----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXII)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episoadele anterioare

 

22. VATICAN ŞI BABILON

Ruptura de veacuri a latinilor de Biserica Universală le-a întunecat ireversibil înţelegerea adevărului şi conştiinţa duhovnicească. Nu întâmplător fondatorii Reformei şi adepţii lor, care urau minciunile romano-catolicismului, nu s-au alăturat niciodată sfintei Ortodoxii. Nu au făcut-o nici vechii catolici[1], nici oamenii remarcabili precum Mgr. Strossmayer citat mai sus (care s-a opus deschis dogmei infailibilităţii) şi Lefebvre, care s-a rupt de Vatican. Amândoi au rămas robi ideologiei papiste. Zugrăvind ,,nelegiuirea” Conciliului Vatican II în capitolul intitulat ,,Complotul liberal al satanei”, cel din urmă deplânge faptul că acest conciliu care s-a declarat pastoral, nu doctrinar, şi-a îndreptat toată atenţia către chestiuni de aggiornamento şi ecumenism. În opinia lui Lefebvre, aceasta a condus la faptul că Papa Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea ,,s-au lipsit de harul infailibilităţii care i-ar fi putut apăra de toate erorile[2]. Cu toate că au remarcat abaterile particulare ale Vaticanului şi şi-au exprimat indignarea faţă de ele, nici Levebvre, nici alţii ca el nu par capabili să discearnă că motivul pentru acestea este starea în general deplorabilă, dacă nu teribilă, a romano-catolicismului. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre mulţi teologi ortodocşi, care condamnă abaterile particulare ale papismului părând în necunoştinţă de cauză în ce priveşte apostazia totală a romano-catolicismului.

O mie de ani de încălcare a dogmelor Sfintei Biserici de către latini a dat naştere în mod inevitabil spiritualităţii false îmbibată cu aderenţa fariseică la lege, care include atitudinea lor cazuistică calculată faţă de Dumnezeu, faţă de chestiunea mântuirii şi faţă de sfintele taine. Pe lângă abaterile anterioare de la Ortodoxie din domeniul dogmatic, Roma îngăduie şi abateri în săvârşirea tainelor şi riturilor bisericeşti, ca şi abateri de la canoanele bisericeşti. Acest subiect ar putea umple o carte separată. Noi vom enumera doar câteva dintre abateri: stropirea în locul întreitei cufundări la botez; săvârşirea proscomidiei (slujba pregătirii) cu pâine nedospită, desfiinţarea ,,epiclezei”, lipsirea copiilor de sfânta împărtăşanie şi a adulţilor de sângele Domnului; postul în zilele de sâmbătă şi nerespectarea zilelor de post; celibatul clericilor (contrar canonului 5 apostolic, canonului 13 al Sinodului din Trullo, şi canonului 4 al Sinodului din Gangra); introducerea neorânduielii în ierarhia clericală ca urmare a instituirii rangului de ,,cardinal” necunoscut Bisericii; interdicţia dată laicilor pe parcursul multor veacuri de a citi Sfânta Scriptură. Făcând credinţa lor searbădă, romano-catolicii cultivă o înşelare duhovnicească evidentă şi un misticism fals, care încurajează senzualitatea, făcându-i pe ei să o considere sfinţenie. Ei practică pe scară largă o afectare dubioasă şi o exaltare însoţită de stigmate şi vedenii, străine ascetismului Bisericii şi dând naştere pseudo-cultelor caracteristic latine ale Inimii lui Iisus, Inimii Maicii Domnului etc. În fine, prin hotărârile Conciliului Vatican II, papismul a tăiat ultimele sale legături cu tradiţia patristică şi acum este un prototip total al pseudo-bisericii lui antihrist care urmăreşte scopul de a seduce şi a înşela de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24).

