----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XIV)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episoadele precedente

 

2. Cultul nimicului

„Nimicul”, în sensul în care îl înţelege nihilismul modern, este un concept unic pentru tradiţia creştină. ,,Nefiinţa” din diversele tradiţii răsăritene este o concepţie cu totul diferită, pozitivă; cea mai apropiată noţiune a lor de ideea de nihil este noţiunea obscură de ,,haos” primar. Dumnezeu a grăit doar în chip neclar şi indirect altor popoare; numai poporului Său ales i-a dezvăluit plinătatea adevărului cu privire la începutul şi sfârşitul lucrurilor.

Într-adevăr, pentru alte popoare şi pentru raţiunea lipsită de ajutor, una dintre cele mai greu de înţeles învăţături creştine este creatio ex nihilo: crearea de către Dumnezeu a lumii nu din Sine, nu din vreo materie preexistentă sau din haosul primar, ci din nimic; în nici o altă învăţătură nu este afirmată atât de limpede atotputernicia lui Dumnezeu. Minunăţia nicicând obscură a creaţiei lui Dumnezeu îşi are temelia tocmai în acest fapt, că ea a fost chemată la existenţă din absolută inexistenţă.

Dar, se poate întreba, ce legătură are nihilismul cu o asemenea învăţătură ? El are o relaţie de negare. „Ce înseamnă nihilismul – spune Nietzsche într-o declaraţie a cărei ultimă frază noi am citat-o deja într-un context diferit – ? Că cele mai înalte valori îşi pierd valoarea. Nu există un scop. Nu există răspuns la întrebarea: ’de ce ?’”[1] Într-un cuvânt, nihilismul îşi datorează întreaga existenţă unei tăgăduiri a Adevărului creştin; el găseşte lumea „absurdă”, nu ca urmare a ’căutării’ despătimite în chestiune, ci din incapacitatea sau lipsa de dorinţă de a crede semnificaţia ei creştină. Doar oamenii care au crezut cândva că ei cunoşteau răspunsul la întrebarea „de ce ?” ar putea fi dezamăgiţi să „descopere” că nu a existat un răspuns la urma urmei.

Însă, dacă creştinismul ar fi doar o religie sau filozofie între multe altele, tăgăduirea lui nu ar fi o chestiune de o aşa de mare importanţă. Joseph de Maistre – care a fost perspicace în critica sa la adresa Revoluţiei Franceze, chiar dacă ideile sale mai pozitive nu trebuie crezute – a înţeles exact sensul, şi într-o vreme când efectele nihilismului erau mult mai puţin evidente decât sunt astăzi.

 

Joseph de Maistre

 

„Au existat întotdeauna unele forme de religie în lume şi oameni răi care s-au opus lor. Impietatea a fost întotdeauna o crimă, de asemenea ... Dar numai în sânul adevăratei religii poate exista adevărata impietate ... Impietatea nu a produs niciodată în vremurile trecute relele pe care le-a pricinuit în zilele noastre, deoarece vina sa este întotdeauna direct proporţională cu luminarea care o înconjoară ... Deşi au existat întotdeauna oameni hulitori, nu a existat niciodată, înainte de secolul al XVIII-lea, şi în inima creştinismului, o răscoală împotriva lui Dumnezeu35.

Nici o altă religie nu s-a afirmat atât de mult şi atât de puternic precum creştinismul, deoarece vocea lui este Vocea lui Dumnezeu, şi Adevărul lui este absolut; şi nici o altă religie nu a avut un duşman atât de radical şi de intransigent ca nihilismul, fiindcă nimeni nu se poate împotrivi creştinismului fără să se bată cu Dumnezeu Însuşi.

