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios pentru mine, pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei care abuzează de libertatea dată lor de Roma. Aceşti mizerabili neliniştiţi complotează contra cezarului şi ne ţin într-o frică continuă. Ei nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi piele de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare”.

Cu nepăsare şi clătinându-şi capul, cu har şi cu zâmbet dumnezeiesc, Iisus îmi ripostă: ,,Când ziua aceea va sosi, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo – zise el, arătând cu degetul spre cer. Ceea ce este scris în cărţile profeţilor trebuie să se împlinească !”

,,Tânărule – i-am spus eu pe un ton moale – tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele, cere aceasta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii; aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta să te însoţească, mergi în pace !”

,,Prinţ al pământului, a răspuns Iisus. Nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace, iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşeşte”.

După aceste cuvinte, el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele Pretoriului.

Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, ca să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare în această privinţă, el ar fi ordonat imediat osândirea la moarte a lui Iisus. Însă el, deşi era mândru de cinstea domniei sale, se temea de Senatul roman de a nu comite vreo faptă care ar fi putut să nimicească influenţa sa în faţa Senatului, astfel că nu a luat nici o hotărâre.

Într-o zi, Irod veni la mine în Pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarineanul. Eu i-am spus că, după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale nu pot fi socotite eretice sau primejdioase cu nici un chip, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi, şi la aceasta este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs cu ironie şi, salutându-mă cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor. Conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de excitarea populară care are loc totdeauna la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că arhiereii şi fariseii întrebuinţau tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor.

Primejdia creştea cu fiecare oră. Am scris atunci guvernatorului Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită.

Atunci m-am văzut rămas singur, numai cu o mână de soldaţi – nişte păzitori îmbătrâniţi – în mijlocul unui oraş răsculat, neputincios de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.

Răsculătorii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l !”

Trei partide se uniră împotriva lui Iisus: irodienii, saducheii şi fariseii. Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: urau pe Iisus şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor oraş cu steaguri care purtau chipul împăratului roman, deşi eu, cu acea ocazie, am făcut o greşeală din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor această profanare nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o aveau ei era propunerea mea de a se întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmani pe faţă ai lui Iisus şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani şi jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea. Şi fiind prea slabi şi sfioşi, şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, au fost bucuroşi a se uni cu irodienii şi saducheii.

Pe lângă cele trei partide, mai aveam de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi a se folosi de confuzia şi neînţelegerea ce rezultă din aceasta.

 

Iisus Hristos înaintea lui Anna şi Caiafa

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

În felul acesta, Iisus a fost târât înaintea arhiereului şi condamnat la moarte. Cu această ocazie, Caiafa Arhiereul a săvârşit umilul fapt de supunere. El şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osândirea definitivă asupra lui. Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este galilean, afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod, şi am poruncit să-l trimită la el.

Acest tetrarh viclean şi-a mărturisit însă umilinţa şi, pretextând a avea respect faţă de mine, prin sutaşul cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea sporea numărul tulburătorilor. Ierusalimul era inundat de populaţia de prin Munţii Nazaretului. Se părea că toată Iudeea se află la Ierusalim.

Eu îmi luasem de soţie o domnişoară din gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este sfânt ! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar râul de pe Muntele Kedron curgea plin de sânge. Statuile cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinăuntrul templului s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat, ca îmbrăcat în doliu. O, Pilate ! Rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta sfatul femeii tale ! Blestemele Senatului roman ! Teme-te de puterea cerului !”

Pe la timpul acesta treptele de marmură gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru am întrebat pe popor ce vrea. „Moartea Nazarineanului !”, a fost răspunsul. „Pentru ce crimă ?”, am întrebat eu. „El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele iudeilor”. Eu le-am răspuns că justiţia romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea. „Răstigneşte-l ! Răstigneşte-l !”, izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie.

În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un singur om liniştit şi calm. Acesta era Iisus din Nazaret.

 

Iisus Hristos înaintea lui Pilat

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

După mai multe sforţări, fără rezultat, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care, pentru moment, mi se păru că va servi ca să-l scap cu viaţă: am dat poruncă ca el să fie biciuit. Apoi, cerând ligheanul cu apă, m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta dezaprobarea mea faţă de acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au dat mulţumiţi decât cu viaţa lui.

În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei populare, dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. Într-adevăr, s-ar putea spune că, cu această ocazie, toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umbla pe picioare, ci se purta pe sus, urlând, ca valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată era de la porţile Pretoriului şi până la Muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, de care nu s-au mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui martie. Eu, guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşatul fapt al acestor oameni cruzi, care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră apoi din jurul meu. Ierusalimul scosese afară pe toţi locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Golgota. Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul, pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.