În prezent, romano-catolicismul expune de departe cea mai respingătoare imagine de până acum. ,,Clericii şi teologii romano-catolici se îndepărtează cât pot de repede de orice formă de creştinism pe care ei ar fi putut-o avea odinioară” (Comparaţi: Deci vedeţi cum auziţi; că cel ce are, se va da lui, şi cel ce nu are, şi ce i se pare că are, se va lua de la dânsul [Luca 8, 18]). Cu toate că aceasta a avansat de câţiva ani, şi liberalii nu au dat nici un semn de remuşcare sau dorinţă de a schimba direcţia activităţilor lor, papa refuză să-i critice. Această stare de lucruri i-a făcut pe mulţi să observe că, în chestiuni de credinţă – cazul acum răposatului teolog romano-catolic Hans Kung fiind un indiciu –, papa va disciplina astfel de indivizi doar când ei pun la îndoială dogma supremaţiei papale şi infailibilităţii papale. Cu alte cuvinte, pentru papalitate, interesul primordial îl constituie chestiunile de autoritate[3].

În ultima vreme, multe ziare şi periodice catolice importante s-au alăturat numeroaselor periodice seculare însemnate care, în publicaţiile lor, nu L-au acceptat pe Mântuitorul ca persoană istorică, au atacat Sfânta Tradiţie şi întregul creştinism în general. Astfel, paginile periodicului Lumea Catolică au prezentat reflecţiile părintelui John Meier, profesor la Universitatea Catolică din America, care într-una din lucrările sale dubioase Un iudeu de la periferie: regândindu-L pe Iisus cel istoric, se îndoieşte printre altele nu numai de autenticitatea cuvintelor Domnului nostru Iisus Hristos, ci şi de Învierea Sa. Acolo s-au tipărit şi ideile profanatoare ale lui John Dominic Crossan, profesor de studii religioase la Universitatea DePaul din Chicago, ale părintelui Jerome Neyrey, profesor la Universitatea Catolică din Notre Dame, care a publicat lucrarea blasfematoare Iisus ţăranul: privindu-L pe Iisus dintr-o perspectivă culturală şi socială, şi ideile la fel de lipsite de evlavie ale părintelui Raymond Brown.

Acest teolog modernist, care se opune energic caracterului istoric al Bibliei şi principalelor fundamente ale învăţăturii creştine, a fost descris de Time ca ,,probabil cel dintâi cărturar scripturistic romano-catolic din SUA”. Brown a fost numit de Papa Paul al VI-lea în Comisia Biblică Pontificală Romană şi, cu aprobarea Vaticanului, a lucrat mulţi ani pentru Comisia Credinţă şi Ordine a Consiliului Mondial al Bisericilor. În Comentariu biblic la noua ediţie a Fericitului Ieronim, pe care Brown l-a redactat împreună cu alţi doi învăţaţi romano-catolici liberali, el exprimă nu numai propriile opinii, ci şi vederile a 70 colaboratori care reprezintă universităţile, colegiile şi seminariile romano-catolice din SUA, Canada şi alte ţări[4]. Autorii acestei lucrări sunt de părere că Domnul Iisus Hristos nu este Fiul din vecie al lui Dumnezeu Tatăl, care a înviat din morţi, şi creştinismul nu este credinţa revelată dumnezeieşte, ci o religie făcută de om care a evoluat treptat. În plus, ei împărtăşesc vederile papei care spune că evreii, musulmanii şi alţi necreştini se închină Dumnezeului adevărat şi se vor mântui fără credinţa în Iisus Hristos. Ideile părintelui Raymond Brown despre Mântuitorul nostru sunt de aşa natură încât îi permit rabinului Burton Visotzky de la Seminarul Teologic Evreiesc din New York să spună că el l-a numărat printre rabinii săi[5].

Registrul Catolic Naţional (3 ianuarie 1994) a publicat interviul cu părintele Marcel Jacques Dubois, ,,cel mai cunoscut şi respectat specialist în dialogul iudeo-catolic din Israel”, care slujeşte ca reprezentant şi consultant al Comisiei Pontificale pentru Relaţii Religioase între Israel şi Vatican. Acest cleric catolic nu crede că creştinismul este singura religie revelată dumnezeieşte, şi Iisus Hristos singura cale de mântuire. El declară că ,,un evreu credincios identităţii sale, şi mai ales Torei şi care pune în practică legile sale, este în contact cu Dumnezeu, exact aşa cum noi (adică, creştinii) suntem în comuniune cu El prin Iisus Hristos”. Potrivit lui, ,,budiştii, şintoiştii şi hinduşii nu au nici un motiv să fie tulburaţi de Iisus Hristos. El nu este în tradiţia lor. Timp de mai mult de 20 veacuri noi am fost dezbinaţi de o ceartă de familie, de una sângeroasă. Subliniez că noi suntem o singură familie. Noi suntem martori ai aceluiaşi Dumnezeu (sic!) şi ne gândim la una şi aceeaşi împărăţie (sic!)”.