A lupta împotriva lui Dumnezeu Însuşi care l-a creat [pe om] din nimic necesită, desigur, o anumită orbire, ca şi iluzia puterii; dar nici un nihilist nu este atât de orb încât să nu simtă, oricât de vag, consecinţele finale ale acţiunii sale. „Anxietatea” fără nume a atât de multor oameni de astăzi adevereşte participarea lor pasivă la programul antiteismului; discursul mai articulat al unui „abis” care pare să se fi deschis înlăuntrul inimii omului. Această „anxietate” şi acest „abis” sunt exact nimicul din care Dumnezeu a chemat pe fiecare om la existenţă, şi în care omul pare să cadă când Îl neagă pe Dumnezeu şi, în consecinţă, neagă propria creare şi propria fiinţă.

Această frică de a ,,cădea din fiinţă”, ca să spunem aşa, este cel mai răspândit soi de nihilism astăzi. Este tema constantă a artelor şi nota predominantă a filozofiei „absurde”. Dar există un nihilism mai conştient, nihilismul antiteistului explicit, care a fost responsabil mai direct de calamităţile secolului nostru. Pentru omul suferind de un asemenea nihilism, simţul căderii în abis, departe de a sfârşi în anxietate pasivă şi disperare, este transformat într-o frenezie a energiei satanice care îl împinge să atace întreaga creaţie şi să o cufunde, dacă poate, în abis odată cu el. Însă în cele din urmă, un Proudhon, un Bakunin, un Lenin, un Hitler, oricât de mari ar fi fost influenţa şi succesul lor temporare, trebuie să cadă; ei trebuie chiar să adeverească, împotriva voinţei lor, Adevărul pe care l-ar distruge. Pentru că strădania lor de a nihiliza creaţia, şi prin urmare de a anula actul de creaţie al lui Dumnezeu prin întoarcerea lumii la însăşi nimicul din care a ieşit, nu este decât o parodie inversată a creaţiei lui Dumnezeu[2]; şi ei, asemenea tatălui lor diavolul, nu sunt decât imitatori debili ai lui Dumnezeu care, în încercarea lor, „dovedesc” existenţa Dumnezeului pe care Îl neagă, şi în căderea lor adeveresc puterea şi slava Lui.

Nici un om, am spus-o îndeajuns de des, nu trăieşte fără un dumnezeu; deci cine – sau ce – este dumnezeul nihilistului ? Este nihil, nimicul însuşi – nu nimicul absenţei sau inexistenţei, ci al apostaziei şi negării; „cadavrul” „Dumnezeului mort” este cel care îl apasă atât de mult pe nihilist. Dumnezeul din zilele noastre atât de real şi de prezent pentru creştini nu poate fi lichidat peste noapte; un monarh atât de absolut nu poate avea un succesor imediat. Aşa se face că, în momentul actual al istoriei spirituale a omului – după cum se ştie, un moment de criză şi de tranziţie –, în mijlocul credinţei omului stă un Dumnezeu mort, un gol imens. Nihilistul vrea ca lumea, care gravita odinioară în jurul lui Dumnezeu, să graviteze acum în jurul nimicului.

Este cu putinţă aceasta ? O ordine întemeiată pe nimic ? Bineînţeles că nu este cu putinţă; este o contradicţie în sine, este sinucidere. Dar haideţi să nu aşteptăm coerenţă de la gânditorii moderni; acesta este în realitate punctul în care a ajuns în vremea noastră gândirea modernă şi Revoluţia ei. Dacă este un punct care poate fi menţinut doar pentru un moment, dacă a fost atins numai pentru a fi înlocuit foarte curând, realitatea sa nu poate fi negată pentru toate acestea. Există multe semne, pe care le vom analiza în vremea lor, că lumea a început să iasă din „era nihilismului” de la sfârşitul ultimului război mondial încoace, şi [se îndreaptă] către un fel de „nouă eră”; dar în orice caz această „nouă eră”, dacă vine, nu va vedea învingerea nihilismului, ci desăvârşirea lui.