Deodată, se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului şi, aşezându-se deasupra oraşului, l-a acoperit cu un văl, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit pământul.

 

Urcarea pe Cruce

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut atât pe cer, cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Areopagul ar fi exclamat: „Sau autorul naturii suferă, sau universul se sfârşeşte”.

Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată ... ! Mulţimea se întorcea în cetate, de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate, mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut mica trupă de ostaşi trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului îşi învăluiseră capul în semn de întristare.

Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi, şi când aruncau privirea spre Muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea unei alte minuni a naturii.

M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea încă stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.

După un timp, a venit la mine un bătrân, cu un grup de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele, plângând cu amar. Este foarte mişcător să vezi pe un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateea şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”. I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”.

Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulus să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu, după câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia că Iisus s-a sculat din morţi, după cum prezisese el.

 

Îngerul la mormânt, vestind mironosiţelor că Domnul a înviat din morţi

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Îmi rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscută împăratului această întâmplare neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate, am început a face acest raport şi, spre ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele !

Aruncându-mi privirea spre poarta cezarului, am văzut apropiindu-se o trupă de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul cezarului. Erau întăririle ce mi se făgăduiseră, cele două mii de ostaşi aleşi, şi, pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea.

,,A fost hotărât de soartă ! ...”, am strigat eu cu amărăciune, frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită şi ca, pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi !!! ... Soartă crudă, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor !

Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit !”

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al maiestăţii voastre supus.

 
Cu respect şi smerenie,
Guvernatorul Ponţiu Pilat
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a
lunii martie, anul 4147 de la creaţiune

 

Observaţii: Din raportul de mai sus al lui Pilat către cezarul Tiberius reiese că Pilat venise în Ierusalim ca guvernator cu puţin timp înainte ca Iisus Hristos să fi început activitatea Sa misionară şi că El, în predica Sa, avusese o mare influenţă asupra lui.

Faptul că Mântuitorul l-a vizitat pe Pilat arată că El nu împărtăşea ideile fanatice ale iudeilor de a nu intra în casă de păgân. Vedem de asemenea că Pilat şi autorităţile ştiau de propovăduirea Lui şi nu au luat nici o măsură pentru a-L opri, până ce iudeii, irodienii şi saducheii L-au arestat şi au silit pe guvernator să-L condamne.

Acuzaţiile iudeilor că Hristos ar fi învăţat poporul să nu dea tribut cezarului nu erau crezute de Pilat. Faptul că Pilat cedează la presiunea iudeilor şi osândeşte pe Hristos la moarte dovedeşte cât de nestatornică şi nesigură este justiţia omenească.

Raportul lui Pilat corespunde întru totul relatărilor din Evanghelie cu privire la interogatoriul luat lui Iisus, trimiterea Lui la Irod şi împăcarea lui Pilat cu Irod.

Un lucru însă lipseşte din raportul lui Pilat către cezarul, şi anume textul sentinţei de condamnare a lui Iisus. Probabil că motivul acestui fapt a fost teama ca nu cumva cezarul Tiberius să-l considere nedrept. De aceea, Pilat se strădui să-l facă pe Tiberius să înţeleagă că el nu a făcut altceva decât să aprobe sentinţa dată deja de Tribunalul Ecleziastic Iudaic.

Cu toate acestea, cezarul a putut deduce din raportul lui că procedura lui Pilat nu a fost dreaptă şi atât din acest motiv, cât şi din cauza plângerii împotriva lui, Pilat a fost detronat şi internat din care cauză el şi-a pus capăt zilelor.

Ca Iuda vânzătorul, tot aşa Pilat şi îndeosebi întregul Ierusalim au fost loviţi de mânia dumnezeiască.

Irod, tetrarhul Galileei, despre care este vorba în raport, este fiul lui Irod cel Mare, care a poruncit uciderea pruncilor din Betleem după naşterea lui Iisus Hristos. El era bun prieten al fariseilor şi avea un mare partid în Ierusalim, cu numele de irodieni. Tot acesta a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, a omorât pe Iacov, fratele lui Ioan Evanghelistul, şi voia să-l omoare şi pe Petru, dar mânia lui Dumnezeu l-a ajuns, că îngerul Domnului l-a lovit şi a murit mâncat de viu de viermi, tocmai când vroia să-şi întindă puterea regală şi asupra altor provincii (Faptele Apostolilor 12, 23).

Dumnezeu nu lasă nepedepsiţi pe prigonitorii fiilor Săi ...