De vreme ce părintele Dubois este specialistul şi reprezentantul Vaticanului în chestiuni interreligioase, noi trebuie să conchidem că vederile pe care le exprimă sunt în mod oficial cele ale Curiei Romane.

Dubois, Brown, Meier, Crossan şi sute de alţi teologi şi clerici romano-catolici care propagă opiniile lor anticreştine, deschis păgâne pretutindeni în lume, rămân nu doar nepedepsiţi, ci chiar necenzuraţi de Vatican. Dimpotrivă, papa susţine că vederile exprimate de părintele Brown (şi cei asemenea lui) ar trebui tolerate în sânul Bisericii Romano-Catolice. Însă, potrivit cerinţelor bunului simţ trebuie recunoscut că oficialii ,,care şi-au dat acordul pentru lucrările lor – nihil obstat, imprimatur ar trebui daţi în vileag fie pentru incompetenţa lor, fie pentru complicitate”[6].

Blasfemia teoretică a papiştilor se aplică şi în practică. Conciliul Vatican II a deschis considerabil uşile către toate felurile posibile de preacurvie duhovnicească: sincretism, naturalism, marxism, renovaţionism etc. Astăzi, papa şi catolicismul aflat sub călăuzirea sa încurajează tot mai mult ideologia New Age, această mişcare planetară contemporană a ,,prinţului acestei lumi” şi legiunii sale căreia i se face publicitate pretutindeni şi este mărturisită de aproape întreaga populaţie a pământului: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Neo-păgânismul mişcării New Age cu numeroşii săi zei, cu ezoterism, ocultism şi magie neagră practicată pe scară largă, a fost cultivat şi adoptat de Vatican şi Geneva înainte ca el să devină o manifestare zilnică pentru masele descreştinate, telespectatorii manipulaţi de televiziune, şi dependenţii de calculator. Este binecunoscut faptul că în America şi în alte ţări există parohii catolice care oferă ,,un curs de miracole” sau pregătire în ,,tâlcuirea viselor”. La câteva seminarii, profesorii folosesc ,,imagistica călăuzită” pentru a-şi conduce studenţii către ,,înălţarea energiei” şi ritualuri de vrăjitorie în timpul orelor de liturgică[7]. Practicarea de ,,Yoga creştină”, ,,Zen-Budism creştin” şi culte orientale a devenit rutina multor mânăstiri şi şcoli catolice. Prin urmare, mai deloc surprinzătoare, deşi înspăimântătoare sunt rezultatele sondajului opiniei publice condus de Centrul de Resurse Religioase Princeton în 1994: aproape 60% dintre catolicii americani au spus că credinţele New Age şi catolicismul sunt întru totul compatibile (23% dintre protestanti sunt de această părere). Potrivit sondajului Gallup, doar câţiva dintre ei ştiu ce este euharistia. Chiar atunci când li s-a citit definiţia catolică a prezenţei reale a lui Hristos, doar 30% au recunoscut-o; dintre cei mai tineri doar 21%[8].