Revoluţia dezvăluie cea mai adevărată faţă a sa în nihilism; fără pocăinţă – şi nu a existat nici una – ceea ce vine după [epoca nihilistă] nu poate fi decât o mască care ascunde acelaşi chip. Fie făţiş în antiteismul explicit al bolşevismului, fascismului, nazismului, fie pasiv în cultul indiferenţei şi disperării, al „absurdului” şi „existenţialismului”, omul modern şi-a dezvăluit în mod limpede hotărârea de a trăi de acum înainte fără Dumnezeu – cu alte cuvinte, într-un gol, în nimic. Înaintea secolului nostru, oamenii bine intenţionaţi se puteau încă amăgi că „liberalismul” şi „umanismul”, „ştiinţa” şi „progresul”, revoluţia însăşi şi întreaga cale a gândirii moderne erau ceva „pozitiv” şi chiar, într-un sens vag, Îl aveau pe ,,Dumnezeu” de partea lor. Acum este cât se poate de clar că Revoluţia şi Dumnezeu nu pot avea nimic în comun; nu este defel loc pentru Dumnezeu într-o filozofie modernă consistentă. Toată gândirea modernă ulterioară, indiferent de masca pe care şi-o poate asuma, trebuie să presupună acest lucru, trebuie să fie clădită pe vidul lăsat de „moartea lui Dumnezeu”. În realitate, Revoluţia nu poate fi încheiată până când ultimul vestigiu al credinţei în adevăratul Dumnezeu nu este dezrădăcinat din inimile oamenilor şi toţi vor învăţa să trăiască în acest gol.

Coerenţa decurge din credinţă. Lumea credinţei, care era odinioară lumea normală, este o lume extrem de coerentă, deoarece în ea totul este orientat către Dumnezeu ca spre începutul şi sfârşitul ei, şi din această orientare îşi dobândeşte sensul. Răzvrătirea nihilistă, distrugând această lume, a inspirat o lume nouă: lumea „absurdului”. Acest cuvânt, foarte la modă în zilele noastre pentru a descrie condiţia omului contemporan, are de fapt, dacă este înţeles cum se cuvine, o semnificaţie profundă. Căci dacă nimicul este centrul lumii, atunci lumea, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, este incoerentă, eşuează în a rămâne unită, este absurdă. Nimeni nu a zugrăvit mai limpede şi mai succint această lume ca Nietzsche, „profetul” ei, şi în însuşi fragmentul în care el a proclamat mai întâi primul său principiu, „moartea lui Dumnezeu”.

„Noi L-am ucis (pe Dumnezeu), tu şi cu mine ! Noi suntem cu toţii ucigaşii Lui ! Dar cum am făcut aceasta ? Cum am putut să bem dintr-o sorbitură marea ? Cine ne-a dat buretele pentru a şterge tot orizontul ? Ce am făcut când am dezlegat acest pământ de soarele său ? Încotro se îndreaptă acum ? Încotro ne îndreptăm ? Departe de toţi sorii ? Nu ne izbim fără încetare ? În spate, în lături, în faţă, în toate direcţiile ? Există încă un deasupra şi un dedesubt ? Nu rătăcim noi oare, ca prin nimicul infinit ? Nu ne întinează acest spaţiu gol ? Nu a devenit mai rece ? Nu vine noaptea neîncetat, tot mai întunecată ?”[3]

Aşa este universul nihilist, în care nu există nici sus, nici jos, nici corect sau greşit, nici adevărat sau fals, fiindcă nu mai există nici un punct de orientare. Acolo unde era odinioară Dumnezeu, nu este nimic acum; acolo unde era odinioară autoritate, ordine, certitudine, credinţă, acum este anarhie, confuzie, acţiune arbitrară şi lipsită de principii, îndoială şi disperare. Acesta este universul atât de viu descris de catolicul suedez Max Picard, ca fiind lumea „fugii de Dumnezeu” şi, pe de altă parte, lumea ,,discontinuităţii” şi „incoerenţei”[4].