Atitudinea Vaticanului faţă de universalismul antiscripturistic este mai mult decât binevoitoare. De mulţi ani, fără a se teme că-L ofensează pe Domnul, papiştii au aprobat un amestec urât de creştinism şi credinţe indigene ale aborigenilor. Acesta este practicat pe scară foarte largă în America Latină unde catolicismul reprezintă un melanj de vrăjitorie indigenă şi ocultism precum umbanda. Serviciul de Ştiri Global al BBC informează că Biserica Romano-Catolică din Brazilia admite misticismul şi spiritismul local în credinţele romane convenţionale[9]. În Guatemala, credinţele romane s-au amestecat cu religia mayaşă indigenă predominantă, care poate fi observată în catedralele însemnate. În India înfloreşte aşa-zisul hindu-catolicism, răspândit de călugărul Abhishiktananda, alias Dom Henri le Saux. Pe lângă faimosul iezuit şi marxist Pierre Teilhard de Chardin, care a avut o mare influenţă asupra mişcării New Age, mare succes în această direcţie au dobândit binecunoscuţi susţinători catolici ai sincretismului, precum Thomas Merton, părintele Bede Griffiths şi Don Aelred Graham. Folosind concepte moderne (precum evoluţie spirituală cosmică, punctele Omega şi altele), ei contribuie la răspândirea amalgamului interreligios în care creştinismul este considerat egal cu hinduismul, budismul şi mahomedanismul, defăimând şi devalorizând astfel Întruparea Domnului.

Astăzi, Vaticanul a devenit centrul unei pregătiri sincretiste care tăgăduieşte cu totul soteriologia creştină. Acest fapt este confirmat chiar de o trecere sumară în revistă a declaraţiilor sale oficiale.

Sodomia gălăgioasă şi toate soiurile de ,,scandaluri sexuale”, care au devenit pedeapsa clerului papist şi a multor parohii din diferite ţări, constituie un simptom al agoniei duhovniceşti a catolicismului. Activitatea clericilor, maicilor, episcopilor şi unor cardinali homosexuali subminează toate temeliile moralităţii creştine[10]. Un seminar de trei weekend-uri ţinut la parohia Sfântul Nume al lui Iisus de Dioceza de Rochester a Episcopului Matthew Clark este un exemplu de promovare agresivă a homosexualităţii şi stilului de viaţă homosexual. În această iniţiativă neruşinată, blasfematoare, Episcopul Clark a fost susţinut de consilierii săi cei mai de nădejde, inclusiv preoţi, călugări, foste călugăriţe, ca şi de H. Darrell Lance, specialist în Vechiul Testament şi fost profesor la Şcoala Religioasă Rochester-Colgate. Vorbind din altarul bisericii, el a spus audienţei sale că cele mai vechi liturghii ale Bisericii Catolice erau slujbe de cununii homosexuale, care există dinaintea riturilor pentru căsătoria ,,heterosexuală” ... Un anunţ care a apărut pe 10 aprilie 1994 în Buletinul de ştiri al Catedralei Inimii Sacre îi invita pe enoriaşi să discute despre învăţătura biblică şi modul de a gândi şi experienţele catolicilor homosexuali şi lesbiene[11].

... Din experienţa ascetică a Sfinţilor Parinţi cunoaştem că după încercările nereuşite ale unui diavol de a corupe pe luptătorul duhovnicesc, îşi face apariţia un diavol mai puternic sub forma unui înger de lumină (II Corinteni 11, 14) care încearcă să-l cucerească, să-i câştige încrederea, ademenindu-l astfel către pierzare. Astăzi, această ademenire are loc pe scară globală. În lumea noastră, în care conştiinţa majorităţii oamenilor este manipulată în mod neruşinat de mass-media, oricine poate să atragă cu uşurinţă şi repede simpatia generală şi încrederea. Tot ce trebuie să facă cineva este să îmbrace făţărnicia în gesturi şi cuvinte mai mult sau mai puţin plauzibile, mai ales când se tratează subiecte sensibile, precum ecologia, însămânţarea artificială şi avorturile, divorţul, violenţa şi dependenţa de droguri. Foarte eficiente sunt de asemenea discursurile mobilizatoare şi lamentările privind omenirea dezbinată, care are nevoie să fie unită fără întârziere ...

Papa Ioan Paul al II-lea în special a devenit faimos cu ,,călătoriile apostolice”, al căror ţel era ,,îmbogăţirea reciprocă a religiilor”. El călătoreşte neobosit pretutindeni în lume cu scopul ,,lărgirii orizonturilor interreligioase”. Nu numai în biserici, ci şi pe stadioane imense, el atrage mulţimi de mii de oameni şi se străduieşte să ,,păstorească” cel mai mare număr de oameni cu putinţă din cele mai diverse religii şi confesiuni. Vai vouă, ... fariseilor făţarnici ! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un nemernic, şi dacă se face, îl faceţi pre el fiu gheenei îndoit decât pre voi (Matei 23, 15).