Nimic, incoerenţă, antiteism, ură faţă de adevăr: ceea ce am discutat în aceste pagini este mai mult decât simplă filozofie, mai mult chiar decât o răzvrătire a omului împotriva unui Dumnezeu pe care el nu-L mai slujeşte. O inteligenţă subtilă se află în spatele acestor fenomene, şi într-un plan complicat în care filozoful şi revoluţionarul deopotrivă doar lucrează şi nu poruncesc; noi avem de-a face cu lucrarea satanei.

Mulţi nihilişti, într-adevăr, departe de a contesta acest fapt, se mândresc cu el. Bakunin se socotea de partea lui ,,satan, rebelul veşnic, primul liber cugetător şi eliberator al lumilor”[5]. Nietzsche s-a proclamat pe sine „antihrist”. Poeţii, decadenţii şi avangarda în general, din epoca romantică încoace, au fost foarte fascinaţi de satanism, şi unii au încercat să facă din el o religie. Proudhon l-a invocat fără echivoc de fapt pe satan:

„Vino la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi ! Diavol pe care credinţa părinţilor mei te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Voi îndeplini funcţia de purtător de cuvânt pentru tine şi nu-ţi voi cere nimic”[6].

Ce trebuie să creadă creştinul ortodox despre astfel de cuvinte ? Apologeţii şi erudiţii gândirii nihiliste, când socotesc asemenea fragmente ca fiind demne de vreun comentariu, de obicei le resping ca exagerări fanteziste, ca metafore îndrăzneţe pentru a exprima o „răzvrătire” probabil copilărească. Fără îndoială, trebuie să admitem că există o trăsătură juvenilă în expresia celui mai modern „satanism”; cei care îl invocă atât de uşor pe satan şi se proclamă antihrist pot avea foarte puţină cunoştinţă despre importanţa deplină a cuvintelor lor, şi puţini intenţionează ca ele [cuvintele] să fie luate cu toată seriozitatea. Această bravură naivă dezvăluie însă un adevăr mai profund. Revoluţia nihilistă se împotriveşte autorităţii şi ordinii, Adevărului, lui Dumnezeu; şi a face aceasta înseamnă în mod limpede a fi de partea lui satan. Nihilistul, de vreme ce el nu crede de obicei nici în Dumnezeu, nici în satana, poate crede că este o simplă ingeniozitate a-l apăra, în lupta sa împotriva lui Dumnezeu, pe vrăjmaşul vechi de veacuri al lui Dumnezeu; dar în timp ce poate crede că nu face decât să se joace cu cuvintele, el grăieşte de fapt adevărul.

 

Juan Donoso Cortes (1809-1853) a fost un teoretician politic şi diplomat catolic conservator

 

De Maistre, şi mai târziu Donoso Cortes, scriind într-o vreme în care Biserica Romei era mai conştientă de semnificaţia Revoluţiei decât este acum, şi era capabilă încă să ia o atitudine fermă împotriva ei, numeau Revoluţia o manifestare satanică; iar istoricii au râs de ei. Probabil, puţini râd astăzi când aceeaşi frază este folosită – cu toate că arareori cu toată seriozitatea până şi astăzi – pentru naţional-socialism sau bolşevism; şi unii pot chiar să înceapă să suspecteze că există forţe şi cauze care au scăpat întrucâtva atenţiei privirii lor luminate.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Dorinţa de putere, p. 8.

35 Despre Dumnezeu şi societate (Eseu despre principiul generator al constituţiilor politice şi al altor instituţii omeneşti), Compania Henry Regnery (ediţia Gateway), 1959, p. 84-86.

[2] Potrivit Josef Pieper, Sfârşitul timpului, p. 58.

[3] Înţelepciunea veselă, p. 125.

[4] A se vedea Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Henry Regnery Company, 1951; şi Hitler în noi înşine, Henry Regnery Company, 1947.

[5] Dumnezeu şi statul, p. 2.

[6] Ideea generală a revoluţiei; de asemenea Justiţia, III, p. 433-434 (de Lubac, 173).