Cu toate acestea, tiara şi veşmintele strălucitoare nu pot ascunde partea întunecată a misiunii papale: în acţiunile papei, ecumenismul îşi arată tot mai mult faţa apocaliptică, de fiară. Vaticanul şi Babilonul au devenit înrudite, şi potrivit cu duhul vremurilor noastre sprinten asemenea şerpilor şi mobil ca avioanele şi telefoanele. Tacticile rafinate ale Vaticanului cu privire la ecumenism constau în faptul că până recent, în timp ce a reuşit pe parcursul câtorva decenii să rămână în mod oficial în afara Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), în fapt a fost unul din principalii animatori şi lideri ai mişcării ecumenice, şi în mod evident are cheile către straturile infernale ale CMB ...

 

Papa Romei – arhipăstorul omenirii

,,Îmbrăţişare frăţească” a patriarhului Athenagora şi Papei Paul al VI-lea al Romei

 

Aspirând la rolul de lider religios mondial şi nedorind să piardă această poziţie sublimă prin participarea în termeni egali cu alte confesiuni în CMB (cum se poate plasa cineva pe picior de egalitate cu toate soiurile de protestanţi şi alţi ,,schismatici” ?!), papa nu a permis multă vreme Vaticanului să se alăture structurilor oficiale ale acestei organizaţii. Dar în acţiunile sale specifice, el i-a întrecut demult pe oficialii ecumenişti. Bisericile vechi catolice s-au stăpânit şi au răbdat multe sub Papa Ioan Paul al II-lea.

Pe 26 octombrie 1986, la Assisi (Italia), acest papă a convocat 150 reprezentanţi ai diverselor religii ale lumii pentru ,,rugăciune comună pentru pace”.

,,Aproapte toate credinţele religioase existente au fost reprezentate acolo, inclusiv până şi închinătorii lui satan, felurite triburi africane sălbatice şi indieni americani. Dalai Lama al Tibetului a fost printre primii care au răspuns invitaţiei papei ... O rugăciune comună înspăimântătoare a tuturor acestor grupări a avut loc în Biserica creştină Sfânta Maria a Îngerilor din Assisi. Budiştii şi liderii triburilor păgâne sălbatice au apărut în veşmintele lor ritualice. Papa a urmărit cu afecţiune diversele acte ritualice ale musafirilor săi. Cu capul înclinat într-o parte, el a privit cu respect cum doi şefi de triburi indiene au fumat ’pipa păcii’ în cinstea unui mare spirit ceresc ... ’Trebuie să fie pace pe pământ înainte de a dobândi pacea în inimile noastre’, a spus unul din cei doi şefi de trib, exprimând astfel ideea opoziţiei totale a religiei sale faţă de creştinism. În Biserica Sfântul Grigorie, şeful de trib indian din America a anunţat că pe lângă închinarea la diavol tradiţională, pe care el o reprezintă, el este romano-catolic ![12] Ar trebui menţionat că o delegaţie a Patriarhiei Moscovei a fost de asemenea prezentă la Assisi.

Iată şi câteva comentarii despre această ,,Adunare de la Assisi” făcute în ziarul italian Si Si No No: ,,Domnul nostru nu a fost nicicând ofensat într-un mod atât de neruşinat, iar sfintele Sale lăcaşuri nu au fost nicicând atât de pângărite, Vicarul Său atât de umilit, poporul Său atât de scandalizat de păstorii Lui, ca la Assisi. Superstiţiile câtorva religii false practicate la Assisi pălesc în comparaţie cu trădarea Domnului nostru de către aceşti păstori.

În Biserica Sfântul Petru, călugării budişti l-au adorat pe Dalai Lama (pentru ei, o reîncarnare a lui Buddha). În aceeaşi biserică, o statuie a lui Buddha a fost aşezată pe masa altarului principal.

În Biserica Sfântul Grigorie, amerindienii şi-au pregătit pipa păcii pe altar; în Biserica Sfânta Maria Mare, hinduşii, şezând în jurul altarului, au invocat toată gama de zei hinduşi; în Biserica Sfânta Maria a Îngerilor, Papa Ioan Paul al II-lea a stat într-un semicerc cu scaune întru totul identice printre conducătorii altor religii astfel încât să nu existe nici primul, nici ultimul”[13].

Noua Ordine Mondială cu sincretismul său şi ,,dulceaţa compromisului şi păcatului” (Sfântul Ioan Maximovici) se manifestă îndeosebi în adunările inter-religioase. Timp de mai mult de 10 ani, Vaticanul a organizat în mod regulat Babilonul în diverse locuri: la Assisi (1986) şi Roma (1987-1988), Varna (1989) şi Bari (1990), Malta (1991) şi Bruxelles (1992), Milano şi Chicago (1993) şi acum din nou la Assisi ...

Papistaştii au rupt-o cu trecutul lor la toate nivelurile: liturgic, teologic, moral. ,,Este foarte târziu pentru Biserica lui Ioan Paul al II-lea ... şi el însuşi a ajuns la aceeaşi concluzie ... Este târziu pentru a-şi controla episcopii. Târziu pentru a-şi controla teologii ... Târziu, mai presus de toate, pentru orice credibilitate ... Ioan Paul al II-lea are acum problema agonizantă a ce este de făcut ?”[14] Cu toate acestea, el ştie bine ce trebuie făcut. ,,El vrea să aducă Bisericile Ortodoxe la unirea deplină cu sine şi cu Biserica sa bolnavă, canceroasă. Aceasta, crede el, poate fi singura speranţă pentru Biserica sa”[15].

La momentul actual, romano-catolicii nu mai dispreţuiesc participarea deschisă la activităţile CMB. Astfel, în 1994, ei s-au alăturat în mod oficial Consiliului Naţional al Bisericilor din Australia. Ei chiar au pus Catedrala Sfântul Hristofor din Canberra la dispoziţia festivalului blasfemator pentru a marca constituirea acestei organizaţii (a se vedea capitolul anterior). Acum papiştii participă în mod activ la mişcarea ecumenistă pretutindeni. Papa Ioan Paul al II-lea susţine acum aproape deschis promovarea oricărei iniţiative ecumeniste, în special apropierea de Ortodoxie, aşa cum este evident din numeroasele sale publicaţii, îndeosebi din scrisorile enciclice Orientale Lumen (din 2 mai 1995) şi Ut unum sint (din 30 mai, Buletinul ENI, 7 iunie 1995).

Papa Romei, care se crede arhipăstorul întregii omeniri, este susţinut în această opinie ambiţioasă cu privire la sine şi de ierarhii ecumenişti ,,ortodocşi”, mai cu seamă de cei ai Constantinopolului. Patriarhul Athenagora, care a intrat în istorie pe 17 decembrie 1965 când a ridicat în mod arbitrar anatema de la 1054 împotriva papei Romei (punându-se astfel pe el însuşi sub anatemă), i s-a adresat celui din urmă în Bazilica Sfântul Petru din Roma (pe 26 octombrie 1967) cu titlul de ,,arhiepiscop al vechii Rome, purtătorul harului apostolic ... în cinste şi de prim rang al Bisericilor Creştine, îmbrăţişând universul”[16].

Succesorul patriarhului Athenagora (Spirou), Dimitrie (Pandopoulos), când a sărbătorit 10 ani de la ridicarea anatemei, l-a salutat pe Papa Ioan Paul al II-lea ca ,, primul în rang şi cinste în întreg Trupul Domnului” care ,,ocârmuieşte potrivit poruncilor dragostei şi cinstei întru mireasma bineplăcută lui Dumnezeu a pentarhiei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici”[17].

 

Patriarhul Bartolomeu Arhondonis şi Cardinalul Cassidy: comuniune frăţească cu romano-catolicii – sărutul lui Iuda

… şi binecuvântare

 

Bartolomeu (Archondonis), actualul patriarh al Constantinopolului, care a slujit de multe ori împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea are o dispoziţie asemănătoare. Totodată, atât el cât şi predecesorii săi, în timp ce sunt ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, nu pot să nu fie conştienţi de falsitatea confirmării de către ei a supremaţiei papilor romani ,,în rang şi cinste în întreg Trupul Domnului”. Mai mult, doar o iconomie foarte dubioasă poate admite însăşi existenţa succesiunii apostolice în Biserica Latină, deoarece potrivit canoanelor Bisericii, episcopii eretici nu numai că sunt lipsiţi de rangul lor clerical, ci sunt şi excomunicaţi din Biserică. Prin urmare, ei nu pot nici să păstreze, nici să transmită cuiva ceea ce nu deţin: nici har, nici succesiune apostolică. În mod evident, nu din întâmplare, contrar rânduielilor Sinoadelor Ecumenice şi Locale, papiştii tăgăduiesc însăşi posibilitatea ca un cleric sau episcop să-şi piardă rangul[18].

Athenagora şi succesorii săi ereziarhi din Patriarhia Constantinopolului îşi continuă neobosiţi lucrarea de demoralizare a Ortodoxiei şi de ,,vandalism anti-ecleziastic” (potrivit mitropolitului Antonie Hrapoviţki) începută de binecunoscutul mason şi modernist Meletie IV (Metaxakis) în anii ’1920 [19].

Aceeaşi Biserică a Constantinopolului, care a fost de-a lungul veacurilor luminătorul Ortodoxiei şi Biserica-Mamă pentru Rusia, şi care a dat lumii mulţi sfinţi, printre care Sfinţii Chiril şi Meftodie, luminătorii slavilor, luptă acum de mai bine de 70 ani împotriva Ortodoxiei. Ierarhii ei de astăzi, ,,mitropoliţi fără credincioşi, episcopi care nu au turmă pe care să o călăuzească (adică, fără eparhii proprii)”[20] lungesc o existenţă eretică, distrugătoare. Sub toate aspectele, aceşti ierarhi falşi, împreună cu Papa Romei, doresc să ţină destinul întregii Biserici în mâinile lor. Aflându-se ei înşişi ,,în pragul dezastrului, aşa cum era cazul la pseudo-Sinodul de la Florenţa”, ei nesocotesc ,,credinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu de dragul împărăţiei lumeşti”[21] şi devin prigonitorii mărturisitorilor ortodocşi (a se vedea capitolul dedicat monahilor athoniţi). Neîndoios, astăzi ei ar deveni de asemenea persecutorii Sfântului Marcu al Efesului, care cu mai mult de 500 ani în urmă a exprimat în termeni fără echivoc atitudinea ortodoxă faţă de latini: ,,Întrucât aţi încălcat această interdicţie (de a schimba ceva în Crez), episcopii şi clericii voştri nu mai sunt episcopi şi clerici deoarece ei sunt acum depuşi de marile şi străvechile Sinoade, şi credincioşii voştri sunt supuşi anatemei şi excomunicării”[22].

Ecumeniştii ,,ortodocşi” ai Bisericilor Locale, care şi-au vândut sufletele CMB, lucrează împreună cu apostaţii din Constantinopol. Ei au realizat în fapt deja de mulţi ani unirea cu catolicismul apostat şi numesc Vaticanul adulterin ,,Biserica Soră”. Dar iată ce le spune unul din glasurile singulare: ,,Patriarhi, episcopi, preoţi şi teologi ortodocşi: toţi cei care urmăriţi în mod activ o politică de apropiere cu Roma, LUAŢI AMINTE. Voi încercaţi să duceţi Biserica Ortodoxă într-o vizuină de leu de o răutate de neconceput. Nu puteţi salva Biserica Catolică, dar Biserica Catolică poate şi vă va contamina şi apoi vă va distruge dacă deschideţi mai larg porţile Bisericii”[23].

În vremurile de odinioară, în Rusia era răspândită opinia ca papa Romei era antihrist. Şi F.M. Dostoievski, un scriitor talentat contemporan cu Papa Pius al IX-lea, a creat chipul magnific de sinistru al ,,Marelui Inchizitor” care dorea să ,,aducă îmbunătăţiri misiunii lui Hristos” şi să-L înlocuiască pe Mântuitorul cu celălalt, cel care va veni ,,în numele său”. Se pare că acest personaj literar s-a întrupat într-o persoană cât se poate de reală ...

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Aşa cum este relatat de The New York Times (din 28 iunie 1996, în sectiunea internaţională), în oraşul Konstanz (Germania), episcopul vechi catolic Ioachim Fobbe a hirotonit două femei preot, ambele căsătorite: pe teoloaga Angela Berlis şi profesoara Regina Pickel-Bossau. Acest eveniment a atras puternic atenţia publică, mai ales legat de aşteptata vizită a Papei Romei în Germania. Este binecunoscut faptul că Vaticanul primeşte sute de mii de cereri pentru a institui ,,preoţia” femeilor. Deşi Papa Ioan Paul al II-lea a avut o reacţie negativă faţă de hirotonirea femeilor de către vechii catolici, asemenea predecesorilor săi, el nu a făcut uz de dreptul său ,,ex cathedra” de a condamna fenomenul ,,preoţiei” femeilor (Ştiri bisericeşti, New York, 1996, nr. 4 (53), p. 9-10). Circumspecţia pontifului roman este de înţeles: printre romano-catolici, mai ales în Olanda şi SUA, posibilitatea cât se poate de reală de a ,,hirotoni” femei s-a copt deja din vremea lui Ioan Paul al II-lea (Malachi Martin, Declinul şi căderea Bisericii Romane, 1981). Cât despre vechii catolici, această ,,evoluţie” a lor este asemănătoare degradării morale a protestanţilor.

[2] Mgr. Marcel Lefebvre, Sunt neîncoronaţi, p. 163.

[3] A se vedea Biserici Surori. După 500 de ani de la Florenţa, Boston, 1994, p. 17.

[4] Ibid., p. 27.

[5] Ibid., p. 29.

[6] Ibid., p. 28-29. Ibid., p. 13.

[7] Ibid., p. 13.

[8] Ibid.

[9] Ibid., p. 30.

[10] A se vedea protoiereu Alexie Young, Graba de a îmbrăţişa, New York, 1996, p. 47.

[11] Biserici Surori, p. 33-34.

[12] Orthodoxos Typos, nr. 718, Atena, 7 noiembrie 1986, p. 1-4.

[13] Biserici Surori, p. 16.

[14] Malachi Martin, Declinul şi căderea Bisericii Romane. Citat în: protoiereu Alexie Young, Graba de a îmbrăţişa, p. 48.

[15] Protoiereu Alexie Young, Graba de a îmbrăţişa, p. 48.

[16] A se vedea Athanasios I Delikostopulos, În afara zidurilor: Athenagora I, patriarhul ecumenic, Atena, 1988, p. 226. Citat în Adevăratul ,,triumf” al diplomaţiei Vaticanului în dialogul ortodoxo-papist ,,Uniunea de la Balamand”. Publicat de Sfânta Mitropolie de Oropos şi Fili, Attica, Grecia, nr. 14, iulie/septembrie 1993 (traducere din limba greacă).

[17] Episkepsis, nr. 139, 13.1.1976, p. 13-15.

[18] În legătură cu aceasta, din punctul de vedere catolic, până şi sfintele taine săvârşite de preoţi implicaţi în ,,liturghiile negre” satanice sunt valide.

[19] Despre Meletie al IV-lea (Metaxakis) şi activitatea sa masonico-renovaţionistă, a se vedea articolul profesorului S. Troiţki, ,,Haideţi să luptăm împreună împotriva pericolului”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Moscova, 1950, nr. 2, p. 37, 46-47; monah Gorazd, ,,Quo vadis, Patriarhia Constantinopolului ?”, Rusia Ortodoxă, 1992, nr. 2, p. 7-11; Episcopul Fotie de Triadiţa, Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol. Un pas major pe calea către apostazie, Rusia Ortodoxă, 1994, nr. 1 şi 6, şi în Calendarul Bisericii Ortodoxe, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1996, p. 5-29.

[20] Arhimandrit Iustin Popovici ,,Epistolă către Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe din 7 mai 1977”. Citat în monah Gorazd, op. cit., p. 10.

[21] Ibid.

[22] Arhimandrit Ambrozie, ,,Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa”, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1963, p. 181.

[23] Protoiereu Alexie Young, Graba de a îmbrăţişa, p. 48.

 

Episodul urmator